Greco-Catolic.ro

În paginile anterioare ale lucrării noastre am prezentat şcolile de Teologie medievale, însă considerăm necesar să întregim acest capitol cu şcolile spirituale în Evul Mediu, reînfiinţate şi reactivizate de diferitele orduri religioase, prin care s-a urmărit canalizarea şi îmbogăţirea vietii spirituale a credincioşilor, având ca puncte comune: doctrina catolică, supunerea la autoritatea Bisericii, păstrarea adevăratei Tradiţii creştine, în opoziţie cu numeroasele secte ce au apărut şi mişunau în acest Ev: valdezii (excomunicaţi în 1184), amauridenii (învăţau zeificarea omului prin Sf. Spirit, panteişti, penticostali), joachimiştii (discipolii abatelui cistercit Ioachim de Flore, Calabria, + 1202), ce învăţau întruparea Tatălui după Vechiul Testament, semispiritualitatea Fiului şi vârsta pur spirituală a Sf. Spirit; după opinia lor, nu exista unitate de esenţă în adevăratul Dumnezeu. împotriva acestor şcoli, Fraţii apostolici, care predicau sărăcia excesivă, deşi condamnau excesele din Biserică (spiritualii franciscani observant stricţi), au influenţat, într-o anumită măsură bine, viaţa mistică. Franciscanii şi dominicanii, prin ordurile lor terţiare şi prin predicile or, au reînnoit viaţa adevărat spirituală a credincioşilor. Au fost reînnoite vechile şcoli benedictine din sec. al XII-lea, cea de la Cluny, după regula Sf. Benedict (Liturghia în cor, muncă manuală, preocupări de artă decorativă); şcoala cistcircită, cu mare austeritate contemplativă, după Regula Sf. Benedict, având ca model de urmat umanitatea şi patimile lui Isus pentru a se ajunge mai uşor la Dumnezeu şi un alt cult deosebit, pentru Sf. Fecioară Maria, iar ca ocupaţii muncă manuală, studiu şi alimentarea în comun, cu foarte mult post; şcoala augustiniană de la Sf. Victor, o adevărată practicare a virtuţilor, a studiului, a rugăciunii şi, mai ales, a meditaţiei contemplative superioare, după recomandările Sf. Bonaventura şi ale Sf. Toma. Acestora le-au urmat şcolile din sec. al XIII-lea şi al XIV-lea.

1. MAREA SCHISMĂ OCCIDENTALĂ nu a fost decât o revoltă contra Papei, o încercare la adresa puterii papale. Spre deosebire de Marea Schismă Orientală (1054), a fost o nesupunere contra căpeteniei Bisericii, iar cei care au săvârşit-o au avut abilitatea să atragă atenţia credincioşilor şi asupra altor puncte: divergente rituale şi pretinse inovaţii doctrinale asupra purcederii Sf. Spirit şi altele, pe care doctrinarii bizantini le-au declamat până la 1453, la căderea Constantinopolului sub turcii musulmani. Bizantinii Îl acuzau pe Papa de orgoliu, ca principală cauză a Schismei, fără a-şi recunoaşte propriul lor orgoliu, răstălmăcind doctrina Bisericii în favorul atitudinii lor. Încercările de reconciliere, cu rezultate temporale, din Lyon (1274), Constanta (1418) şi Florenţa (1437-1439) au adus recunoaşterea şi confirmarea de către bizantini a primatului papal deplin.

2. UNITATEA BISERICII a găsit, în toate veacurile, eminenţi apărători bizantini în sânul Bisericii, dintre care amintim doar trei:

a. IOAN VECCOS (+ 1296), patriarh (1275-1282), a fost, la început, adversar al Unirii cu Roma, dar, odată ce a constatat zădărnicia şi marile pagube răspândite şi trăite în Răsărit din cauza ruperii de Roma, a devenit un hotărât şi statornic apărător al unirii în întreg patriarhatul său, iar după depunerea să, în ciuda tuturor persecuţiilor exercitate asupra lui, a rămas până la moarte statornic în unitatea credinţei cu Roma. Întreaga lui opera literară şi teologică a pus-o în serviciul înlăturării prejudecăţilor compatrioţilor săi, exercitând o reală influenţa doctrinală din nefericire puternic combătută de alţii.

b. DEMETRIOS CYDONES (1320-1400) a fost secretar la Constantinopol al lui Ioan Cantacuzino, cititor zelos al Summei Theologica a Sf. Toma de Aquino, după care a învăţat latina sub îndrumarea unui dominican şi s-a convertit la catolicism, explicându-şi această atitudine în multe opere apologetice. A tradus în limba greacă opere latine, între care Summa contra Neamurilor şi, în mare parte, Summa Theologica ale Sf. Toma.

c. BESSARION (1395-1472), originar din Trebizonda, preot călugăr, teolog şi orator distins, a trăit în Moreea şi apoi la Constantinopol, unde s-a bucurat de favoarea lui Ioan al VII-lea Paleologul, care i-a dat Mitropolia de Niceea (1437). S-a convertit sincer la catolicism în cursul negocierilor de la Florenţa, unde a fost maltratat de ai săi şi, la reîntoarcerea acasă, ameninţat cu moartea. Refugiindu-se la Roma (1439), a fost făcut cardinal şi a lucrat până la moarte în favoarea unirii. Teolog de mare prestigiu, a fost pe punctul de a fi ales Papa, în 1455. A lăsat o valoroasă opera filosofică, teologică şi ascetică, şi s-a ocupat în special de refacerea unităţii Bisericii. Contra acestora şi a altora au luptat polemiştii antilatini, mai numeroşi şi mai duri decât prounioniştii.