CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINŢILOR PĂRINŢI

Capitolul III

1. SFÂNTUL TOMA DE AQUINO (1225-1274)

Născut în martie 1225 în una din cele şapte mari familii ale Italiei, încă de la cinci ani, a fost trimis de tatăl său, contele Landoifo de AQUINO, în mănăstirea Monte Cassino, dorindu-l viitor abate. Din copilărie, a păstrat înţelesul Sfintei Liturghii, cultul artelor, gustul umanismului. La 14 ani, când Frederic al II-lea a fost excomunicat de Papa Grigore al IX-lea (1239), Toma a fost silit să părăsească abaţia; dezbrăcă haina de benedictin şi se reîntoarse la familia sa, fără a renunţa la convingerile sale privind viaţa de la Monte Cassino. Familia l-a trimis să urmeze cursurile Universităţii din Neapole. Aici a ajuns în relaţii cu fraţi predicatori. Idealul lor îl cuceri şi, în ciuda tuturor greutăţilor ce le prevedea pentru sine, se hotărî să intre în ordul lor, în 1244. Rămăsese orfan de tată cu un an în urmă. Când superiorul general al ordului voi să-l ducă la principalul centru de studii superioare, Parisul, mama sa, contesa, şi cei doi fraţi ai lui, Raynald şi Landoifo, l-au prins şi l-au adus la Aquino unde, într-o seară, a fost supus unei tentative de seducţie, însă Toma, cu un tăciune aprins, a alungat curtezana ispititoare. A fost dus la castelui ROCCASECCA unde, despărţit de acţiunea dominicană, s-a hotărât să se reîntoarcă la Monte Cassino, în ciuda opoziţiei surorilor şi prietenilor săi. În 1245 a primit libertatea de a-şi urma vocaţia. La sfârşitul lui 1245 era la Paris, unde ascultă lecţiile lui Albert cel Mare. Aici făcu mari progrese, datorită inteligenţei şi puterii lui de concentrare, primind porecla de bou mut de Sicilia, nume explicat de structura lui fizică, fiind magnus, grosus, brunus. Albert cel Mare, care întrevăzu valoarea acestui elev extraordinar, prevăzu mugetele doctrinei sale; de aceea, îl luă cu el în Colonia (Germania) în 1248 şi, din 1250, îl asocie la munca lui, încredinţându-i conducerea cursului Comentarii asupra numelor divine. A fost sfinţit preot (1250), însă familia i-a fost crud încercată din ordinul lui Frederic al II-lea: castelul ruinat, Raynald executat, viitorul familiei compromis. La rugămintea rudeniilor Sfântului Toma, Papa îi dădu abaţia de la Monte Cassino, apoi arhiepiscopia de Neapole. Pe toate le-a refuzat, căci Dumnezeu l-a destinat la misiune mai înaltă. În 1252, fericitul Albert l-a trimis la Paris pe tânărul Toma, pentru a-l face magistru. Toma inaugura atunci perioada de 22 de ani (1252-1274) a unei activităţi ştiinţifice şi literare dintre cele mai rodnice, caracterizată în trei etape principale: Paris (1252-1259); Italia (1259-1268); Paris şi Neapole (1269-1274). A murit în 7 martie 1274 în drum spre Conciliul din Lyon, 1274, la cererea Papei Grigore al X-lea. Foarte obosit, a fost internat în mănăstirea cistercită Fossa-Nuova unde, trecând într-o boală gravă, îşi dădu obştescul sfârşit lăsând lângă el manuscrisele aduse cu gândul de a continua Summa Theologica. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, proclamat Doctor al Bisericii de Sf. Pius al V-lea în 1567 şi propus călăuză a studiilor filosofice de următorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.

Activitatea sa ca profesor şi magistru în Teologie la Universitatea din Paris (1252-1259) se bazează, la început, pe explicarea Cărţilor de Sentinţe, formulând articole noi, definiţii şi teze noi, metodă nouă de interpretare, folosirea filosofiei aristotelice şi a celei a lui Platon, făcând o distincţie netă între Filosofie şi Teologie, Filosofia fiind sclava Teologiei până atunci, şi între Teologie şi Mistică, toate prefigurând trăsăturile tomismului.

Din acest motiv, elita intelectuală parisiană şi populaţia universitară îl urmă masiv, ceea ce declanşă un conflict grav între magiştrii seculari ai Parisului, conduşi de Guillaume de Saint-Amour contra religioşilor, declarându-i pe călugării franciscani şi dominicani adepţi ai lui Anticrist şi răpindu-le catedre şi dreptul de a preda. Sf. Bonaventura şi Sf. Toma, împreună cu Albert cel Mare, prin lucrări strălucite, respinseră acuzele şi, în cele din urmă, Papa Alexandru al IV-lea îl condamnă pe Guillaume de Saint-Amour şi, prin decret regal, acesta părăsi Universitateať iar religioşii cerşetori triumfară, rămânând puternici în Universitatea Parisului. Sf. Toma, în calitate de magistru, preda Sf. Scriptură ca bază a învăţământului teologic.

Între anii 1259-1268 Sf. Toma a activat în calitate de teolog al Curiei Romane, fiind chemat în ea de Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) şi urmaşii acestuia (Urban IV, 1261-1264; Clemente IV, 1264-1268) în reşedintele lor succesive: Agnani, Orvieto, Viterbo, pentru a.purifica operele lui Aristotel, comentate greşit de Averroes, şi a aprofunda Filosofia aristotelică în studiul Teologiei, după opera primitivă a lui Aristotel, tradusă din greceşte de Guillaume de Moerbeke, dominican, cunoscător perfect al limbii greceşti, şi de a completa şi corecta această operă cu date noi descoperite, interpretând-o şi folosind-o ca instrument al înţelegerii credinţei, lucru aprobat de Papa Alexandru al IV-lea. Astfel, Fizica, Metafizica, Politica şi Analiticele au fost revăzute, comentate dupa opera Stagirit-ului (Aristotel) şi au fost introduse ca studii universitare, adăugându-li-se apoi o noua operă doctrinală, Summa Theologica, începută în 1267 şi devenită manual de studii pentru universitari.

Ultimii ani ai vieţii i-a dedicat triumfului ideilor sale în Universitatea pariziană, fiind omul providenţial capabil să combată o puternică rezistenţă a averroiştilor rigizi, adversari ai aristotelismului său epurat şi contra augustinienilor conservatori ai vechilor metode şi doctrine şi, în fine, împotriva duşmanilor ordurilor cerşetoare. Toţi au fost combătuţi magistral de Sf. Toma; doctrina lui a triumfat. Fiind chemat în 1272 de superiorii lui în Italia, a primit sarcina să conducă învăţământul la Universitatea din Neapole, unde regele Carol de Anjou l-a rugat să contribuie la reorganizarea pe noi baze a învăţământului. Aceşti ultimi ani ai sfântului coincid cu plenitudinea forţei şi maturitatea geniului său, fiind peste tot preocupat de redactarea Summei Theologica, din care, prima parte, era terminată în 1268; când reveni la Paris, a doua, cu 303 probleme, o termina acolo, iar ultimele 90 de probleme ce constituie partea a treia, au fost redactate în 1272-1273.

În acelaşi timp, a elaborat şi câteva opuscule, cărticele, broşuri: De unitate intellectus contra Averroistas şi De aetemitate mundi contra murmurantes (augustinienii), precum şi comentarii la opera lui Aristotel şi asupra unor cărţi ale Sf. Scripturi (Iov, Psalmi, Evanghelia Sf. Ioan, Epistolele Sf. Pavel), ţinând şi un număr de predici, după tradiţia Ordului său.

Portretul Sf. Toma, fizic şi moral, ne apare astfel: la catedră era de o prestanţă superbă, talie impozantă, însă, suferind de obezitate, se ţinea drept, cu fruntea sus. Moral era un ascet şi un mistic; citea cu interes şi cu pasiune conferinţele Sf. Ioan Cassianul şi le practica. Nu şi-a flagelat corpul (cum făceau mulţi călugări atunci), ci a respectat strict regula aspră a Ordului său, fiind smerit, modest, fără violenţă şi fără exces, bucurându-se de mare stimă în viaţă. Era foarte rezervat faţă de femei şi evita vizitele la persoane bine văzute în societate. Viaţa şi-o petrecea în studii şi rugăciuni, însoţite adesea de daruri mistice, extraordinare, viziuni, extaze, bucurii nespuse. Summa Theologica a fost rodul rugăciunii, al contemplaţiei şi, în acelaşi timp, al studiului şi speculaţiei. Puterea de absorbire ce-l domina la studiu şi la celelalte ocupaţii părea dusă uneori până la suferinţă şi nu se poate explica decât prin aceste daruri supranaturale.

Operele filosofice ale Sf. Toma sunt comentarii asupra operei lui Aristotel, pe care l-a cunoscut profund şi l-a expus în opt broşuri filosofice personale, în care tratează despre principiile naturii, ens, esenţa, unitatea intelectului, veşnicia lumii, natura îngerilor, fenomenele oculte naturale şi altele.

Altă lucrare, COMENTARII ASUPRA SENTINŢELOR, opera de tinereţe, în 4 cărţi, păstrează încă augustinianismul tradiţional, pe care-l va depăşi în Summa Theologica. Summa contra Neamurilor (1258-1261), opera apologetică, este numită şi Summa filosofica, deşi nu este un tratat de Filosofie în sensul modern al cuvântului. În ea, Sf. Toma a fixat bazele filosofice ale Teologiei, raporturile armonioase existente între natură şi supranatural, între raţiune şi credinţă. Scopul şi metoda acestei cărţi este expusă în primele nouă capitole, pentru a-l determina pe necredincios să accepte dogmele creştine cu ajutorul adevărurilor descoperite de raţiunea umană pe care le confirma revelaţia creştină. În următoarele cărţi tratează: existenţa lui Dumnezeu, scopul ultim al omului, perfecţiunile infinite ale lui Dumnezeu (cunoaşterea, vointa, viaţa şi fericirea sa, graţia divină prin care omul îşi asigură scopul său ultim) şi, în fine, misterele creştine: Trinitatea, Întruparea, Sacramentele, Viaţa veşnică.

Lucrarea Chestiuni discutate la Universitatea din Paris tratează subiecte înalte despre Dumnezeu şi om, îngeri, predestinaţia, despre Dumnezeu şi Trinitate, răul şi binele, adică păcatul şi cauzele lui, începând cu cel Original, apoi despre libertate, păcatele capitale (mândria, invidia, lenea, mânia, avariţia, lăcomia, luxuria), completându-i pe Sf. Ioan Cassianul şi pe Sf. Grigore.

Un mare număr de broşuri tratează probleme religioase şi liturgice, discursuri şi predici. În lucrările sale scripturistice - comentarii - el cere căutarea mai întâi a sensului literal al textului sfânt şi apoi sensurile alegorice.

SUMMA THEOLOGICA constituie expunerea cea mai sistematică, mai vastă şi mai limpede a teologiei tomiste prin folosirea teoriei aristotelice în expunerea sistematică şi raţională a dogmei şi moralei, fără ca învăţătura tradiţională a Bisericii să sufere vreo modificare în esenţa să. Prin ea, Sf. Toma a dat un studiu de învăţământ clar, scurt şi precis, înlăturând astfel trei defecte ce apăsau greu asupra sentinţelor anterioare: inutilităţile, dezordinea în plan, expunerile lungi. Ea este opera geniului său, fără egal în capacitatea de a analiza şi sintetiza, condensând în ea esenţialul de teologie, dogmatică, morală, ascetică, mistică şi chiar filosofie. Diviziunea generală a lucrării este concepută pe un plan simplu şi grandios, avându-L pe Dumnezeu centru al studiului, sub trei aspecte:

1. Ca Fiinţă nu numai în Sine, ci în afară de Sine, de unde: Deo et operibus Dei;

2. Dumnezeu - ca Binele suprem - este scopul special al creaturilor raţionale, de unde studiul: De motu rationalis creaturae in Deum;

3. Dumnezeu este prezentat ca şi Calea omului spre Dumnezeu, a omului căzut în păcatul strămoşesc: omul are nevoie de un Dumnezeu întrupat, ce este via est nobis tendenti in Deum. Aici avem cele trei părţi ale Summei. Expunerea rezumativă a conţinutului Summei Teologice se prezintă astfel:

A. Prima Pars (l19 probleme) expune studiul general despre Dumnezeu, nu din toate punctele de vedere, ci numai ca Fiinţă sau principiu al fiinţei (exemplariu), în trei mari tratate:

1. Despre Dumnezeu Unul (problemele 2 până la 26), existenţa, esenţa (simplă şi infinită), imutabilă şi unică, operaţiile divine (ştiinţa şi voinţa lui Dumnezeu manifestată prin iubire, justiţie, milă, în timp ce Providenţa şi predestinaţia aparţin inteligenţei şi voinţei reunite), atotputernicia Sa suverană, activă şi nelimitată, precum şi natura fericirii divine.

2. Despre Dumnezeu Trinul, unde cunoaştem purcederile şi relaţiile în Dumnezeu între cele trei persoane divine considerate în sine şi în diversele lor raporturi egale între ele, dar cu misiuni diferite.

3. Despre Dumnezeu Creator şi Guvemator al Universului (probi. 44-119), originea binelui şi a răului în lume, operele lui Dumnezeu grupate în: creaturi curat spirituale, îngerii; creaturi curat corporale, lumea; creaturi compuse din trup şi suflet, oamenii, conform celor şase zile ale creaţiei din Hexameron.

Guvernarea divină a creaţiei se exercită printr-o acţiune directă şi imediată, dar Dumnezeu foloseşte şi acţiunea creaturilor Sale: îngerii unii asupra altora, subordonaţi ierarhic până la diavoli; corpurile asupra altora, oamenii asupra altor creaturi şi asupra sufletului şi trupului propriu.

B. Secunda Pars (114-189) tratează omul în raporturile sale cu Dumnezeu, Creatorul şi Exemplarul veşnic, omul fiind liber şi stăpân al actelor sale, care trebuie să tindă spre realizarea scopului său ultim: fericirea veşnică, respectând cerinţele moralei generale şi speciale. Actele omului sunt de doua feluri: omeneşti - propriuzise -, produse ale voinţei luminată de raţiune, dar şi de pasiuni comune cu cele ale animalelor (apetitul concupiscibil: iubirea, ura, dorinţa, aversiunea, delectarea, tristeţea, şi apetitul irascibil: speranţa şi disperarea, frica, îndrăzneala, mândria).

Ca principii intrinsece ale actelor sunt facultăţile şi habiturile; bune: virtuţile intelectuale, morale, teologice şi darurile Spiritului Sfânt; rele: vieţile, actele păcătoase rezultate ale cauzelor interne (ignoranţa, slăbiciunea, răutatea), şi ale cauzelor externe: (diavolii şi oamenii, inclusiv urmările păcatului original de la Adam). Facultăţile omului ca principii intrinsece sunt: inteligenta, voinţa, apetitul şi liberul arbitru.

Principiile intrinsece ale actelor noastre bune se reduc la lege (naturală, pozitiv umană, divină) prin care Dumnezeu ne învaţă şi, prin gratie, ne ajută până la cele mai intime activităţi ale noastre. SECUNDA SECUNDAE (189 probleme) tratează despre obligaţiile omului: morale comune, grupate în jurul virtuţilor teologice şi cardinale.

C. Tertia Pars (90 de probleme) tratează despre Dumnezeu şi despre calea noastră spre fericirea veşnică, concretizată în Întruparea lui Cristos şi urmările ei până la obţinerea fericirii nemuritoare la care îl conduce pe om. De aici vorbeşte despre Cristos Răscumpărătorul, viaţa şi Învierea Sa, Înălţarea la cer şi Sfintele Sacramente: Botezul, Mirul, Sf. Euharistie, Penitenta, unde opera rămâne neterminată.

Summa Theologica a rămas manualul ideal al învăţământului superior Teologic.

Tomismul este doctrina şi metoda doctrinală a Sf. Toma sub aspect teologic, deşi ei a fost un filosof genial, acordând Filosofiei autonomia relativă la care ea are dreptul. Insă Sf. Toma a creat un tomism filosofic, elaborând prima şi singura mare sistematizare ştiinţifică a operei lui Aristotel, punând-o în serviciul învăţământului creştin şi formulând teoria progresului ştiinţific, definind şi clasificând ştiinţele, stabilind spiritul propriu fiecăreia şi fixând programul ştiinţelor filosofice particulare: Logica, Metafizica şi Teodiceea, Cosmologia, Fizica generală, Psihologia, Morala, Politica, distingând, faţă de predecesorii săi augustinieni, ordinea naturală de cea a graţiei şi asigurând Filosofiei propriul obiect al adevărurilor pe care omul le poate cunoaşte prin propriile sale forţe, neapelând la intervenţia specială a lui Dumnezeu. Originea ideilor se explică prin activitatea naturală a intelectului, fără o intervenţie specială a lui Dumnezeu, decât prin operaţia naturală, înlăturând astfel teoria augustiniană a iluminaţiei. Fără îndoială, însă, Sf. Toma susţine că lumina naturală a sufletului nostru nu este alt lucru decât o pecete a primului adevăr, creaţia lui Dumnezeu. Astfel, Filosofia nu contrazice şi nu poate contrazice credinţa.

Filosofia este o înţelepciune în măsura în care judecă întreaga lume naturală prin cauzele cele mai înalte ale ordinei sale; această înţelepciune atinge apogeul în Metafizică şi în Teologia naturală. De aici trebuie distinsă doctrina sacra sau Teologia tomistă, aşa cum a elaborat-o Doctorul angelic; ea este o adevărată ştiinţă, fiindcă se ocupă în principal de Dumnezeu şi, în al doilea rând, de faptele omeneşti raportate la Dumnezeu. Este o ştiinţă universală prin obiectul sau, cea mai înaltă ştiinţă bazată direct pe credinţă, al cărei obiect formai este autoritatea lui Dumnezeu descoperit, de unde deriva o certitudine ce desparte toate certitudinile umane. Pe de altă parte, ea tratează cele mai înalte realităţi, fie de ordin speculativ, fie de ordin practic. Prin obiectul său, Teologia are o demnitate specială şi este nu numai o ştiinţă, ci o înţelepciune, fiindcă studiază cauza cea mai înaltă adevărurilor revelate. Rolul raţiunii în Teologie este considerabil, chiar dacă nu stabileşte însăşi principiile sale, datele revelate. Ea le primeşte de sus, ca fiind o singură întipăritură a însăşi ştiinţei lui Dumnezeu. Sf. Toma îi asigură raţiunii o tripla activitate: trebuie să demonstreze preambulele credinţei; să arate convenienţa argumentelor probatorii; să rezolve obiecţiunile adversarilor, dezvăluind falsitatea lor sau slăbiciunea lor, fără a suprima, de altfel, misterele. Nimic nu o va ajuta mai bine să-şi îndeplinească această tripla misiune ca gruparea sistematică a datelor revelate şi a concluziilor ce se desprind. Astfel, construcţia teologică a Sf. Toma este, prin excelenţă, opera raţiunii aplicată înţelegerii, cunoaşterii credinţei, adică după formula scolastică: credinţa caută inteligenta, posibilă aici pe pământ, a adevărului supranatural - fides quaerens intellectum -, după cum a formulat-o şi Sf. Anselm. Nimeni nu l-a egalat pe Sf. Toma într-o astfel de sistematizare. Speculaţia filosofică pune în opera şi completează argumentul autorităţii. Summa Theologica este o vastă enciclopedie a ştiinţelor religioase, având un caracter sintetic ce-i dă unitate, iar prin metoda analitică Sf. Toma previne confuziile. El nu face direct apel la luminile mistice, pe care nu le ignora, nici nu le desconsideră, recunoscând existenţa unei forme de activitate intelectuală legată de viaţa contemplativă, în care spiritul foloseşte în raţionamentul sau iluminările divine, deşi acestea, oricât de preţioase ar fi, rămân subordonate condiţiilor subiective, fiindcă Dumnezeu nu intervine de obicei prin darurile Sale decât în sufletele transfigurate printr-o lungă purificare, ca aceste lumini să intre ca parte integrantă şi necesară a unei metode ştiinţifice generale, a căreia una din calităţile principale este de a fi obiectivă şi universală. Prin acestea, Doctorul Angelic se deosebeşte de augustinieni, care acordau, teoretic, parte darului şi contemplaţiei. Metoda tomistă nespeculativă a dat Bisericii cea mai puternică sinteză teologică ce s-a scris vreodată, de o mare valoare.

Principii filosofice. Adevărurile naturale asupra lui Dumnezeu, sufletului, lumii, moralei, au fost unite În Teologie cu cele supranaturale într-o coeziune puternică ce constituie miezul tomismului.

A. Cunoaşterea intelectuală (epistemologia) dirijează întreaga filosofie, înlăturând iluminarea divină învăţată de Sf. Augustin şi de primii scolastici medievali. Obiectul propriu al intelectului este fiinţa. Sufletul uman, dotat cu inteligenţă, poate cunoaşte fiinţa, dar, din cauza unirii sale cu trupul, el nu o atinge decât în sensibil, din care o extrage. De unde, aici pe pământ, obiectul proporţionat şi adecvat spiritului nostru este fiinţa abstractă a sensibilului. Intelectul uman cuprinde deci o putere activa numită intelect agent, care abstrage imaginea interna, specia inteligibilă, şi pregăteşte cunoaşterea cu ajutorul intelectului pasiv, care poate primi, reproduce, exprima specia inteligibilă primită (impressa) şi, astfel, spiritul cu aceasta îşi formează o reprezentare a obiectului, noua specie inteligibilă, care exprima perfect şi se numeşte specia expresă (expressa) sau, mai bine spus, verbul, cuvântul.

Spiritul poate cunoaşte totul, dar nu în acelaşi fel: universalul abstract, care este obiectul sau propriu, prin propria să activitate; fiinţa individuală, concretă, care este obiectul simţurilor, pe care spiritul nu o cunoaşte decât printr-o reîntoarcere asupra imaginilor ce i-au fost primul lui intermediar. Fiinţele spirituale îi sunt cognoscibile spiritual, omului, prin analogie; sufletul nu are imitaţia lor perfectă, ci numai prin actele lor, inclusiv natura spiritelor pure - a fortiori - cea a lui Dumnezeu însuşi.

Obiectul universal al spiritului este real, însă abstract; astfel, soluţia tomistă a problemei universalelor este ştiinţifică: universalul ca atare este un produs al spiritului, dar el are fundamentul sau în realul extramintal. Ideea sau reprezentarea intelectuală a obiectului este adevărată, din cauza conformităţii ci cu acesta. Acesta-i adevărul logic definit de Sf. Toma adequatio intellectus ad rem şi, prin judecată, spiritul care l-a perceput afirmă aceasta conformitate a ideii cu obiectul. În acest fel, cunoaşterea intelectuală se găseşte explicată fără o implicaţie directă a lui Dumnezeu, alta decât aceea prin care El ajută toate creaturile să-şi atingă propriul lor scop (concursul general). Doctrina augustiniană a iluminării divine a redus-o la minimum: Creatorul, care este şi exemplarul esenţelor chemate să existe, şi autorul sufletului pe care l-a făcut capabil să atingă adevărul şi l-a condus în operaţiunea sa de cunoaştere şi aplicare practică, este autorul universal al tuturor operaţiunilor cunoaşterii acţionând prin intermediul raţiunii umane.

B. Primele noţiuni. Noţiunea Fiinţei, prima şi cea mai înaltă noţiune percepută de spirit, este punctul culminant al metafizicii. Fiinţa (ens res) nu se poate deloc separa de proprietăţile ei transcendentale ce o însoţesc în mod necesar: una (unum, aliquid) adevărată (adequatio rei ad intellectum divinum vel umanum). De aici rezultă primele principii: I. Al identităţii (fiinţa este ceea ce este); II. Al contradicţiei sau noncontradicţiei (fiinţa nu este nefiinţă, sau nimic nu poate fi sau a nu fi în acelaşi timp); III. Al raţiunii suficiente (tot ceea ce exista are o raţiune suficientă), sau: totul este inteligibil; IV. Al cauzalităţii eficiente (nimic nu se dă de la sine însuşi) şi V. Al finalităţii (orice agent acţionează cu scop). Aceste prime noţiuni din care deriva aceste propoziţii evidente, au cu adevărat valoare ontologică, căci nu sunt simple construcţii mintale, ele sunt în suflet, dar vin dinafara lui, sunt fiinţa percepută de noi sensibil, deşi ea nu-i sensibilă, ci ultrafenomenală, ontologică, pe care omul o percepe prin inteligentă. Este clar că unitatea, adevărul, bunătatea se leagă imediat fiinţei cu titlul de proprietăţi.

Primele noţiuni ontologice au valoarea de a se ridica până la o fiinţă transcendentă a lumii din care noi facem parte. Ele exprimă perfecţiuni absolute, analogice, univoce, ce se află în toate speciile geniului din care indivizii fac parte, ajutându-ne, printr-o analogie de proporţie, să cunoaştem câteva lucruri despre Dumnezeu.

C. Primele determinări sau diviziuni ale fiinţei, cele mai universale sunt: actul (o perfecţiune) şi potenţa, urmate de esenţă şi existentă, apoi de substanţă şi accidente, de materie şi forma, toate noţiuni ontologice.

Despre Dumnezeu şi existenţa Sa, Sf. Toma nu admite argumentarea a priori a Sf. Anselm, care presupune că existenţa lui Dumnezeu este un adevăr evident prin sine, fără a recurge la realitatea contingentă, ci prin prima să teză din Summa...: Dumnezeu exista, evident în Sine, dar nu-i evident pentru noi, însă putem demonstra a posteriori prin efectele Sale, pornind de la efectul propriu la cauza proprie de care atârnă în mod necesar efectul. El distinge cinci căi de argumentare: l) mişcarea fiintelor; 2) activitatea eficientă prin producerea constantă de noi fiinţe; 3) contingenţa existenţei fiinţelor din univers; 4) imperfecţiunea esenţei lor, relativă; 5) ordinea universului care cere o minte ca şi cauza, pe de o parte, iar pe de altă parte, în seria cauzelor nu putem urca până la infinit, deci există o cauză primă: Dumnezeu există. Tot Sf. Toma a arătat atributele relative la Dumnezeu: simplicitatea sau unitatea, adevărătatea, bunătatea sau perfecţiunea, infinitatea ce exclude orice limita a esenţei, imensitatea şi ubicuitatea (a fi pretutindeni) ce exclud orice limite spaţiale, eternitatea ce exclude orice limita de timp, iar pentru cunoaşterea umană, naturală, fiinţa lui Dumnezeu este invizibilă, incomprehensibilă (de neînţeles) şi totuşi cognoscibilă prin analogie. Atributele relative la operaţiunile divine, cauze ale unui efect exterior al lui Dumnezeu, sunt Înţelepciunea, Providenţa pentru inteligenţă, Iubirea pentru voinţa Sa şi două mari virtuţi: Îndurarea (mizericordia) şi Justiţia (dreptatea) de care se leagă Atotputernicia creatoare, conservatoare şi concursul divin necesar acordat tuturor fiinţelor pentru a-şi atinge scopul lor ultim. Ştiinţa divină este universală.

Sfânta Treime, fiind un mister, nu se poate demonstra, ci crezut, mister afirmat de Sf. Scriptură şi de Sf. Tradiţie: existenţa celor trei persoane egale între ele, consubstanţiale, cu misiuni diferite. Dumnezeu este creatorul universului ex nihilo, cauza exemplară universală a tuturor fiinţelor create ce participa finit din fiinţa lui Dumnezeu, fiind asemănarea Lui. El este nu numai creatorul şi cauza exemplară, ci şi Providenţa ce guvernează lumea, fiinţele particulare. Îngerii creaţi sunt spirite pure, înzestrate cu inteligenţă şi voinţă, ierarhizaţi în noua coruri, fiecare dintre noi având îngerul păzitor. Omul, format din trup şi suflet, prin sufletul sau depăşeşte tot ceea ce trăieşte într-un trup, fiind nemuritor, faţă de plante şi animale al căror suflet sau principiu vital este în mod esenţial dependent de materie, deci perisabil. Dominarea omului provine din esenţa spirituală a sufletului sau creat imediat de Dumnezeu, fără a fi tras din substanţa Lui. Astfel, trupul omului este mai perfect decât al animalului, fiindcă este adaptat acestui suflet şi operaţiunilor sale. Şi Sf. Scriptură îl arată pe om creat după chipul lui Dumnezeu, asemănare divină ce exista numai la creaturile inteligente, destinat ridicării omului la statul supranatural.

Morala tomistă a Summei cuprinde În Prima Secundae ansamblul de reguli privind activitatea omului creat de Dumnezeu prin care revine la autorul sau, care-i scopul sau ultim, fericirea noastră. La baza actelor noastre umane stă legea ca regulă supremă. Omul care vrea să facă acte cu adevărat demne de natura să libera şi inteligentă, acte umane, trebuie să acţioneze pentru un scop ultim ce-l desăvârşeşte. Inspirându-se din Sf. Augustin, Doctorul Angelic Toma arată că bunurile create nu pot da omului fericirea, fiindcă obiectul voinţei sale este binele universal, după cum adevărul universal este obiectul inteligenţei sale, iar acest bine este Dumnezeu. Câştigarea acestui bine pe pământ, a acestei fericiri, este posibilă în grade diferite, imperfect, iar în viaţa viitoare în mod perfect, cu ajutorul graţiei, care, singură, ne poate da viziunea esenţei divine. Dumnezeu singur o poate acorda, dar omul o obţine prin meritele sale.

Toţi caută o fericire, dar nu toţi caută adevărata fericire.

Moralitatea faptelor umane este una din proprietăţile esenţiale ale acestora, având ca clemente constitutive obiectul ce dă actelor specificul lor moral, scopul ce constituie cauza motrică, împrejurările. Nu exista acte umane indiferente concret. În Morala generală expune principiile morale, habitusul, virtuţile naturale, vieţile, pasiunile, păcatul şi felurile lui.

În Morala specială expune virtuţile teologice şi ordinale. Despre graţie afirmă că este absolut necesară omului decăzut prin păcatul originar, graţia fiind un dar al lui Dumnezeu, în timp ce graţia habituală, sădită în sufletul omului ca bază a virtuţilor (infuzate) prin care participa la natura divină (baza esenţială a meritului), o are oricine din naştere, prin Botez, în timp ce graţia actuală prezintă adevărul inteligenţei şi binele voinţei pentru a le face.

În Teologia mistică vorbeşte de graţiile ce pun sufletul omului în comunicare vie cu Dumnezeu prin darurile Spiritului Sfânt, iar în Teologia ascetică arată mijloacele morale prin care se câştigă progresiv perfecţiunea morala, în primul rând caritatea, evitând păcatul, progresând în virtuţi, unindu-se prin desăvârşire cu Dumnezeu.

Viaţa perfectă este caracterizată de Sf. Toma prin caritatea punitivă care-i însoţită de înţelepciune; contemplaţia este actul ei perfect. Acest act se prezintă sub trei forme de perfecţiune inegală: în una, spiritul se înalţă de la sensibil la spiritual prin singura operaţie a spiritului; în alta, această mişcare este ajutată de iluminările divine; în a treia, acestea opresc operaţia spiritului, fixându-l asupra lui Dumnezeu singur. Acesta este elementul esenţial al contemplaţiei. Fără îndoială că virtuţile morale fac parte din această, dar mai mult cu titlu de dispoziţie. De altfel, Sf. Spirit, care lucrează cu perfecţii în momentul rugăciunii, îi mişcă într-un mod mai constant decât pe alţii, căci virtuţile bine practicate dispun sufletul la exerciţiile darurilor care le corespund lor. Dar această receptivitate, cea mai înaltă faţă în faţă cu acţiunea divină, nu suprimă acţiunea umană, ci o depăşeşte uneori până la acte superioare eroice, numite fericiri, ce pot fi, prin cooperare cu Sfântul Spirit, însoţite de delectări spirituale, numite fructe ale Sf. Spirit: caritate, bucurie, pace, opuse dorinţelor trupeşti. Călugării, prin cele trei voturi, trebuie să tindă la iubirea perfectă, îndeosebi în ordurile contemplative.

Întruparea lui Cristos, pentru răscumpărarea neamului omenesc, s-a născut din Sf. Fecioară, care de fapt a fost supusă păcatului originar, dar de care a fost purificată imediat după conceperea ei. Însă Biserica susţine că sfinţenia de care a beneficiat Sf. Fecioară nu constă în purificare, ci într-o adevărată ocrotire faţă de păcatul originar. Asupra altor puncte, Teologia marială a Sf. Toma este perfectă: Maria este plină de graţie, mamă a Lui Dumnezeu, coadjutoarea lui Cristos la Răscumpărare, distribuitoarea graţiei, mediatoare între omenire şi Mântuitorul Isus.

Răscumpărarea se efectuează prin Sacramente. Sf. Toma arată eficacitatea lor (ex opere operato), spre deosebire de cele ale Legii Vechi numai (ex opere operantis), constând din materie şi forma, precum şi raţiunea lor de a fi.

Cristos este capul Bisericii. Ea este corpul său ce cuprinde pe toţi oamenii în măsura participării la gratie; doctrinal este infailibilă, având autoritate deplină căreia puterea lumească trebuie să i se supună, după cum trupul este supus sufletului. El recunoaşte Bisericii dreptul de a anula autoritatea principilor necredincioşi şi de a-i excomunica, fiind obligaţi să asculte de Suveranul Pontif, vicarul lui Cristos.

Fericirea este scopul ultim al omului şi constă într-un act exclusiv al inteligentei, în acea viziune a lui Dumnezeu, iar actul voinţei este numai o consecinţă a acesteia: delectarea. Sf. Toma este cel mai eminent dintre teologii continuatori ai Sf. Părinţi, păstrând cu grijă depozitul expres revelat, însă îi îmbogăteşte genial prin aristotelism, într-o opera doctrinală de profundă luciditate, ordine, fiind un maestru al gândirii creştine, inegalabil, recunoscând fără restricţii rolul raţiunii naturale, dar punând-o fără rezerve, în serviciul credinţei.

Canonizarea Sf. Toma ca sfânt în 1325 a marcat sfârşitul primei mari ofensive contra doctrinei sale.

2. JOHN DUNS SCOT (1274-1308)

S-a născut în Scoţia, a studiat la Oxford şi Paris, a ajuns magistru la Universitatea din Paris şi, mai pe urmă, la cea din Colonia, unde muri în 8 nov. 1308.

Opera să este foarte vastă, din care doar cităm: Opus oxoniense, lucrare capitală, folosindu-se în şcoală ca manual şi cuprinzând Comentariile Sentinţelor lui P. Lombard într-o gândire personală. Altă opera, Reportata parisiensis, este tot un Comentariu al Sentinţelor, elaborat la Oxford.

Ca teolog, este Doctorul subtil al Şcolii franciscane, prin contribuţia să la dezvoltarea înfloritoare a misticii franciscane în secolul al XIII-lea, printr-o justificare metafizică, sprijinindu-se pe Sf. Scriptură, Sfinţii Părinţi, îndeosebi Sf. Anselm şi Sf. Ioan Damaschinul. Spre deosebire de Sf. Toma, John Duns Scot acordă superioritate voinţei în sine asupra inteligentei, pe care o considera mai mult o condiţie a voinţei, o cauză finală prin modul de a atrage, ceea ce este teza voluntaristă, preponderenta binelui sau a iubirii în acţiunile umane.

Doctrina lui are, astfel, în multe teze, o incontestabilă originalitate. Chiar Întruparea Cuvântului s-ar fi făcut - ad extra -, inima lui Isus, cu imensitatea iubirii Sale, fiind chemată să preamărească esenţa divină. Apărarea Imaculatei Concepţiuni a Mariei rămâne titlul de glorie al lui John Duns Scot.