Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul III

1. SFÂNTUL TOMA DE AQUINO (1225-1274)

Născut în martie 1225 în una din cele șapte mari familii ale Italiei, încă de la cinci ani, a fost trimis de tatăl său, contele Landoifo de AQUINO, în mănăstirea Monte Cassino, dorindu-l viitor abate. Din copilărie, a păstrat înțelesul Sfintei Liturghii, cultul artelor, gustul umanismului. La 14 ani, când Frederic al II-lea a fost excomunicat de Papa Grigore al IX-lea (1239), Toma a fost silit să părăsească abația; dezbrăcă haina de benedictin și se reîntoarse la familia sa, fără a renunța la convingerile sale privind viața de la Monte Cassino. Familia l-a trimis să urmeze cursurile Universității din Neapole. Aici a ajuns în relații cu frați predicatori. Idealul lor îl cuceri și, în ciuda tuturor greutăților ce le prevedea pentru sine, se hotărî să intre în ordul lor, în 1244. Rămăsese orfan de tată cu un an în urmă. Când superiorul general al ordului voi să-l ducă la principalul centru de studii superioare, Parisul, mama sa, contesa, și cei doi frați ai lui, Raynald și Landoifo, l-au prins și l-au adus la Aquino unde, într-o seară, a fost supus unei tentative de seducție, însă Toma, cu un tăciune aprins, a alungat curtezana ispititoare. A fost dus la castelui ROCCASECCA unde, despărțit de acțiunea dominicană, s-a hotărât să se reîntoarcă la Monte Cassino, în ciuda opoziției surorilor și prietenilor săi. În 1245 a primit libertatea de a-și urma vocația. La sfârșitul lui 1245 era la Paris, unde ascultă lecțiile lui Albert cel Mare. Aici făcu mari progrese, datorită inteligenței și puterii lui de concentrare, primind porecla de bou mut de Sicilia, nume explicat de structura lui fizică, fiind magnus, grosus, brunus. Albert cel Mare, care întrevăzu valoarea acestui elev extraordinar, prevăzu mugetele doctrinei sale; de aceea, îl luă cu el în Colonia (Germania) în 1248 și, din 1250, îl asocie la munca lui, încredințându-i conducerea cursului Comentarii asupra numelor divine. A fost sfințit preot (1250), însă familia i-a fost crud încercată din ordinul lui Frederic al II-lea: castelul ruinat, Raynald executat, viitorul familiei compromis. La rugămintea rudeniilor Sfântului Toma, Papa îi dădu abația de la Monte Cassino, apoi arhiepiscopia de Neapole. Pe toate le-a refuzat, căci Dumnezeu l-a destinat la misiune mai înaltă. În 1252, fericitul Albert l-a trimis la Paris pe tânărul Toma, pentru a-l face magistru. Toma inaugura atunci perioada de 22 de ani (1252-1274) a unei activități științifice și literare dintre cele mai rodnice, caracterizată în trei etape principale: Paris (1252-1259); Italia (1259-1268); Paris și Neapole (1269-1274). A murit în 7 martie 1274 în drum spre Conciliul din Lyon, 1274, la cererea Papei Grigore al X-lea. Foarte obosit, a fost internat în mănăstirea cistercită Fossa-Nuova unde, trecând într-o boală gravă, își dădu obștescul sfârșit lăsând lângă el manuscrisele aduse cu gândul de a continua Summa Theologica. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, proclamat Doctor al Bisericii de Sf. Pius al V-lea în 1567 și propus călăuză a studiilor filosofice de următorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.

Activitatea sa ca profesor și magistru în Teologie la Universitatea din Paris (1252-1259) se bazează, la început, pe explicarea Cărților de Sentințe, formulând articole noi, definiții și teze noi, metodă nouă de interpretare, folosirea filosofiei aristotelice și a celei a lui Platon, făcând o distincție netă între Filosofie și Teologie, Filosofia fiind sclava Teologiei până atunci, și între Teologie și Mistică, toate prefigurând trăsăturile tomismului.

Din acest motiv, elita intelectuală parisiană și populația universitară îl urmă masiv, ceea ce declanșă un conflict grav între magiștrii seculari ai Parisului, conduși de Guillaume de Saint-Amour contra religioșilor, declarându-i pe călugării franciscani și dominicani adepți ai lui Anticrist și răpindu-le catedre și dreptul de a preda. Sf. Bonaventura și Sf. Toma, împreună cu Albert cel Mare, prin lucrări strălucite, respinseră acuzele și, în cele din urmă, Papa Alexandru al IV-lea îl condamnă pe Guillaume de Saint-Amour și, prin decret regal, acesta părăsi Universitatea» iar religioșii cerșetori triumfară, rămânând puternici în Universitatea Parisului. Sf. Toma, în calitate de magistru, preda Sf. Scriptură ca bază a învățământului teologic.

Între anii 1259-1268 Sf. Toma a activat în calitate de teolog al Curiei Romane, fiind chemat în ea de Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) și urmașii acestuia (Urban IV, 1261-1264; Clemente IV, 1264-1268) în reședintele lor succesive: Agnani, Orvieto, Viterbo, pentru a.purifica operele lui Aristotel, comentate greșit de Averroes, și a aprofunda Filosofia aristotelică în studiul Teologiei, după opera primitivă a lui Aristotel, tradusă din grecește de Guillaume de Moerbeke, dominican, cunoscător perfect al limbii grecești, și de a completa și corecta această operă cu date noi descoperite, interpretând-o și folosind-o ca instrument al înțelegerii credinței, lucru aprobat de Papa Alexandru al IV-lea. Astfel, Fizica, Metafizica, Politica și Analiticele au fost revăzute, comentate dupa opera Stagirit-ului (Aristotel) și au fost introduse ca studii universitare, adăugându-li-se apoi o noua operă doctrinală, Summa Theologica, începută în 1267 și devenită manual de studii pentru universitari.

Ultimii ani ai vieții i-a dedicat triumfului ideilor sale în Universitatea pariziană, fiind omul providențial capabil să combată o puternică rezistență a averroiștilor rigizi, adversari ai aristotelismului său epurat și contra augustinienilor conservatori ai vechilor metode și doctrine și, în fine, împotriva dușmanilor ordurilor cerșetoare. Toți au fost combătuți magistral de Sf. Toma; doctrina lui a triumfat. Fiind chemat în 1272 de superiorii lui în Italia, a primit sarcina să conducă învățământul la Universitatea din Neapole, unde regele Carol de Anjou l-a rugat să contribuie la reorganizarea pe noi baze a învățământului. Acești ultimi ani ai sfântului coincid cu plenitudinea forței și maturitatea geniului său, fiind peste tot preocupat de redactarea Summei Theologica, din care, prima parte, era terminată în 1268; când reveni la Paris, a doua, cu 303 probleme, o termina acolo, iar ultimele 90 de probleme ce constituie partea a treia, au fost redactate în 1272-1273.

În același timp, a elaborat și câteva opuscule, cărticele, broșuri: De unitate intellectus contra Averroistas și De aetemitate mundi contra murmurantes (augustinienii), precum și comentarii la opera lui Aristotel și asupra unor cărți ale Sf. Scripturi (Iov, Psalmi, Evanghelia Sf. Ioan, Epistolele Sf. Pavel), ținând și un număr de predici, după tradiția Ordului său.

Portretul Sf. Toma, fizic și moral, ne apare astfel: la catedră era de o prestanță superbă, talie impozantă, însă, suferind de obezitate, se ținea drept, cu fruntea sus. Moral era un ascet și un mistic; citea cu interes și cu pasiune conferințele Sf. Ioan Cassianul și le practica. Nu și-a flagelat corpul (cum făceau mulți călugări atunci), ci a respectat strict regula aspră a Ordului său, fiind smerit, modest, fără violență și fără exces, bucurându-se de mare stimă în viață. Era foarte rezervat față de femei și evita vizitele la persoane bine văzute în societate. Viața și-o petrecea în studii și rugăciuni, însoțite adesea de daruri mistice, extraordinare, viziuni, extaze, bucurii nespuse. Summa Theologica a fost rodul rugăciunii, al contemplației și, în același timp, al studiului și speculației. Puterea de absorbire ce-l domina la studiu și la celelalte ocupații părea dusă uneori până la suferință și nu se poate explica decât prin aceste daruri supranaturale.

Operele filosofice ale Sf. Toma sunt comentarii asupra operei lui Aristotel, pe care l-a cunoscut profund și l-a expus în opt broșuri filosofice personale, în care tratează despre principiile naturii, ens, esența, unitatea intelectului, veșnicia lumii, natura îngerilor, fenomenele oculte naturale și altele.

Altă lucrare, COMENTARII ASUPRA SENTINȚELOR, opera de tinerețe, în 4 cărți, păstrează încă augustinianismul tradițional, pe care-l va depăși în Summa Theologica. Summa contra Neamurilor (1258-1261), opera apologetică, este numită și Summa filosofica, deși nu este un tratat de Filosofie în sensul modern al cuvântului. În ea, Sf. Toma a fixat bazele filosofice ale Teologiei, raporturile armonioase existente între natură și supranatural, între rațiune și credință. Scopul și metoda acestei cărți este expusă în primele nouă capitole, pentru a-l determina pe necredincios să accepte dogmele creștine cu ajutorul adevărurilor descoperite de rațiunea umană pe care le confirma revelația creștină. În următoarele cărți tratează: existența lui Dumnezeu, scopul ultim al omului, perfecțiunile infinite ale lui Dumnezeu (cunoașterea, vointa, viața și fericirea sa, grația divină prin care omul își asigură scopul său ultim) și, în fine, misterele creștine: Trinitatea, Întruparea, Sacramentele, Viața veșnică.

Lucrarea Chestiuni discutate la Universitatea din Paris tratează subiecte înalte despre Dumnezeu și om, îngeri, predestinația, despre Dumnezeu și Trinitate, răul și binele, adică păcatul și cauzele lui, începând cu cel Original, apoi despre libertate, păcatele capitale (mândria, invidia, lenea, mânia, avariția, lăcomia, luxuria), completându-i pe Sf. Ioan Cassianul și pe Sf. Grigore.

Un mare număr de broșuri tratează probleme religioase și liturgice, discursuri și predici. În lucrările sale scripturistice - comentarii - el cere căutarea mai întâi a sensului literal al textului sfânt și apoi sensurile alegorice.

SUMMA THEOLOGICA constituie expunerea cea mai sistematică, mai vastă și mai limpede a teologiei tomiste prin folosirea teoriei aristotelice în expunerea sistematică și rațională a dogmei și moralei, fără ca învățătura tradițională a Bisericii să sufere vreo modificare în esența să. Prin ea, Sf. Toma a dat un studiu de învățământ clar, scurt și precis, înlăturând astfel trei defecte ce apăsau greu asupra sentințelor anterioare: inutilitățile, dezordinea în plan, expunerile lungi. Ea este opera geniului său, fără egal în capacitatea de a analiza și sintetiza, condensând în ea esențialul de teologie, dogmatică, morală, ascetică, mistică și chiar filosofie. Diviziunea generală a lucrării este concepută pe un plan simplu și grandios, avându-L pe Dumnezeu centru al studiului, sub trei aspecte:

1. Ca Ființă nu numai în Sine, ci în afară de Sine, de unde: Deo et operibus Dei;

2. Dumnezeu - ca Binele suprem - este scopul special al creaturilor raționale, de unde studiul: De motu rationalis creaturae in Deum;

3. Dumnezeu este prezentat ca și Calea omului spre Dumnezeu, a omului căzut în păcatul strămoșesc: omul are nevoie de un Dumnezeu întrupat, ce este via est nobis tendenti in Deum. Aici avem cele trei părți ale Summei. Expunerea rezumativă a conținutului Summei Teologice se prezintă astfel:

A. Prima Pars (l19 probleme) expune studiul general despre Dumnezeu, nu din toate punctele de vedere, ci numai ca Ființă sau principiu al ființei (exemplariu), în trei mari tratate:

1. Despre Dumnezeu Unul (problemele 2 până la 26), existența, esența (simplă și infinită), imutabilă și unică, operațiile divine (știința și voința lui Dumnezeu manifestată prin iubire, justiție, milă, în timp ce Providența și predestinația aparțin inteligenței și voinței reunite), atotputernicia Sa suverană, activă și nelimitată, precum și natura fericirii divine.

2. Despre Dumnezeu Trinul, unde cunoaștem purcederile și relațiile în Dumnezeu între cele trei persoane divine considerate în sine și în diversele lor raporturi egale între ele, dar cu misiuni diferite.

3. Despre Dumnezeu Creator și Guvemator al Universului (probi. 44-119), originea binelui și a răului în lume, operele lui Dumnezeu grupate în: creaturi curat spirituale, îngerii; creaturi curat corporale, lumea; creaturi compuse din trup și suflet, oamenii, conform celor șase zile ale creației din Hexameron.

Guvernarea divină a creației se exercită printr-o acțiune directă și imediată, dar Dumnezeu folosește și acțiunea creaturilor Sale: îngerii unii asupra altora, subordonați ierarhic până la diavoli; corpurile asupra altora, oamenii asupra altor creaturi și asupra sufletului și trupului propriu.

B. Secunda Pars (114-189) tratează omul în raporturile sale cu Dumnezeu, Creatorul și Exemplarul veșnic, omul fiind liber și stăpân al actelor sale, care trebuie să tindă spre realizarea scopului său ultim: fericirea veșnică, respectând cerințele moralei generale și speciale. Actele omului sunt de doua feluri: omenești - propriuzise -, produse ale voinței luminată de rațiune, dar și de pasiuni comune cu cele ale animalelor (apetitul concupiscibil: iubirea, ura, dorința, aversiunea, delectarea, tristețea, și apetitul irascibil: speranța și disperarea, frica, îndrăzneala, mândria).

Ca principii intrinsece ale actelor sunt facultățile și habiturile; bune: virtuțile intelectuale, morale, teologice și darurile Spiritului Sfânt; rele: viețile, actele păcătoase rezultate ale cauzelor interne (ignoranța, slăbiciunea, răutatea), și ale cauzelor externe: (diavolii și oamenii, inclusiv urmările păcatului original de la Adam). Facultățile omului ca principii intrinsece sunt: inteligenta, voința, apetitul și liberul arbitru.

Principiile intrinsece ale actelor noastre bune se reduc la lege (naturală, pozitiv umană, divină) prin care Dumnezeu ne învață și, prin gratie, ne ajută până la cele mai intime activități ale noastre. SECUNDA SECUNDAE (189 probleme) tratează despre obligațiile omului: morale comune, grupate în jurul virtuților teologice și cardinale.

C. Tertia Pars (90 de probleme) tratează despre Dumnezeu și despre calea noastră spre fericirea veșnică, concretizată în Întruparea lui Cristos și urmările ei până la obținerea fericirii nemuritoare la care îl conduce pe om. De aici vorbește despre Cristos Răscumpărătorul, viața și Învierea Sa, Înălțarea la cer și Sfintele Sacramente: Botezul, Mirul, Sf. Euharistie, Penitenta, unde opera rămâne neterminată.

Summa Theologica a rămas manualul ideal al învățământului superior Teologic.

Tomismul este doctrina și metoda doctrinală a Sf. Toma sub aspect teologic, deși ei a fost un filosof genial, acordând Filosofiei autonomia relativă la care ea are dreptul. Insă Sf. Toma a creat un tomism filosofic, elaborând prima și singura mare sistematizare științifică a operei lui Aristotel, punând-o în serviciul învățământului creștin și formulând teoria progresului științific, definind și clasificând științele, stabilind spiritul propriu fiecăreia și fixând programul științelor filosofice particulare: Logica, Metafizica și Teodiceea, Cosmologia, Fizica generală, Psihologia, Morala, Politica, distingând, față de predecesorii săi augustinieni, ordinea naturală de cea a grației și asigurând Filosofiei propriul obiect al adevărurilor pe care omul le poate cunoaște prin propriile sale forțe, neapelând la intervenția specială a lui Dumnezeu. Originea ideilor se explică prin activitatea naturală a intelectului, fără o intervenție specială a lui Dumnezeu, decât prin operația naturală, înlăturând astfel teoria augustiniană a iluminației. Fără îndoială, însă, Sf. Toma susține că lumina naturală a sufletului nostru nu este alt lucru decât o pecete a primului adevăr, creația lui Dumnezeu. Astfel, Filosofia nu contrazice și nu poate contrazice credința.

Filosofia este o înțelepciune în măsura în care judecă întreaga lume naturală prin cauzele cele mai înalte ale ordinei sale; această înțelepciune atinge apogeul în Metafizică și în Teologia naturală. De aici trebuie distinsă doctrina sacra sau Teologia tomistă, așa cum a elaborat-o Doctorul angelic; ea este o adevărată știință, fiindcă se ocupă în principal de Dumnezeu și, în al doilea rând, de faptele omenești raportate la Dumnezeu. Este o știință universală prin obiectul sau, cea mai înaltă știință bazată direct pe credință, al cărei obiect formai este autoritatea lui Dumnezeu descoperit, de unde deriva o certitudine ce desparte toate certitudinile umane. Pe de altă parte, ea tratează cele mai înalte realități, fie de ordin speculativ, fie de ordin practic. Prin obiectul său, Teologia are o demnitate specială și este nu numai o știință, ci o înțelepciune, fiindcă studiază cauza cea mai înaltă adevărurilor revelate. Rolul rațiunii în Teologie este considerabil, chiar dacă nu stabilește însăși principiile sale, datele revelate. Ea le primește de sus, ca fiind o singură întipăritură a însăși științei lui Dumnezeu. Sf. Toma îi asigură rațiunii o tripla activitate: trebuie să demonstreze preambulele credinței; să arate conveniența argumentelor probatorii; să rezolve obiecțiunile adversarilor, dezvăluind falsitatea lor sau slăbiciunea lor, fără a suprima, de altfel, misterele. Nimic nu o va ajuta mai bine să-și îndeplinească această tripla misiune ca gruparea sistematică a datelor revelate și a concluziilor ce se desprind. Astfel, construcția teologică a Sf. Toma este, prin excelență, opera rațiunii aplicată înțelegerii, cunoașterii credinței, adică după formula scolastică: credința caută inteligenta, posibilă aici pe pământ, a adevărului supranatural - fides quaerens intellectum -, după cum a formulat-o și Sf. Anselm. Nimeni nu l-a egalat pe Sf. Toma într-o astfel de sistematizare. Speculația filosofică pune în opera și completează argumentul autorității. Summa Theologica este o vastă enciclopedie a științelor religioase, având un caracter sintetic ce-i dă unitate, iar prin metoda analitică Sf. Toma previne confuziile. El nu face direct apel la luminile mistice, pe care nu le ignora, nici nu le desconsideră, recunoscând existența unei forme de activitate intelectuală legată de viața contemplativă, în care spiritul folosește în raționamentul sau iluminările divine, deși acestea, oricât de prețioase ar fi, rămân subordonate condițiilor subiective, fiindcă Dumnezeu nu intervine de obicei prin darurile Sale decât în sufletele transfigurate printr-o lungă purificare, ca aceste lumini să intre ca parte integrantă și necesară a unei metode științifice generale, a căreia una din calitățile principale este de a fi obiectivă și universală. Prin acestea, Doctorul Angelic se deosebește de augustinieni, care acordau, teoretic, parte darului și contemplației. Metoda tomistă nespeculativă a dat Bisericii cea mai puternică sinteză teologică ce s-a scris vreodată, de o mare valoare.

Principii filosofice. Adevărurile naturale asupra lui Dumnezeu, sufletului, lumii, moralei, au fost unite În Teologie cu cele supranaturale într-o coeziune puternică ce constituie miezul tomismului.

A. Cunoașterea intelectuală (epistemologia) dirijează întreaga filosofie, înlăturând iluminarea divină învățată de Sf. Augustin și de primii scolastici medievali. Obiectul propriu al intelectului este ființa. Sufletul uman, dotat cu inteligență, poate cunoaște ființa, dar, din cauza unirii sale cu trupul, el nu o atinge decât în sensibil, din care o extrage. De unde, aici pe pământ, obiectul proporționat și adecvat spiritului nostru este ființa abstractă a sensibilului. Intelectul uman cuprinde deci o putere activa numită intelect agent, care abstrage imaginea interna, specia inteligibilă, și pregătește cunoașterea cu ajutorul intelectului pasiv, care poate primi, reproduce, exprima specia inteligibilă primită (impressa) și, astfel, spiritul cu aceasta își formează o reprezentare a obiectului, noua specie inteligibilă, care exprima perfect și se numește specia expresă (expressa) sau, mai bine spus, verbul, cuvântul.

Spiritul poate cunoaște totul, dar nu în același fel: universalul abstract, care este obiectul sau propriu, prin propria să activitate; ființa individuală, concretă, care este obiectul simțurilor, pe care spiritul nu o cunoaște decât printr-o reîntoarcere asupra imaginilor ce i-au fost primul lui intermediar. Ființele spirituale îi sunt cognoscibile spiritual, omului, prin analogie; sufletul nu are imitația lor perfectă, ci numai prin actele lor, inclusiv natura spiritelor pure - a fortiori - cea a lui Dumnezeu însuși.

Obiectul universal al spiritului este real, însă abstract; astfel, soluția tomistă a problemei universalelor este științifică: universalul ca atare este un produs al spiritului, dar el are fundamentul sau în realul extramintal. Ideea sau reprezentarea intelectuală a obiectului este adevărată, din cauza conformității ci cu acesta. Acesta-i adevărul logic definit de Sf. Toma adequatio intellectus ad rem și, prin judecată, spiritul care l-a perceput afirmă aceasta conformitate a ideii cu obiectul. În acest fel, cunoașterea intelectuală se găsește explicată fără o implicație directă a lui Dumnezeu, alta decât aceea prin care El ajută toate creaturile să-și atingă propriul lor scop (concursul general). Doctrina augustiniană a iluminării divine a redus-o la minimum: Creatorul, care este și exemplarul esențelor chemate să existe, și autorul sufletului pe care l-a făcut capabil să atingă adevărul și l-a condus în operațiunea sa de cunoaștere și aplicare practică, este autorul universal al tuturor operațiunilor cunoașterii acționând prin intermediul rațiunii umane.

B. Primele noțiuni. Noțiunea Ființei, prima și cea mai înaltă noțiune percepută de spirit, este punctul culminant al metafizicii. Ființa (ens res) nu se poate deloc separa de proprietățile ei transcendentale ce o însoțesc în mod necesar: una (unum, aliquid) adevărată (adequatio rei ad intellectum divinum vel umanum). De aici rezultă primele principii: I. Al identității (ființa este ceea ce este); II. Al contradicției sau noncontradicției (ființa nu este neființă, sau nimic nu poate fi sau a nu fi în același timp); III. Al rațiunii suficiente (tot ceea ce exista are o rațiune suficientă), sau: totul este inteligibil; IV. Al cauzalității eficiente (nimic nu se dă de la sine însuși) și V. Al finalității (orice agent acționează cu scop). Aceste prime noțiuni din care deriva aceste propoziții evidente, au cu adevărat valoare ontologică, căci nu sunt simple construcții mintale, ele sunt în suflet, dar vin dinafara lui, sunt ființa percepută de noi sensibil, deși ea nu-i sensibilă, ci ultrafenomenală, ontologică, pe care omul o percepe prin inteligentă. Este clar că unitatea, adevărul, bunătatea se leagă imediat ființei cu titlul de proprietăți.

Primele noțiuni ontologice au valoarea de a se ridica până la o ființă transcendentă a lumii din care noi facem parte. Ele exprimă perfecțiuni absolute, analogice, univoce, ce se află în toate speciile geniului din care indivizii fac parte, ajutându-ne, printr-o analogie de proporție, să cunoaștem câteva lucruri despre Dumnezeu.

C. Primele determinări sau diviziuni ale ființei, cele mai universale sunt: actul (o perfecțiune) și potența, urmate de esență și existentă, apoi de substanță și accidente, de materie și forma, toate noțiuni ontologice.

Despre Dumnezeu și existența Sa, Sf. Toma nu admite argumentarea a priori a Sf. Anselm, care presupune că existența lui Dumnezeu este un adevăr evident prin sine, fără a recurge la realitatea contingentă, ci prin prima să teză din Summa...: Dumnezeu exista, evident în Sine, dar nu-i evident pentru noi, însă putem demonstra a posteriori prin efectele Sale, pornind de la efectul propriu la cauza proprie de care atârnă în mod necesar efectul. El distinge cinci căi de argumentare: l) mișcarea fiintelor; 2) activitatea eficientă prin producerea constantă de noi ființe; 3) contingența existenței ființelor din univers; 4) imperfecțiunea esenței lor, relativă; 5) ordinea universului care cere o minte ca și cauza, pe de o parte, iar pe de altă parte, în seria cauzelor nu putem urca până la infinit, deci există o cauză primă: Dumnezeu există. Tot Sf. Toma a arătat atributele relative la Dumnezeu: simplicitatea sau unitatea, adevărătatea, bunătatea sau perfecțiunea, infinitatea ce exclude orice limita a esenței, imensitatea și ubicuitatea (a fi pretutindeni) ce exclud orice limite spațiale, eternitatea ce exclude orice limita de timp, iar pentru cunoașterea umană, naturală, ființa lui Dumnezeu este invizibilă, incomprehensibilă (de neînțeles) și totuși cognoscibilă prin analogie. Atributele relative la operațiunile divine, cauze ale unui efect exterior al lui Dumnezeu, sunt Înțelepciunea, Providența pentru inteligență, Iubirea pentru voința Sa și două mari virtuți: Îndurarea (mizericordia) și Justiția (dreptatea) de care se leagă Atotputernicia creatoare, conservatoare și concursul divin necesar acordat tuturor ființelor pentru a-și atinge scopul lor ultim. Știința divină este universală.

Sfânta Treime, fiind un mister, nu se poate demonstra, ci crezut, mister afirmat de Sf. Scriptură și de Sf. Tradiție: existența celor trei persoane egale între ele, consubstanțiale, cu misiuni diferite. Dumnezeu este creatorul universului ex nihilo, cauza exemplară universală a tuturor ființelor create ce participa finit din ființa lui Dumnezeu, fiind asemănarea Lui. El este nu numai creatorul și cauza exemplară, ci și Providența ce guvernează lumea, ființele particulare. Îngerii creați sunt spirite pure, înzestrate cu inteligență și voință, ierarhizați în noua coruri, fiecare dintre noi având îngerul păzitor. Omul, format din trup și suflet, prin sufletul sau depășește tot ceea ce trăiește într-un trup, fiind nemuritor, față de plante și animale al căror suflet sau principiu vital este în mod esențial dependent de materie, deci perisabil. Dominarea omului provine din esența spirituală a sufletului sau creat imediat de Dumnezeu, fără a fi tras din substanța Lui. Astfel, trupul omului este mai perfect decât al animalului, fiindcă este adaptat acestui suflet și operațiunilor sale. Și Sf. Scriptură îl arată pe om creat după chipul lui Dumnezeu, asemănare divină ce exista numai la creaturile inteligente, destinat ridicării omului la statul supranatural.

Morala tomistă a Summei cuprinde În Prima Secundae ansamblul de reguli privind activitatea omului creat de Dumnezeu prin care revine la autorul sau, care-i scopul sau ultim, fericirea noastră. La baza actelor noastre umane stă legea ca regulă supremă. Omul care vrea să facă acte cu adevărat demne de natura să libera și inteligentă, acte umane, trebuie să acționeze pentru un scop ultim ce-l desăvârșește. Inspirându-se din Sf. Augustin, Doctorul Angelic Toma arată că bunurile create nu pot da omului fericirea, fiindcă obiectul voinței sale este binele universal, după cum adevărul universal este obiectul inteligenței sale, iar acest bine este Dumnezeu. Câștigarea acestui bine pe pământ, a acestei fericiri, este posibilă în grade diferite, imperfect, iar în viața viitoare în mod perfect, cu ajutorul grației, care, singură, ne poate da viziunea esenței divine. Dumnezeu singur o poate acorda, dar omul o obține prin meritele sale.

Toți caută o fericire, dar nu toți caută adevărata fericire.

Moralitatea faptelor umane este una din proprietățile esențiale ale acestora, având ca clemente constitutive obiectul ce dă actelor specificul lor moral, scopul ce constituie cauza motrică, împrejurările. Nu exista acte umane indiferente concret. În Morala generală expune principiile morale, habitusul, virtuțile naturale, viețile, pasiunile, păcatul și felurile lui.

În Morala specială expune virtuțile teologice și ordinale. Despre grație afirmă că este absolut necesară omului decăzut prin păcatul originar, grația fiind un dar al lui Dumnezeu, în timp ce grația habituală, sădită în sufletul omului ca bază a virtuților (infuzate) prin care participa la natura divină (baza esențială a meritului), o are oricine din naștere, prin Botez, în timp ce grația actuală prezintă adevărul inteligenței și binele voinței pentru a le face.

În Teologia mistică vorbește de grațiile ce pun sufletul omului în comunicare vie cu Dumnezeu prin darurile Spiritului Sfânt, iar în Teologia ascetică arată mijloacele morale prin care se câștigă progresiv perfecțiunea morala, în primul rând caritatea, evitând păcatul, progresând în virtuți, unindu-se prin desăvârșire cu Dumnezeu.

Viața perfectă este caracterizată de Sf. Toma prin caritatea punitivă care-i însoțită de înțelepciune; contemplația este actul ei perfect. Acest act se prezintă sub trei forme de perfecțiune inegală: în una, spiritul se înalță de la sensibil la spiritual prin singura operație a spiritului; în alta, această mișcare este ajutată de iluminările divine; în a treia, acestea opresc operația spiritului, fixându-l asupra lui Dumnezeu singur. Acesta este elementul esențial al contemplației. Fără îndoială că virtuțile morale fac parte din această, dar mai mult cu titlu de dispoziție. De altfel, Sf. Spirit, care lucrează cu perfecții în momentul rugăciunii, îi mișcă într-un mod mai constant decât pe alții, căci virtuțile bine practicate dispun sufletul la exercițiile darurilor care le corespund lor. Dar această receptivitate, cea mai înaltă față în față cu acțiunea divină, nu suprimă acțiunea umană, ci o depășește uneori până la acte superioare eroice, numite fericiri, ce pot fi, prin cooperare cu Sfântul Spirit, însoțite de delectări spirituale, numite fructe ale Sf. Spirit: caritate, bucurie, pace, opuse dorințelor trupești. Călugării, prin cele trei voturi, trebuie să tindă la iubirea perfectă, îndeosebi în ordurile contemplative.

Întruparea lui Cristos, pentru răscumpărarea neamului omenesc, s-a născut din Sf. Fecioară, care de fapt a fost supusă păcatului originar, dar de care a fost purificată imediat după conceperea ei. Însă Biserica susține că sfințenia de care a beneficiat Sf. Fecioară nu constă în purificare, ci într-o adevărată ocrotire față de păcatul originar. Asupra altor puncte, Teologia marială a Sf. Toma este perfectă: Maria este plină de grație, mamă a Lui Dumnezeu, coadjutoarea lui Cristos la Răscumpărare, distribuitoarea grației, mediatoare între omenire și Mântuitorul Isus.

Răscumpărarea se efectuează prin Sacramente. Sf. Toma arată eficacitatea lor (ex opere operato), spre deosebire de cele ale Legii Vechi numai (ex opere operantis), constând din materie și forma, precum și rațiunea lor de a fi.

Cristos este capul Bisericii. Ea este corpul său ce cuprinde pe toți oamenii în măsura participării la gratie; doctrinal este infailibilă, având autoritate deplină căreia puterea lumească trebuie să i se supună, după cum trupul este supus sufletului. El recunoaște Bisericii dreptul de a anula autoritatea principilor necredincioși și de a-i excomunica, fiind obligați să asculte de Suveranul Pontif, vicarul lui Cristos.

Fericirea este scopul ultim al omului și constă într-un act exclusiv al inteligentei, în acea viziune a lui Dumnezeu, iar actul voinței este numai o consecință a acesteia: delectarea. Sf. Toma este cel mai eminent dintre teologii continuatori ai Sf. Părinți, păstrând cu grijă depozitul expres revelat, însă îi îmbogătește genial prin aristotelism, într-o opera doctrinală de profundă luciditate, ordine, fiind un maestru al gândirii creștine, inegalabil, recunoscând fără restricții rolul rațiunii naturale, dar punând-o fără rezerve, în serviciul credinței.

Canonizarea Sf. Toma ca sfânt în 1325 a marcat sfârșitul primei mari ofensive contra doctrinei sale.

2. JOHN DUNS SCOT (1274-1308)

S-a născut în Scoția, a studiat la Oxford și Paris, a ajuns magistru la Universitatea din Paris și, mai pe urmă, la cea din Colonia, unde muri în 8 nov. 1308.

Opera să este foarte vastă, din care doar cităm: Opus oxoniense, lucrare capitală, folosindu-se în școală ca manual și cuprinzând Comentariile Sentințelor lui P. Lombard într-o gândire personală. Altă opera, Reportata parisiensis, este tot un Comentariu al Sentințelor, elaborat la Oxford.

Ca teolog, este Doctorul subtil al Școlii franciscane, prin contribuția să la dezvoltarea înfloritoare a misticii franciscane în secolul al XIII-lea, printr-o justificare metafizică, sprijinindu-se pe Sf. Scriptură, Sfinții Părinți, îndeosebi Sf. Anselm și Sf. Ioan Damaschinul. Spre deosebire de Sf. Toma, John Duns Scot acordă superioritate voinței în sine asupra inteligentei, pe care o considera mai mult o condiție a voinței, o cauză finală prin modul de a atrage, ceea ce este teza voluntaristă, preponderenta binelui sau a iubirii în acțiunile umane.

Doctrina lui are, astfel, în multe teze, o incontestabilă originalitate. Chiar Întruparea Cuvântului s-ar fi făcut - ad extra -, inima lui Isus, cu imensitatea iubirii Sale, fiind chemată să preamărească esența divină. Apărarea Imaculatei Concepțiuni a Mariei rămâne titlul de glorie al lui John Duns Scot.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact