Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI
Capitolul III
1. SFÂNTUL TOMA DE AQUINO (1225-1274)
Născut în martie 1225 în una din cele șapte mari familii ale Italiei, încă de la cinci ani, a
fost trimis de tatăl său, contele Landoifo de AQUINO, în mănăstirea Monte Cassino,
dorindu-l viitor abate. Din copilărie, a păstrat înțelesul Sfintei Liturghii, cultul artelor, gustul
umanismului. La 14 ani, când Frederic al II-lea a fost excomunicat de Papa Grigore al IX-lea
(1239), Toma a fost silit să părăsească abația; dezbrăcă haina de benedictin și se
reîntoarse la familia sa, fără a renunța la convingerile sale privind viața de la Monte Cassino.
Familia l-a trimis să urmeze cursurile Universității din Neapole. Aici a ajuns în relații cu frați
predicatori. Idealul lor îl cuceri și, în ciuda tuturor greutăților ce le prevedea pentru sine, se
hotărî să intre în ordul lor, în 1244. Rămăsese orfan de tată cu un an în urmă. Când
superiorul general al ordului voi să-l ducă la principalul centru de studii superioare, Parisul,
mama sa, contesa, și cei doi frați ai lui, Raynald și Landoifo, l-au prins și l-au adus la Aquino
unde, într-o seară, a fost supus unei tentative de seducție, însă Toma, cu un tăciune aprins,
a alungat curtezana ispititoare. A fost dus la castelui ROCCASECCA unde, despărțit de
acțiunea dominicană, s-a hotărât să se reîntoarcă la Monte Cassino, în ciuda opoziției
surorilor și prietenilor săi. În 1245 a primit libertatea de a-și urma vocația. La sfârșitul lui
1245 era la Paris, unde ascultă lecțiile lui Albert cel Mare. Aici făcu mari progrese, datorită
inteligenței și puterii lui de concentrare, primind porecla de bou mut de Sicilia, nume
explicat de structura lui fizică, fiind magnus, grosus, brunus. Albert cel Mare, care
întrevăzu valoarea acestui elev extraordinar, prevăzu mugetele doctrinei sale; de aceea, îl
luă cu el în Colonia (Germania) în 1248 și, din 1250, îl asocie la munca lui, încredințându-i
conducerea cursului Comentarii asupra numelor divine. A fost sfințit preot (1250), însă
familia i-a fost crud încercată din ordinul lui Frederic al II-lea: castelul ruinat, Raynald
executat, viitorul familiei compromis. La rugămintea rudeniilor Sfântului Toma, Papa îi dădu
abația de la Monte Cassino, apoi arhiepiscopia de Neapole. Pe toate le-a refuzat, căci
Dumnezeu l-a destinat la misiune mai înaltă. În 1252, fericitul Albert l-a trimis la Paris pe
tânărul Toma, pentru a-l face magistru. Toma inaugura atunci perioada de 22 de ani (1252-1274)
a unei activități științifice și literare dintre cele mai rodnice, caracterizată în trei etape
principale: Paris (1252-1259); Italia (1259-1268); Paris și Neapole (1269-1274). A murit în 7
martie 1274 în drum spre Conciliul din Lyon, 1274, la cererea Papei Grigore al X-lea. Foarte
obosit, a fost internat în mănăstirea cistercită Fossa-Nuova unde, trecând într-o boală gravă,
își dădu obștescul sfârșit lăsând lângă el manuscrisele aduse cu gândul de a continua
Summa Theologica. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, proclamat Doctor al
Bisericii de Sf. Pius al V-lea în 1567 și propus călăuză a studiilor filosofice de următorii Papi,
de la Leon al XIII-lea încoace.
Activitatea sa ca profesor și magistru în Teologie la Universitatea din Paris (1252-1259)
se bazează, la început, pe explicarea Cărților de Sentințe, formulând articole noi, definiții și
teze noi, metodă nouă de interpretare, folosirea filosofiei aristotelice și a celei a lui Platon,
făcând o distincție netă între Filosofie și Teologie, Filosofia fiind sclava Teologiei până
atunci, și între Teologie și Mistică, toate prefigurând trăsăturile tomismului.
Din acest motiv, elita intelectuală parisiană și populația universitară îl urmă masiv, ceea
ce declanșă un conflict grav între magiștrii seculari ai Parisului, conduși de Guillaume de
Saint-Amour contra religioșilor, declarându-i pe călugării franciscani și dominicani adepți ai
lui Anticrist și răpindu-le catedre și dreptul de a preda. Sf. Bonaventura și Sf. Toma,
împreună cu Albert cel Mare, prin lucrări strălucite, respinseră acuzele și, în cele din urmă,
Papa Alexandru al IV-lea îl condamnă pe Guillaume de Saint-Amour și, prin decret regal,
acesta părăsi Universitatea» iar religioșii cerșetori triumfară, rămânând puternici în
Universitatea Parisului. Sf. Toma, în calitate de magistru, preda Sf. Scriptură ca bază a
învățământului teologic.
Între anii 1259-1268 Sf. Toma a activat în calitate de teolog al Curiei Romane, fiind
chemat în ea de Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) și urmașii acestuia (Urban IV, 1261-1264;
Clemente IV, 1264-1268) în reședintele lor succesive: Agnani, Orvieto, Viterbo, pentru
a.purifica operele lui Aristotel, comentate greșit de Averroes, și a aprofunda Filosofia
aristotelică în studiul Teologiei, după opera primitivă a lui Aristotel, tradusă din grecește de
Guillaume de Moerbeke, dominican, cunoscător perfect al limbii grecești, și de a
completa
și corecta această operă cu date noi descoperite, interpretând-o și folosind-o ca instrument
al înțelegerii credinței, lucru aprobat de Papa Alexandru al IV-lea. Astfel, Fizica, Metafizica,
Politica și Analiticele au fost revăzute, comentate dupa opera Stagirit-ului (Aristotel) și au
fost introduse ca studii universitare, adăugându-li-se apoi o noua operă doctrinală, Summa
Theologica, începută în 1267 și devenită manual de studii pentru universitari.
Ultimii ani ai vieții i-a dedicat triumfului ideilor sale în Universitatea pariziană, fiind omul
providențial capabil să combată o puternică rezistență a averroiștilor rigizi, adversari ai
aristotelismului său epurat și contra augustinienilor conservatori ai vechilor metode și
doctrine și, în fine, împotriva dușmanilor ordurilor cerșetoare. Toți au fost combătuți
magistral de Sf. Toma; doctrina lui a triumfat. Fiind chemat în 1272 de superiorii lui în Italia,
a primit sarcina să conducă învățământul la Universitatea din Neapole, unde regele Carol de
Anjou l-a rugat să contribuie la reorganizarea pe noi baze a învățământului. Acești ultimi ani
ai sfântului coincid cu plenitudinea forței și maturitatea geniului său, fiind peste tot preocupat
de redactarea Summei Theologica, din care, prima parte, era terminată în 1268; când
reveni la Paris, a doua, cu 303 probleme, o termina acolo, iar ultimele 90 de probleme ce
constituie partea a treia, au fost redactate în 1272-1273.
În același timp, a elaborat și câteva opuscule, cărticele, broșuri: De unitate intellectus
contra Averroistas și De aetemitate mundi contra murmurantes (augustinienii), precum și
comentarii la opera lui Aristotel și asupra unor cărți ale Sf. Scripturi (Iov, Psalmi, Evanghelia
Sf. Ioan, Epistolele Sf. Pavel), ținând și un număr de predici, după tradiția Ordului său.
Portretul Sf. Toma, fizic și moral, ne apare astfel: la catedră era de o prestanță superbă,
talie impozantă, însă, suferind de obezitate, se ținea drept, cu fruntea sus. Moral era un
ascet și un mistic; citea cu interes și cu pasiune conferințele Sf. Ioan Cassianul și le
practica. Nu și-a flagelat corpul (cum făceau mulți călugări atunci), ci a respectat strict
regula aspră a Ordului său, fiind smerit, modest, fără violență și fără exces, bucurându-se
de mare stimă în viață. Era foarte rezervat față de femei și evita vizitele la persoane bine
văzute în societate. Viața și-o petrecea în studii și rugăciuni, însoțite adesea de daruri
mistice, extraordinare, viziuni, extaze, bucurii nespuse. Summa Theologica a fost rodul
rugăciunii, al contemplației și, în același timp, al studiului și speculației. Puterea de
absorbire ce-l domina la studiu și la celelalte ocupații părea dusă uneori până la suferință și
nu se poate explica decât prin aceste daruri supranaturale.
Operele filosofice ale Sf. Toma sunt comentarii asupra operei lui Aristotel, pe care l-a
cunoscut profund și l-a expus în opt broșuri filosofice personale, în care tratează despre
principiile naturii, ens, esența, unitatea intelectului, veșnicia lumii, natura îngerilor,
fenomenele oculte naturale și altele.
Altă lucrare, COMENTARII ASUPRA SENTINȚELOR, opera de tinerețe, în 4 cărți,
păstrează încă augustinianismul tradițional, pe care-l va depăși în Summa Theologica.
Summa contra Neamurilor (1258-1261), opera apologetică, este numită și Summa
filosofica, deși nu este un tratat de Filosofie în sensul modern al cuvântului. În ea, Sf. Toma
a fixat bazele filosofice ale Teologiei, raporturile armonioase existente între natură și
supranatural, între rațiune și credință. Scopul și metoda acestei cărți este expusă în primele
nouă capitole, pentru a-l determina pe necredincios să accepte dogmele creștine cu ajutorul
adevărurilor descoperite de rațiunea umană pe care le confirma revelația creștină. În
următoarele cărți tratează: existența lui Dumnezeu, scopul ultim al omului, perfecțiunile
infinite ale lui Dumnezeu (cunoașterea, vointa, viața și fericirea sa, grația divină prin care
omul își asigură scopul său ultim) și, în fine, misterele creștine: Trinitatea, Întruparea,
Sacramentele, Viața veșnică.
Lucrarea Chestiuni discutate la Universitatea din Paris tratează subiecte înalte despre
Dumnezeu și om, îngeri, predestinația, despre Dumnezeu și Trinitate, răul și binele, adică
păcatul și cauzele lui, începând cu cel Original, apoi despre libertate, păcatele capitale
(mândria, invidia, lenea, mânia, avariția, lăcomia, luxuria), completându-i pe Sf. Ioan
Cassianul și pe Sf. Grigore.
Un mare număr de broșuri tratează probleme religioase și liturgice, discursuri și predici.
În lucrările sale scripturistice - comentarii - el cere căutarea mai întâi a sensului literal al
textului sfânt și apoi sensurile alegorice.
SUMMA THEOLOGICA constituie expunerea cea mai sistematică, mai vastă și
mai
limpede a teologiei tomiste prin folosirea teoriei aristotelice în expunerea sistematică și
rațională a dogmei și moralei, fără ca învățătura tradițională a Bisericii să sufere vreo
modificare în esența să. Prin ea, Sf. Toma a dat un studiu de învățământ clar, scurt și
precis, înlăturând astfel trei defecte ce apăsau greu asupra sentințelor anterioare:
inutilitățile, dezordinea în plan, expunerile lungi. Ea este opera geniului său, fără egal în
capacitatea de a analiza și sintetiza, condensând în ea esențialul de teologie, dogmatică,
morală, ascetică, mistică și chiar filosofie. Diviziunea generală a lucrării este concepută pe
un plan simplu și grandios, avându-L pe Dumnezeu centru al studiului, sub trei aspecte:
1. Ca Ființă nu numai în Sine, ci în afară de Sine, de unde: Deo et operibus Dei;
2. Dumnezeu - ca Binele suprem - este scopul special al creaturilor raționale, de unde
studiul: De motu rationalis creaturae in Deum;
3. Dumnezeu este prezentat ca și Calea omului spre Dumnezeu, a omului căzut în
păcatul strămoșesc: omul are nevoie de un Dumnezeu întrupat, ce este via est nobis
tendenti in Deum. Aici avem cele trei părți ale Summei. Expunerea rezumativă a
conținutului Summei Teologice se prezintă astfel:
A. Prima Pars (l19 probleme) expune studiul general despre Dumnezeu, nu din
toate
punctele de vedere, ci numai ca Ființă sau principiu al ființei (exemplariu), în trei mari
tratate:
1. Despre Dumnezeu Unul (problemele 2 până la 26), existența, esența (simplă și
infinită), imutabilă și unică, operațiile divine (știința și voința lui Dumnezeu manifestată prin
iubire, justiție, milă, în timp ce Providența și predestinația aparțin inteligenței și voinței
reunite), atotputernicia Sa suverană, activă și nelimitată, precum și natura fericirii divine.
2. Despre Dumnezeu Trinul, unde cunoaștem purcederile și relațiile în Dumnezeu între
cele trei persoane divine considerate în sine și în diversele lor raporturi egale între ele, dar
cu misiuni diferite.
3. Despre Dumnezeu Creator și Guvemator al Universului (probi. 44-119), originea
binelui și a răului în lume, operele lui Dumnezeu grupate în: creaturi curat spirituale, îngerii;
creaturi curat corporale, lumea; creaturi compuse din trup și suflet, oamenii, conform celor
șase zile ale creației din Hexameron.
Guvernarea divină a creației se exercită printr-o acțiune directă și imediată, dar
Dumnezeu folosește și acțiunea creaturilor Sale: îngerii unii asupra altora, subordonați
ierarhic până la diavoli; corpurile asupra altora, oamenii asupra altor creaturi și asupra
sufletului și trupului propriu.
B. Secunda Pars (114-189) tratează omul în raporturile sale cu Dumnezeu,
Creatorul și
Exemplarul veșnic, omul fiind liber și stăpân al actelor sale, care trebuie să tindă spre
realizarea scopului său ultim: fericirea veșnică, respectând cerințele moralei generale și
speciale. Actele omului sunt de doua feluri: omenești - propriuzise -, produse ale voinței
luminată de rațiune, dar și de pasiuni comune cu cele ale animalelor (apetitul concupiscibil:
iubirea, ura, dorința, aversiunea, delectarea, tristețea, și apetitul irascibil: speranța și
disperarea, frica, îndrăzneala, mândria).
Ca principii intrinsece ale actelor sunt facultățile și habiturile; bune: virtuțile
intelectuale,
morale, teologice și darurile Spiritului Sfânt; rele: viețile, actele păcătoase rezultate ale
cauzelor interne (ignoranța, slăbiciunea, răutatea), și ale cauzelor externe: (diavolii și
oamenii, inclusiv urmările păcatului original de la Adam). Facultățile omului ca principii
intrinsece sunt: inteligenta, voința, apetitul și liberul arbitru.
Principiile intrinsece ale actelor noastre bune se reduc la lege (naturală, pozitiv umană,
divină) prin care Dumnezeu ne învață și, prin gratie, ne ajută până la cele mai intime
activități ale noastre. SECUNDA SECUNDAE (189 probleme) tratează despre obligațiile
omului: morale comune, grupate în jurul virtuților teologice și cardinale.
C. Tertia Pars (90 de probleme) tratează despre Dumnezeu și
despre calea noastră
spre fericirea veșnică, concretizată în Întruparea lui Cristos și urmările ei până la obținerea
fericirii nemuritoare la care îl conduce pe om. De aici vorbește despre Cristos
Răscumpărătorul, viața și Învierea Sa, Înălțarea la cer și Sfintele Sacramente: Botezul,
Mirul, Sf. Euharistie, Penitenta, unde opera rămâne neterminată.
Summa Theologica a rămas manualul ideal al învățământului superior Teologic.
Tomismul este doctrina și metoda doctrinală a Sf. Toma sub aspect teologic, deși ei
a
fost un filosof genial, acordând Filosofiei autonomia relativă la care ea are dreptul. Insă Sf.
Toma a creat un tomism filosofic, elaborând prima și singura mare sistematizare științifică a
operei lui Aristotel, punând-o în serviciul învățământului creștin și formulând teoria
progresului științific, definind și clasificând științele, stabilind spiritul propriu fiecăreia și
fixând programul științelor filosofice particulare: Logica, Metafizica și Teodiceea,
Cosmologia, Fizica generală, Psihologia, Morala, Politica, distingând, față de predecesorii
săi augustinieni, ordinea naturală de cea a grației și asigurând Filosofiei propriul obiect al
adevărurilor pe care omul le poate cunoaște prin propriile sale forțe, neapelând la intervenția
specială a lui Dumnezeu. Originea ideilor se explică prin activitatea naturală a intelectului,
fără o intervenție specială a lui Dumnezeu, decât prin operația naturală, înlăturând astfel
teoria augustiniană a iluminației. Fără îndoială, însă, Sf. Toma susține că lumina naturală a
sufletului nostru nu este alt lucru decât o pecete a primului adevăr, creația lui Dumnezeu.
Astfel, Filosofia nu contrazice și nu poate contrazice credința.
Filosofia este o înțelepciune în măsura în care judecă întreaga lume naturală prin
cauzele cele mai înalte ale ordinei sale; această înțelepciune atinge apogeul în Metafizică și
în Teologia naturală. De aici trebuie distinsă doctrina sacra sau Teologia tomistă, așa cum a
elaborat-o Doctorul angelic; ea este o adevărată știință, fiindcă se ocupă în principal de
Dumnezeu și, în al doilea rând, de faptele omenești raportate la Dumnezeu. Este o știință
universală prin obiectul sau, cea mai înaltă știință bazată direct pe credință, al cărei obiect
formai este autoritatea lui Dumnezeu descoperit, de unde deriva o certitudine ce desparte
toate certitudinile umane. Pe de altă parte, ea tratează cele mai înalte realități, fie de ordin
speculativ, fie de ordin practic. Prin obiectul său, Teologia are o demnitate specială și este
nu numai o știință, ci o înțelepciune, fiindcă studiază cauza cea mai înaltă adevărurilor
revelate. Rolul rațiunii în Teologie este considerabil, chiar dacă nu stabilește însăși
principiile sale, datele revelate. Ea le primește de sus, ca fiind o singură întipăritură a însăși
științei lui Dumnezeu. Sf. Toma îi asigură rațiunii o tripla activitate: trebuie să demonstreze
preambulele credinței; să arate conveniența argumentelor probatorii; să rezolve obiecțiunile
adversarilor, dezvăluind falsitatea lor sau slăbiciunea lor, fără a suprima, de altfel, misterele.
Nimic nu o va ajuta mai bine să-și îndeplinească această tripla misiune ca gruparea
sistematică a datelor revelate și a concluziilor ce se desprind. Astfel, construcția teologică a
Sf. Toma este, prin excelență, opera rațiunii aplicată înțelegerii, cunoașterii credinței, adică
după formula scolastică: credința caută inteligenta, posibilă aici pe pământ, a adevărului
supranatural - fides quaerens intellectum -, după cum a formulat-o și Sf. Anselm. Nimeni
nu l-a egalat pe Sf. Toma într-o astfel de sistematizare. Speculația filosofică pune în opera și
completează argumentul autorității. Summa Theologica este o vastă enciclopedie a
științelor religioase, având un caracter sintetic ce-i dă unitate, iar prin metoda analitică Sf.
Toma previne confuziile. El nu face direct apel la luminile mistice, pe care nu le ignora, nici
nu le desconsideră, recunoscând existența unei forme de activitate intelectuală legată de
viața contemplativă, în care spiritul folosește în raționamentul sau iluminările divine, deși
acestea, oricât de prețioase ar fi, rămân subordonate condițiilor subiective, fiindcă
Dumnezeu nu intervine de obicei prin darurile Sale decât în sufletele transfigurate printr-o
lungă purificare, ca aceste lumini să intre ca parte integrantă și necesară a unei metode
științifice generale, a căreia una din calitățile principale este de a fi obiectivă și universală.
Prin acestea, Doctorul Angelic se deosebește de augustinieni, care acordau, teoretic, parte
darului și contemplației. Metoda tomistă nespeculativă a dat Bisericii cea mai puternică
sinteză teologică ce s-a scris vreodată, de o mare valoare.
Principii filosofice. Adevărurile naturale asupra lui Dumnezeu, sufletului,
lumii,
moralei, au fost unite În Teologie cu cele supranaturale într-o coeziune puternică ce
constituie miezul tomismului.
A. Cunoașterea intelectuală (epistemologia) dirijează întreaga
filosofie, înlăturând
iluminarea divină învățată de Sf. Augustin și de primii scolastici medievali. Obiectul propriu
al intelectului este ființa. Sufletul uman, dotat cu inteligență, poate cunoaște ființa, dar, din
cauza unirii sale cu trupul, el nu o atinge decât în sensibil, din care o extrage. De unde, aici
pe pământ, obiectul proporționat și adecvat spiritului nostru este ființa abstractă a
sensibilului. Intelectul uman cuprinde deci o putere activa numită intelect
agent, care
abstrage imaginea interna, specia inteligibilă, și pregătește cunoașterea cu ajutorul
intelectului pasiv, care poate primi, reproduce, exprima specia inteligibilă
primită
(impressa) și, astfel, spiritul cu aceasta își formează o reprezentare a obiectului, noua
specie inteligibilă, care exprima perfect și se numește specia expresă (expressa) sau, mai
bine spus, verbul, cuvântul.
Spiritul poate cunoaște totul, dar nu în același fel: universalul abstract, care este
obiectul sau propriu, prin propria să activitate; ființa individuală, concretă, care este obiectul
simțurilor, pe care spiritul nu o cunoaște decât printr-o reîntoarcere asupra imaginilor ce i-au
fost primul lui intermediar. Ființele spirituale îi sunt cognoscibile spiritual, omului, prin
analogie; sufletul nu are imitația lor perfectă, ci numai prin actele lor, inclusiv natura
spiritelor pure - a fortiori - cea a lui Dumnezeu însuși.
Obiectul universal al spiritului este real, însă abstract; astfel, soluția tomistă a problemei
universalelor este științifică: universalul ca atare este un produs al spiritului, dar el are
fundamentul sau în realul extramintal. Ideea sau reprezentarea intelectuală a obiectului este
adevărată, din cauza conformității ci cu acesta. Acesta-i adevărul logic definit de Sf. Toma
adequatio intellectus ad rem și, prin judecată, spiritul care l-a perceput afirmă aceasta
conformitate a ideii cu obiectul. În acest fel, cunoașterea intelectuală se găsește explicată
fără o implicație directă a lui Dumnezeu, alta decât aceea prin care El ajută toate creaturile
să-și atingă propriul lor scop (concursul general). Doctrina augustiniană a iluminării divine a
redus-o la minimum: Creatorul, care este și exemplarul esențelor chemate să existe, și
autorul sufletului pe care l-a făcut capabil să atingă adevărul și l-a condus în operațiunea sa
de cunoaștere și aplicare practică, este autorul universal al tuturor operațiunilor cunoașterii
acționând prin intermediul rațiunii umane.
B. Primele noțiuni. Noțiunea Ființei, prima și cea mai înaltă noțiune percepută de
spirit,
este punctul culminant al metafizicii. Ființa (ens res) nu se poate deloc separa de
proprietățile ei transcendentale ce o însoțesc în mod necesar: una (unum, aliquid) adevărată
(adequatio rei ad intellectum divinum vel umanum). De aici rezultă primele principii: I. Al
identității (ființa este ceea ce este); II. Al contradicției sau noncontradicției (ființa
nu este
neființă, sau nimic nu poate fi sau a nu fi în același timp); III. Al rațiunii
suficiente (tot ceea
ce exista are o rațiune suficientă), sau: totul este inteligibil; IV. Al cauzalității eficiente
(nimic nu se dă de la sine însuși) și V. Al finalității (orice agent acționează cu scop).
Aceste
prime noțiuni din care deriva aceste propoziții evidente, au cu adevărat valoare ontologică,
căci nu sunt simple construcții mintale, ele sunt în suflet, dar vin dinafara lui, sunt ființa
percepută de noi sensibil, deși ea nu-i sensibilă, ci ultrafenomenală, ontologică, pe care
omul o percepe prin inteligentă. Este clar că unitatea, adevărul, bunătatea se leagă imediat
ființei cu titlul de proprietăți.
Primele noțiuni ontologice au valoarea de a se ridica până la o ființă transcendentă a
lumii din care noi facem parte. Ele exprimă perfecțiuni absolute, analogice, univoce, ce se
află în toate speciile geniului din care indivizii fac parte, ajutându-ne, printr-o analogie de
proporție, să cunoaștem câteva lucruri despre Dumnezeu.
C. Primele determinări sau diviziuni ale ființei, cele mai universale sunt:
actul (o
perfecțiune) și potența, urmate de esență și existentă, apoi de substanță și accidente, de
materie și forma, toate noțiuni ontologice.
Despre Dumnezeu și existența Sa, Sf. Toma nu admite argumentarea a priori a Sf.
Anselm, care presupune că existența lui Dumnezeu este un adevăr evident prin sine, fără a
recurge la realitatea contingentă, ci prin prima să teză din Summa...: Dumnezeu exista,
evident în Sine, dar nu-i evident pentru noi, însă putem demonstra a posteriori
prin efectele
Sale, pornind de la efectul propriu la cauza proprie de care atârnă în mod necesar efectul. El
distinge cinci căi de argumentare: l) mișcarea fiintelor; 2) activitatea eficientă prin
producerea constantă de noi ființe; 3) contingența existenței ființelor din univers; 4)
imperfecțiunea esenței lor, relativă; 5) ordinea universului care cere o minte ca și cauza, pe
de o parte, iar pe de altă parte, în seria cauzelor nu putem urca până la infinit,
deci există o
cauză primă: Dumnezeu există. Tot Sf. Toma a arătat atributele relative la Dumnezeu:
simplicitatea sau unitatea, adevărătatea, bunătatea sau perfecțiunea, infinitatea ce exclude
orice limita a esenței, imensitatea și ubicuitatea (a fi pretutindeni) ce exclud orice limite
spațiale, eternitatea ce exclude orice limita de timp, iar pentru cunoașterea umană, naturală,
ființa lui Dumnezeu este invizibilă, incomprehensibilă (de neînțeles) și totuși cognoscibilă
prin analogie. Atributele relative la operațiunile divine, cauze ale unui efect exterior al lui
Dumnezeu, sunt Înțelepciunea, Providența pentru inteligență, Iubirea pentru voința Sa și
două mari virtuți: Îndurarea (mizericordia) și Justiția (dreptatea) de care se leagă
Atotputernicia creatoare, conservatoare și concursul divin necesar acordat tuturor ființelor
pentru a-și atinge scopul lor ultim. Știința divină este universală.
Sfânta Treime, fiind un mister, nu se poate demonstra, ci crezut, mister afirmat de Sf.
Scriptură și de Sf. Tradiție: existența celor trei persoane egale între ele, consubstanțiale, cu
misiuni diferite. Dumnezeu este creatorul universului ex nihilo, cauza exemplară
universală
a tuturor ființelor create ce participa finit din ființa lui Dumnezeu, fiind asemănarea Lui. El
este nu numai creatorul și cauza exemplară, ci și Providența ce guvernează lumea, ființele
particulare. Îngerii creați sunt spirite pure, înzestrate cu inteligență și voință, ierarhizați în
noua coruri, fiecare dintre noi având îngerul păzitor. Omul, format din trup și suflet, prin
sufletul sau depășește tot ceea ce trăiește într-un trup, fiind nemuritor, față de plante și
animale al căror suflet sau principiu vital este în mod esențial dependent de materie, deci
perisabil. Dominarea omului provine din esența spirituală a sufletului sau creat imediat de
Dumnezeu, fără a fi tras din substanța Lui. Astfel, trupul omului este mai perfect decât al
animalului, fiindcă este adaptat acestui suflet și operațiunilor sale. Și Sf. Scriptură îl arată pe
om creat după chipul lui Dumnezeu, asemănare divină ce exista numai la creaturile
inteligente, destinat ridicării omului la statul supranatural.
Morala tomistă a Summei cuprinde În Prima Secundae ansamblul de reguli privind
activitatea omului creat de Dumnezeu prin care revine la autorul sau, care-i scopul sau ultim,
fericirea noastră. La baza actelor noastre umane stă legea ca regulă supremă. Omul care
vrea să facă acte cu adevărat demne de natura să libera și inteligentă, acte umane, trebuie
să acționeze pentru un scop ultim ce-l desăvârșește. Inspirându-se din Sf. Augustin,
Doctorul Angelic Toma arată că bunurile create nu pot da omului fericirea, fiindcă obiectul
voinței sale este binele universal, după cum adevărul universal este obiectul inteligenței
sale, iar acest bine este Dumnezeu. Câștigarea acestui bine pe pământ, a acestei fericiri,
este posibilă în grade diferite, imperfect, iar în viața viitoare în mod perfect, cu ajutorul
grației, care, singură, ne poate da viziunea esenței divine. Dumnezeu singur o poate acorda,
dar omul o obține prin meritele sale.
Toți caută o fericire, dar nu toți caută adevărata fericire.
Moralitatea faptelor umane este una din proprietățile esențiale ale acestora, având ca
clemente constitutive obiectul ce dă actelor specificul lor moral, scopul ce constituie cauza
motrică, împrejurările. Nu exista acte umane indiferente concret. În Morala generală expune
principiile morale, habitusul, virtuțile naturale, viețile, pasiunile, păcatul și felurile lui.
În Morala specială expune virtuțile teologice și ordinale. Despre grație afirmă că este
absolut necesară omului decăzut prin păcatul originar, grația fiind un dar al lui Dumnezeu, în
timp ce grația habituală, sădită în sufletul omului ca bază a virtuților (infuzate) prin care
participa la natura divină (baza esențială a meritului), o are oricine din naștere, prin Botez, în
timp ce grația actuală prezintă adevărul inteligenței și binele voinței pentru a le face.
În Teologia mistică vorbește de grațiile ce pun sufletul omului în comunicare vie cu
Dumnezeu prin darurile Spiritului Sfânt, iar în Teologia ascetică arată mijloacele morale prin
care se câștigă progresiv perfecțiunea morala, în primul rând caritatea, evitând păcatul,
progresând în virtuți, unindu-se prin desăvârșire cu Dumnezeu.
Viața perfectă este caracterizată de Sf. Toma prin caritatea punitivă care-i însoțită de
înțelepciune; contemplația este actul ei perfect. Acest act se prezintă sub trei forme de
perfecțiune inegală: în una, spiritul se înalță de la sensibil la spiritual prin singura operație a
spiritului; în alta, această mișcare este ajutată de iluminările divine; în a treia, acestea
opresc operația spiritului, fixându-l asupra lui Dumnezeu singur. Acesta este elementul
esențial al contemplației. Fără îndoială că virtuțile morale fac parte din această, dar mai mult
cu titlu de dispoziție. De altfel, Sf. Spirit, care lucrează cu perfecții în momentul rugăciunii, îi
mișcă într-un mod mai constant decât pe alții, căci virtuțile bine practicate dispun sufletul la
exercițiile darurilor care le corespund lor. Dar această receptivitate, cea mai înaltă față în
față cu acțiunea divină, nu suprimă acțiunea umană, ci o depășește uneori până la acte
superioare eroice, numite fericiri, ce pot fi, prin cooperare cu Sfântul Spirit, însoțite de
delectări spirituale, numite fructe ale Sf. Spirit: caritate, bucurie, pace, opuse dorințelor
trupești. Călugării, prin cele trei voturi, trebuie să tindă la iubirea perfectă, îndeosebi în
ordurile contemplative.
Întruparea lui Cristos, pentru răscumpărarea neamului omenesc, s-a născut din Sf.
Fecioară, care de fapt a fost supusă păcatului originar, dar de care a fost purificată imediat
după conceperea ei. Însă Biserica susține că sfințenia de care a beneficiat Sf. Fecioară nu
constă în purificare, ci într-o adevărată ocrotire față de păcatul originar. Asupra altor puncte,
Teologia marială a Sf. Toma este perfectă: Maria este plină de grație, mamă a Lui
Dumnezeu, coadjutoarea lui Cristos la Răscumpărare, distribuitoarea grației, mediatoare
între omenire și Mântuitorul Isus.
Răscumpărarea se efectuează prin Sacramente. Sf. Toma arată eficacitatea lor (ex
opere operato), spre deosebire de cele ale Legii Vechi numai (ex opere operantis), constând
din materie și forma, precum și rațiunea lor de a fi.
Cristos este capul Bisericii. Ea este corpul său ce cuprinde pe toți oamenii în măsura
participării la gratie; doctrinal este infailibilă, având autoritate deplină căreia puterea
lumească trebuie să i se supună, după cum trupul este supus sufletului. El recunoaște
Bisericii dreptul de a anula autoritatea principilor necredincioși și de a-i excomunica, fiind
obligați să asculte de Suveranul Pontif, vicarul lui Cristos.
Fericirea este scopul ultim al omului și constă într-un act exclusiv al inteligentei, în acea
viziune a lui Dumnezeu, iar actul voinței este numai o consecință a acesteia: delectarea. Sf.
Toma este cel mai eminent dintre teologii continuatori ai Sf. Părinți, păstrând cu grijă
depozitul expres revelat, însă îi îmbogătește genial prin aristotelism, într-o opera doctrinală
de profundă luciditate, ordine, fiind un maestru al gândirii creștine, inegalabil, recunoscând
fără restricții rolul rațiunii naturale, dar punând-o fără rezerve, în serviciul credinței.
Canonizarea Sf. Toma ca sfânt în 1325 a marcat sfârșitul primei mari ofensive contra
doctrinei sale.
2. JOHN DUNS SCOT (1274-1308)
S-a născut în Scoția, a studiat la Oxford și Paris, a ajuns magistru la Universitatea din
Paris și, mai pe urmă, la cea din Colonia, unde muri în 8 nov. 1308.
Opera să este foarte vastă, din care doar cităm: Opus oxoniense, lucrare capitală,
folosindu-se în școală ca manual și cuprinzând Comentariile Sentințelor lui P. Lombard
într-o gândire personală. Altă opera, Reportata parisiensis, este tot un Comentariu al
Sentințelor, elaborat la Oxford.
Ca teolog, este Doctorul subtil al Școlii franciscane, prin contribuția să la dezvoltarea
înfloritoare a misticii franciscane în secolul al XIII-lea, printr-o justificare metafizică,
sprijinindu-se pe Sf. Scriptură, Sfinții Părinți, îndeosebi Sf. Anselm și Sf. Ioan Damaschinul.
Spre deosebire de Sf. Toma, John Duns Scot acordă superioritate voinței în sine asupra
inteligentei, pe care o considera mai mult o condiție a voinței, o cauză finală prin modul de a
atrage, ceea ce este teza voluntaristă, preponderenta binelui sau a iubirii în acțiunile umane.
Doctrina lui are, astfel, în multe teze, o incontestabilă originalitate. Chiar Întruparea
Cuvântului s-ar fi făcut - ad extra -, inima lui Isus, cu imensitatea iubirii Sale, fiind chemată
să preamărească esența divină. Apărarea Imaculatei Concepțiuni a Mariei rămâne titlul de
glorie al lui John Duns Scot.