Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul VI

B. TEOLOGIA BISERICII

La sfârșitul Evului Mediu domina teoria tradiționalistă prin care se recunoștea distincția dintre cele două puteri: spirituală și temporală, în care raporturile Bisericii cu Statul erau cele elaborate de Sf. Augustin, Sf. Ambrozie, Papa Gelasiu, Sf. Papa Nicolae I, însă Sf. Grigore al VII-lea insista asupra subordonării temporalului, spiritualului, după cum trupul este supus sufletului. Această doctrină a fost expusă de Papa Bonifaciu al VI-lea în celebra bulă Unum Sanctum (1302) ca punct al promulgării doctrinei oficiale și raporturile dintre Biserică și Stat. Acesteia i s-au opus juriștii și teologii aflați în slujba suveranilor, unii mai dur, altul mai moderat, ca dominicanul Quidort, recomandând colaborarea celor două societăți sub direcția morală a Bisericii, de unde a apărut germenele galicanismului, depunerea Papei ca nedemn, superioritatea Conciliului asupra Papei. Atitudinea lui Jean Quidort în Franța s-a apropiat mult de aceea privitoare la imperiu a marelui poet creștin Dante Alighieri, care, în opera sa De monarchia (1311), susținea cu o rigoare scolastică, folosind argumente din rațiune și Sf. Scriptură, domnia independentă a unei monarhii asupra unui imperiu ce cuprinde întregul pământ, pentru a asigura unitatea politică a lumii, după cum Biserica realizează unitatea sa religioasă. Deși exalta imperiul, Dante n-a ezitat să recunoască preeminența religioasă a Bisericii, căreia împăratul independent să-i fie supus până și În misiunea să de guvernare. Statul este independent de puterea pontificală, dar este supus Înaltei direcțiuni, îndrumări. Tendințele imperialiste ale lui Dante au vătămat bunul său renume și au prejudiciat opera să cu această teorie a puterii directoare a Bisericii. Alți teoreticieni contemporani, legiști și teologi, căutau sustragerea puterii împăratului de sub tutela Bisericii, făcând-o să depindă numai de Dumnezeu, pregătind astfel apariția legiștilor de mai târziu, apărători ai cezaro-papismului. Aceștia, încă din timpul Papei Ioan al XXII-lea, s-au pus în slujba regelui Ludovic de Bavaria, care și-a supus sieși Biserica. Cel mai celebru teoretician, Marsiliu de Padova, În Defenser pacis (1324), s-a pretins rămas catolic, fidel Scripturii și Tradiției, însă a susținut că statul trebuie să fie condus de un șef ales printr-o lege populară, Biserica să nu aibă jurisdicție decât în plan spiritual, iar clerul nici un drept de proprietate. Ierarhia bisericească, în cea mai mare parte, este o instituție umană. Toate drepturile spirituale și temporale ale Papalității derivă de la Donația lui Constantin. Guvernarea centrală a Bisericii aparține Conciliului, ai cărei membri laici fac parte din ea, alături de preoți și episcopi. Opera lui a fost considerată o mașină infernală pusă în slujba imperialismului pentru înjosirea autorității papale.

Alte doctrine au luat apărarea autorității pontificale.

Gilles de Roma admitea numai factorul divin în conducerea societății umane, apărând drepturile Papei nu numai în domeniul spiritual, ci și În cel temporal, recunoscând paralelismul celor doua puteri și dreptul Papalității de a avea o putere de conducere directă și asupra temporalului, ceea ce nu au făcut nici Conciliul de la Trento și nici mai târziu Papii, între care Leon al XIII-lea (1878-1903).

O problemă mare a fost concepția despre guvernul central al Bisericii a Marei Schisme Occidentale (1378-1417). Conform Sfintei Scripturi și Sf. Tradiții, guvernul bisericesc nu este nici democrație, nici aristocrație, ci o monarhie absolută, în care Papa, urmașul lui Petru, este unicul șef și unicul doctor suprem. Marea Schismă Occidentală a pus la îndoială preeminența pontificală nu numai asupra temporalului, ci și în ordinea spirituală. Conciliul de la Constanța, întrunit pentru restabilirea unității (1414-1418), ceea ce a și reușit, a avut și sesiuni ale căror acte nu au fost aprobate niciodată, cum a fost decretul cu supremația Conciliului asupra Papei (sesiunea a V-a), pe care, mai târziu, se vor sprijini doctrinarii galicanismului. încă de la Ocam, un discipol al acestuia, Pierre d'Ailly (1350-1420), doctor la Sorbona, concepea Biserica nu ca monarhie, ci ca aristocrație, în care Conciliul suprem putea să-l judece și să-l depună pe Papa, considerat de către el failibil (supus greșelii) și numai Biserica universală infailibilă. Era partizan al Papilor de la Avignon, iar lucrările lui sunt astăzi mult apreciate de protestanți. Gerson (1363-1429), un adept al lui P. d'Ailly admitea primația monarhică instituită de Isus Cristos ca supranaturală și imediată, dar aparținând Bisericii romane, nu Papei, care nu avea putere imediată asupra credincioșilor, nici infailibilitate, fiind inferior Conciliului format din episcopi, preoți și laici cu vot deliberativ. Acesta a fost și inspiratorul unor canoane la Conciliul de la Constanta, care nu au fost aprobate.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact