Greco-Catolic.ro

La sfârşitul Evului Mediu domina teoria tradiţionalistă prin care se recunoştea distincţia dintre cele două puteri: spirituală şi temporală, în care raporturile Bisericii cu Statul erau cele elaborate de Sf. Augustin, Sf. Ambrozie, Papa Gelasiu, Sf. Papa Nicolae I, însă Sf. Grigore al VII-lea insista asupra subordonării temporalului, spiritualului, după cum trupul este supus sufletului. Această doctrină a fost expusă de Papa Bonifaciu al VI-lea în celebra bulă Unum Sanctum (1302) ca punct al promulgării doctrinei oficiale şi raporturile dintre Biserică şi Stat. Acesteia i s-au opus juriştii şi teologii aflaţi în slujba suveranilor, unii mai dur, altul mai moderat, ca dominicanul Quidort, recomandând colaborarea celor două societăţi sub direcţia morală a Bisericii, de unde a apărut germenele galicanismului, depunerea Papei ca nedemn, superioritatea Conciliului asupra Papei. Atitudinea lui Jean Quidort în Franţa s-a apropiat mult de aceea privitoare la imperiu a marelui poet creştin Dante Alighieri, care, în opera sa De monarchia (1311), susţinea cu o rigoare scolastică, folosind argumente din raţiune şi Sf. Scriptură, domnia independentă a unei monarhii asupra unui imperiu ce cuprinde întregul pământ, pentru a asigura unitatea politică a lumii, după cum Biserica realizează unitatea sa religioasă. Deşi exalta imperiul, Dante n-a ezitat să recunoască preeminenţa religioasă a Bisericii, căreia împăratul independent să-i fie supus până şi În misiunea să de guvernare. Statul este independent de puterea pontificală, dar este supus Înaltei direcţiuni, îndrumări. Tendinţele imperialiste ale lui Dante au vătămat bunul său renume şi au prejudiciat opera să cu această teorie a puterii directoare a Bisericii. Alţi teoreticieni contemporani, legişti şi teologi, căutau sustragerea puterii împăratului de sub tutela Bisericii, făcând-o să depindă numai de Dumnezeu, pregătind astfel apariţia legiştilor de mai târziu, apărători ai cezaro-papismului. Aceştia, încă din timpul Papei Ioan al XXII-lea, s-au pus în slujba regelui Ludovic de Bavaria, care şi-a supus sieşi Biserica. Cel mai celebru teoretician, Marsiliu de Padova, În Defenser pacis (1324), s-a pretins rămas catolic, fidel Scripturii şi Tradiţiei, însă a susţinut că statul trebuie să fie condus de un şef ales printr-o lege populară, Biserica să nu aibă jurisdicţie decât în plan spiritual, iar clerul nici un drept de proprietate. Ierarhia bisericească, în cea mai mare parte, este o instituţie umană. Toate drepturile spirituale şi temporale ale Papalităţii derivă de la Donaţia lui Constantin. Guvernarea centrală a Bisericii aparţine Conciliului, ai cărei membri laici fac parte din ea, alături de preoţi şi episcopi. Opera lui a fost considerată o maşină infernală pusă în slujba imperialismului pentru înjosirea autorităţii papale.

Alte doctrine au luat apărarea autorităţii pontificale.

Gilles de Roma admitea numai factorul divin în conducerea societăţii umane, apărând drepturile Papei nu numai în domeniul spiritual, ci şi În cel temporal, recunoscând paralelismul celor doua puteri şi dreptul Papalităţii de a avea o putere de conducere directă şi asupra temporalului, ceea ce nu au făcut nici Conciliul de la Trento şi nici mai târziu Papii, între care Leon al XIII-lea (1878-1903).

O problemă mare a fost concepţia despre guvernul central al Bisericii a Marei Schisme Occidentale (1378-1417). Conform Sfintei Scripturi şi Sf. Tradiţii, guvernul bisericesc nu este nici democraţie, nici aristocraţie, ci o monarhie absolută, în care Papa, urmaşul lui Petru, este unicul şef şi unicul doctor suprem. Marea Schismă Occidentală a pus la îndoială preeminenţa pontificală nu numai asupra temporalului, ci şi în ordinea spirituală. Conciliul de la Constanţa, întrunit pentru restabilirea unităţii (1414-1418), ceea ce a şi reuşit, a avut şi sesiuni ale căror acte nu au fost aprobate niciodată, cum a fost decretul cu supremaţia Conciliului asupra Papei (sesiunea a V-a), pe care, mai târziu, se vor sprijini doctrinarii galicanismului. încă de la Ocam, un discipol al acestuia, Pierre d'Ailly (1350-1420), doctor la Sorbona, concepea Biserica nu ca monarhie, ci ca aristocraţie, în care Conciliul suprem putea să-l judece şi să-l depună pe Papa, considerat de către el failibil (supus greşelii) şi numai Biserica universală infailibilă. Era partizan al Papilor de la Avignon, iar lucrările lui sunt astăzi mult apreciate de protestanţi. Gerson (1363-1429), un adept al lui P. d'Ailly admitea primaţia monarhică instituită de Isus Cristos ca supranaturală şi imediată, dar aparţinând Bisericii romane, nu Papei, care nu avea putere imediată asupra credincioşilor, nici infailibilitate, fiind inferior Conciliului format din episcopi, preoţi şi laici cu vot deliberativ. Acesta a fost şi inspiratorul unor canoane la Conciliul de la Constanta, care nu au fost aprobate.