Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul IV

TEOLOGIA SECOLULUI AL XIV-LEA. DECADENȚA SCOLASTICII. OCCAMISMUL

Secolele XIV și XV sunt secole de tranziție între Evul Mediu și timpurile moderne; primul dispare treptat, în timp ce germenele principiilor moderne ale Renașterii și Reformei sunt puse în această perioadă.

Secolul al XIV-lea este un secol de criză: marea Schismă a Occidentului (1378-1418), încheiată cu hotărârile Conciliului de la Constanța (1414-1418). Până aici se întinde ultimul secol al Evului Mediu.

Câteva caracteristici distinctive ale secolului al XIV-lea: Războiul de o sută de ani cu îngrozitoarele urmări, ciuma ce făcu ravagii în Europa în 1380, ascensiunea burgheziei în primele funcțiuni ale statului, disoluția creștinătății în legătura ei morală și juridică prin apariția naționalismului separator între oameni și națiuni, spiritul de independentă apărut în Europa catolică ce duse la multe conceptul de separare și de limitare nu numai a puterii temporare, ci și a celei spirituale (juriștii lui Filip cel Frumos au fost cei mai periculoși propagatori). Multiplicarea universităților, în afara celor din Paris și Oxford (Praga 1348, Viena 1365, Heidelberg 1386, Colonia 1389, Erfurt 1392, Cracovia 1395) și altele, a înlăturat supremația intelectuală a Parisului în decădere. Științele speculative: Teologia și Filosofia, decad treptat în cadrul universităților, fiind înlocuite cu un nou sistem: nominalismul absolut, iar prin Occarn se lovește cu ardoare în măestria speculației medievale, se sparge armonia dintre rațiune și credință și se propagă scepticismul și gustul exclusiv pentru științele pozitive, economice și sociale, cerute de transformările sociale în curs de desfășurare. În cadrul Bisericii apare natura puterii supreme bisericești și raportul ei cu statul, strecurată și în universități.

1. OCCAMISMUL. WILLIAMS D'OCKAM sau Occam, franciscan englez, născut în 1300, a studiat la Oxford (1312-1318) ca bacalaureat și aici a scris Comentarii asupra Sentințelor și alte tratate de Teologie și Filosofie, în care reduce la o sută de propoziții întreaga Teologie speculativă, tratate ce cuprind doctrina să personală. Din primii săi ani de învățământ a emis teze îndrăznețe care au fost denunțate de Papa. Chemat la Avignon în 1324, a rămas acolo 4 ani de zile, se instrui în cauza să. Dacă nu a fost condamnat personal, 51 de propoziții i-au fost cenzurate în 1326 de o comisie pontificală. În 1328 trecu în Bavaria, lângă regele Ludovic al IV-lea (1314-1347) care i-a luat apărarea contra Papei Ioan al XXII-lea într-o serie de manifeste violente. Este excomunicat în 1328. N-a încercat reconcilierea cu Biserica decât după moartea lui Ludovic al Bavariei (1347) și nu este sigur că a fost scos de sub cenzurile în care a căzut. A murit în 1349.

Activitatea lui Occam a fost funestă atât în Teologie, cât și în Filosofie, ca o reacție violenta contra vechii scolastici, repudiind, în parte, principiile lui Duns Scot, pentru el științele pur fizice sau matematice fiind preferențiale, ca și concretul, singularul, individualul, care au o importantă preponderentă în doctrina să. Sistemul ideologie al lui Ocam se numește nominalism sau terninism, mai bine occamism, distingându-se de al vechilor nominaliști (verbaliști) din secolul al XI-lea, pentru care universalul nu e decât un cuvânt gol, și de empiriștii moderni, care nu văd în cuvânt decât o senzație, iar pentru Ocam un semn, o pură ființă a rațiunii, lipsită de orice realitate. Pentru el nu exista real decât individul și acesta este sesizat chiar intelectual; obiectul Însuși este perceput prin intuiție și ideea acestuia este un semn. În acest fel, Metafizica este lipsită de propriul ei obiect - universalul - fiind pură producție mintală. Ocam neagă rațiunii puterea de a face unele demonstrații, acelea ale spiritualității sufletului, de exemplu, și despre însăși existența lui Dumnezeu. El profesează un voluntarism exagerat, afirmând că voința este independentă de reprezentările intelectuale ale binelui. A voi este însăși esența sufletului și de aici actele ei sunt libere, dar ea nu poate cunoaște binele și râul decât prin revelație, căci binele depinde exclusiv de voința lui Dumnezeu. Agnosticismul parțial al lui Ocam se vede și din Teologia supranaturală. După el, spiritualitatea sufletului, nemurirea lui, existent lui Dumnezeu și atributele Sale nu ne sunt accesibile decât prin credință. Pe de altă parte, occamismul face credinta imposibilă, prin negațiile cu care-i împietrită, căci dacă nimic nu-i real, cum explicăm misterul Sf. Treimi, relațiile existente între persoanele divine? La acestea Ocam răspunde: voia lui Dumnezeu. Recurgerea constantă la aceasta, ni-L prezintă pe Dumnezeu ca o ființă arbitrară și tiranică, puțin compatibilă cu înțelepciunea și bunătatea infinită. Consecințele principiilor lui se găsesc și în Morală. Nu exista nici bine, nici rău; numai voința lui Dumnezeu le poate decreta. Legea morală, ca fundament al oricărei morale, n-are valoare; la fel actele morale umane nu pot merita nici răsplata, nici pedeapsa. Dacă Dumnezeu le-a voit, nu avem nici o răspundere. Doctrina occamistă este extrem de păgubitoare, căci suprimă aproape complet Metafizica, Teodiceea, Teologia speculativă propriuzisă, impunând un dialecticism verbal ce duce la sofistică. Aceasta falsă doctrina a inaugurat via moderna, opusă celei vechi, via antiqua. Doctrina lui s-a răspândit în toate universitățile, pornind de la Oxford, la Paris prin Jean Buridan (+ 1358), Marsile d'Inghem (rector 1367-1371), arhiepiscopul Pierre d'Ailly de Chambrai; chiar și unele orduri religioase au fost parțial contaminate și induse în eroare de doctrina lui Ocam. Sub Papa Ioan al XXII-lea au fost cenzurate mai multe propoziții ale lui Ocam, iar Papa Clemente al VI-lea, în 1346, îl denunță teologilor din Paris și-l condamnă, însă efectul a fost parțial, fiindcă occamismul pătrunsese în toate centrele de studii.

2. JOHN WICLEF (1324-1384) a fost profesor la Oxford, sub influenta occamismului, apărând, contra Papei, pretențiile suveranului sau, în calitate de capelan al acestuia. El și-a propus reformarea religiei în toate domeniile cu o îndrăzneală revoluționară, cerând supunerea Bisericii statului, voind-o numai spirituală, fără ierarhie, aproape fără Sacramente, fără prezența Euharistică. El predica austeritatea, dar combătea religioșii care o practicau. După exemplul lui Bradwardine, nega libertatea și, la urmă, căzu la predestinaponism. Erorile lui au fost condamnate de episcopatul englez (1382), dar el a refuzat să și le retracteze și a continuat să le propage. Ele pătrunseră și în Europa Centrală, unde cehul 3. IOAN HUSS (1369-1415), profesor la Praga (1398) și rector (1402), se făcu propagatorul acestora printr-un spirit de revolta contra Bisericii și în scopul de a elibera provincia slavă a Boemiei de sub opresiunea imperiului german. Huss a fost condamnat de Conciliul ecumenic de la Constantă în 1418 și ars pe rug. Huss a fost antinominalist, însă teologia lui a fost reprobată și condamnată.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact