Duminica, 19 noiembrie 2011  
S Abdia, pf (+ sec VI îCr). S Varlaam, m (+ sec II...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul II

TEOLOGIA ȘI UNIVERSITĂȚILE ÎN VEACUL XIII

E. PRIMII TEOLOGI FRANCISCANI

1. Alexandru de Haïes (1180-1245) a fost inițiatorul primilor franciscani în studii teologice universitare. Englez de origine, a venit să-și completeze studiile la Paris, devenind, din 1210, profesor al artelor, apoi doctor al legilor. Intrând în Universitate în 1231 și în ordul franciscanilor, a fost primul titular al catedrei franciscane la Universitate, având ca discipol pe Jesu de la Rochelle și probabil pe Sf. Bonaventura, care i-a succedat. A murit în 1245. Operele lui: Summa theologiae, opera monumentală și Comentariu asupra regulilor Sf. Francise. Este augustinian prin doctrina iluminării, care concorda cu aceea a Sf. Bonaventura și a discipolilor săi. Este fondatorul Școlii franciscane și precursorul Sf. Bonaventura. La Oxford Studiul franciscan a fost organizat de Robert Grosse-Tête (+ 1253), cancelarul Universității și apoi episcop de Lincoln, autorul multor lucrări teologice, filosofice ș. a.

2. Fericitul Raymond Lulle (1225-1315) a fost filosof mistic, poligraf și strălucit scriitor al Evului Mediu, apărător al credinței contra averoeismului. El afirmă necesitatea credinței înaintea oricărei cunoașteri intelectuale, exagerând puterea rațiunii luminată de credința pe care o declara aptă de a deduce apriori toate adevărurile de credință naturale și supranaturale. În rest, operele lui cuprind doctrinele tradiționale ale scolasticii.

3. Roger Bacon (1210-1292) a fost interesat mai mult de filosofie și de științe decât de Teologie, de care totuși vorbește aproape în toate operele sale, în deosebi în Opus majus (1267) și Compendium studii theologiae (1292), interesându-l peste tot metoda, dorind o folosire judicioasă a Sf. Scripturi (de unde a ajuns să corecteze el însuși Vulgata) și o folosire mai amplă a științelor de către teologi, pe care-i acuză de ignoranță, chiar și pe Alexandru Haïes și pe Fericitul Albert cel Mare. El afirmă că studiile teologice din timpul său sunt viciate de șapte păcate capitale și se crede chemat să le remedieze, de unde cunoaștem poziția lui față de ordul franciscanilor. Printre doctrinele ce-i aparțin este tradiționalismul și iluminismul natural, sau atribuirea rolului lui Dumnezeu de intelect agent în sufletul uman. Violențele limbajului și gândirii acestui spirit mare au vătămat mult influențelor sale.

4. SFÂNTUL BONAVENTURA (1221-1274)

În timp ce Sf. Toma a deschis Teologiei căi noi, Sf. Bonaventura - Doctorul serafic - s-a preocupat peste tot să sistematizeze Teologia curentă, numită augustiniană, de unde un mare interes pentru opera sa. El l-a continuat pe Alexandru de Haïes și l-a pregătit pe Duns Scot, care va termina fixarea augustinianismului franciscan în concepția Ordului. Sinteza Sf. Bonaventura este foarte fidelă spiritului augustinian, de unde orientarea mistică în multe din tezele sale, chiar filosofice, și sublinierea binelui în Teologie. Deosebit de el, Sf. Toma sistematizează, de asemenea, Teologia tradițională, însă pe un plan nou, printr-o metoda intelectualistă, adaptând filosofia aristotelică, păstrând însă tezele Teologiei augustiniene. Prin claritatea, coeziunea, profunzimea și simplicitatea ei s-a impus în Biserică. Jean de Fidanza, zis Bonaventura, s-a născut într-un mic orășel din împrejurimile Viterbei în 1221. Fiindcă în copilărie a fost vindecat de o boală prin interpunerea Sf. Francisc, se pare că așa s-a ivit chemarea lui în Ordul serafic. Intră în Ord în 1238 și plecă la studii la Paris, unde-l cunoscu și-l ascultă pe Alexandru de Haïes, numindu-l Pater et magister noster. Din 1248 el însuși predă Teologia, comentând Sf. Scriptură și Cărțile de Sentințe. Din acest timp datează cele mai multe scrieri ale sale. Rămase pe post până în 1257. În același timp, Sf. Toma, revenit la Colonia pe la 1252, inaugura la Sf. Iacob învățământul sau propriu, prin Comentariile lui Petru Lombardul (1253-1256). Împreună, ei apărară dreptul de a învăța al religioșilor, contestat mai întâi de dominicani (1252), apoi de franciscani (1254) și, în fine, de toți cerșetorii, prin Guillaume de Saint-Amour. Contra acestei opreliști, Bonaventura a scris excelente tratate: De paupertate Christi (trei cărți). Cauza religioșilor sfârși prin a triumfa și simbolul acestei victorii a fost instalarea solemnă, ca doctori, a Sf. Toma și a Sf. Bonaventura, care din 1255 nu mai putea preda din cauza opoziției laicilor și părăsi catedra în timp ce-a fost făcut doctor. În 1257 a fost ales Ministrul General al Ordului și, de aici înainte, din cauza înaltelor sale sarcini, nu se putu ocupa de studii teologice decât rar. El împăcă cele două tendințe din Ord: unii frați, sprijinindu-se pe Regula prima și Testamentul Sf. Francisc, voiau reînvierea idealului inițial al fondatorului; alții voiau să respecte Regula bullata acceptată de Sf. Francisc și aprobată de Roma. Sf. Bonaventura impusese tuturor Regula bullata pentru a favoriza unitatea, scrise viața sfântului fondator în Legenda major sancti Francisci, în 15 cap., completată cu Legenda minor consacrată prezentării minunilor obținute prin interpunerea Sf. Francisc, dupa moartea sa. El reorganizează defmitiv conducerea Ordului, dezvoltă cultul Preacuratei și instituirea, din 1266, sărbătorii Concepțiunii, câștigându-și încrederea Papilor, dar refuzând de mai multe ori Scaunul Episcopal. El favoriză dezvoltarea învățământului în Ordul său, sintetizându-și gândirea în opuscule, dar nu luă parte la controversele produse de tomism, deși tacit a aprobat poziția franciscană.

În 1274, la dorința Papei Grigore al X-lea, el trimise călugări la Bizant, contribuind astfel la pregătirea unirii Grecilor schismatici cu Roma în Conciliul ecumenic din Lyon, 1274, unire pentru scurtă vreme. Sf. Bonaventura a fost un mare orator, lăsându-ne numeroase discursuri devenite clasice. Grigore al X-lea l-a făcut cardinal în iunie 1273 și Episcop de Albano, ordonându-i să accepte. El se supuse și se dedică cu totul Conciliului de la Lyon în 1274, încheiat cu unirea Grecilor cu Roma în 14 iulie 1274. Peste opt zile, Sf. Bonaventura muri. A fost canonizat în 1482 și declarat Doctor în 1587 de Papa Sixt al V-lea.

Opere: a) Teologice: Comentarii asupra Cărții a IV-a din Cartea de Sentințe a lui P. Lombard; Itinerarium mentis ad Deum scrisă de sfânt pe muntele Alvema în 1259 cu scopul de a conduce sufletele la contemplație, având valoare atât teologică (mistică), cât și filosofică. Micul opuscul De reductione artium ad Theologiae ne arată că sunt șase lumini diferile prin care omul este luminat în această lume în așteptarea luminii preamăririi sale: cea a Sfintei Scripturi, cea a cunoașterii sensibile, a celei mecanice, a filosofiei raționale, a filosofiei naturale și a filosofiei morale, Dumnezeu fiind centrul universal, subordonându-i-se întreaga știință; aceasta îl întâlnește pe Dumnezeu în toate lucrurile care sunt rodul gândirii omului sub acțiunea sa iluminatorie.

Colletiones in Hexameron sunt 23 de conferințe publice universitare în care expune înaltele adevăruri teologice, dogmatice și mistice.

b) Opere oratorice are foarte multe, concretizate în conferințe și predici pe teme teologice, Preacurata, sfinți, duminicile, sărbătorile. Are, de asemenea, un număr de opuscule (broșuri) asupra spiritualității și Ordului franciscan, arătând că, pe calea meditației, rugăciunii și contemplării, sufletul nostru poate ajunge la adevărata înțelegere, înțelepciune sau la unirea cu Dumnezeu prin iubire.

Doctrina sa arată că pietatea creștină este întotdeauna asociată cu numele sfinților Bonaventura și Toma de Aquino. Și această apropiere se explică prin înalta măestrie doctrinală a unuia și a celuilalt.

Amândoi sunt teologi eminenți, deși Sf. Bonaventura n-a compus o Summa Theologica asemănătoare celei a Sf. Toma, însă el a comentat Cărțile de Sentințe; prin profunzimea și pătrunderea sa, această muncă monumentală este o capodoperă a geniului său. Doctorul serafic este un mistic, adevărat discipol al Sf. Augustin, făcând apel la luminile superioare ale darurilor Sf. Spirit, cu care se pregătește singură o viață creștină virtuoasă și perfectă, deosebindu-se astfel de Sf. Toma care se sprijină, în expunerile sale doctrinare, de obicei pe Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și rațiune. Sf. Bonaventura este un filosof, expunând adevărurile religioase ale credinței printr-o inventivă speculație, neegalată prin fermitatea și supunerea sa Cuvântului lui Dumnezeu și ascultării luminilor grației. El n-a tratat independent de Teologie problemele pe care le ridică rațiunea, ca domenii ale ei: lumea, materia, sufletul, bazele cunoașterii și moralitatea, însă le-a tratat ca un adevărat filosof, grijuliu de a le explică prin principii din ordinea lor, fără a pierde din vedere ordinea superioară a grației. Principala problemă ridicată de timpul său era a cunoașterii, inseparabilă și de aceeași importanță pentru un creștin, aceea a raportului dintre rațiune și credință. Aristotelismul aducea precis o doctrină a cunoașterii ce nu include nici o acțiune a principiilor supranaturale. Sf. Toma făcuse parte din această filosofie naturalistă, distingând cu grijă cele două orduri: ale naturii și grației, rațiunea și credință. Sf. Bonaventura considera periculoasă concesia care face distincție între cele două orduri, în principiu admițând ca titlu posibilitatea distincției, dar consemnând faptul ca fiind o derogare a voinței lui Dumnezeu ce impune omului ordinea supranaturală.

Pentru Sf. Bonaventura rațiunea umană are roluri distincte. Ea poate fi folosită: l) fie să explice natura în sine prin principiile ordinei ei, făcând un apel la rațiunile ce o depășesc, stabilind adevărul în sine, dând astfel naștere filosofiei pure și simple; 2) fie explicând natura prin rațiunile ordinei sale, dar întotdeauna orientate spre ordinea superioară a unirii mistice a sufletului cu Dumnezeu, născând astfel filosofia cu tendință mistică; 3) fie explicând adevărurile de credință stabilite prin argumentul autorității; 4) fie expunând viziunile superioare ale rațiunii luminate de darurile mistice și meditând asupra lui Dumnezeu și asupra lumii ca opera a lui Dumnezeu și conducând la Dumnezeu, ceea ce naște Teologia contemplativă sau o filosofie mistică. Sf. Bonaventura admite și practică ultimele trei trepte ale cunoașterii, respingând-o pe prima și intrând asupra acestui punct în contradicție cu Sf. Toma. Prin această forma a teoriei cunoașterii, Sf. Bonaventura este un filosof mistic, a cărui filosofie este orientată spre o cunoaștere superioară bazată pe cea inferioară, spre deosebire de Sf. Toma care a creat o Filosofie curat rațională naturală, care ar fi garanția cunoașterii superioare a lui Dumnezeu. Pentru Sf. Bonaventura Cristos este dascălul tuturor, recunoscându-i lui Aristotel doar știința cunoașterii și darul interpretării lucrurilor naturale, dar reproșându-i ce privește numai de jos, de unde provin marile lui greșeli: ignorarea exemplarismului, a Providenței divine, a scopurilor ultime ale lumii; Platon a primit înțelepciunea în parte, ci a cunoscut ideile și rațiunile superioare, însă n-a evitat greșeala de a cunoaște credința adevărată. Adevăratul Dascăl, Isus Cristos, a găsit cel mai bun interpret al Său în Sf. Augustin, căruia i-a dat prin Spiritul Sfânt limbajul înțelepciunii și al științei. Astfel, Sf. Bonaventura a codificat și fixat definitiv augustinianismul franciscan într-un corp doctrinal. Teza principală a filosofiei sale este Exemplarismul, potrivit căruia toate ființele create sunt imaginea perfecțiunii lui Dumnezeu pe care-l reprezintă și a ideii divine pe care o realizează, fiind create toate ex nihilo (din nimic), stabilind trei elemente: materie, forma și unirea între ele, după modelul Trinității.

Sufletul omenesc este imaginea lui Dumnezeu, și-i înzestrat cu intelect înnăscut, îmbogățit de un număr de principiu - adevăruri primare - câștigate, grație cărora toate operațiunile raționale ale cultului sunt dirijate, iluminate, cu ajutor divin, putând astfel cunoaște adevărul și, prin el, indirect pe Dumnezeu. Sf. Bonaventura exclude o vedere a esenței lui Dumnezeu din partea omului aici pe pământ.

Existența lui Dumnezeu nu are nevoie de o demonstrare propriu-zisă. El poate fi cunoscut pe trei căi: prima este aspirația noastră spre înțelepciune, fericire, pace, ce are cauză intimă asemănarea sufletului cu Dumnezeu și este cuprinsă în cele mai profunde și nobile aspirații ale sufletului; a doua cale este cea a cauzalității bazată pe datele sensibile, având ca esențial principiul ordinei inteligibile în care se află implicit cunoașterea lui Dumnezeu; a treia cale este cunoașterea însăși a ideii de Dumnezeu prin reflexie, raționament sau credința, produs al forțelor spirituale ce conduc viața noastră intelectuală la ideea Fiintei Perfecte existente. Credința completează datele raționabile și le confirma cu noi adevăruri din care principalul este existența Sf. Treimi - trei persoane în Dumnezeu. Cristos s-a întrupat pentru mântuirea noastră din Sf. Fecioară.

Sf. Bonaventura, urmându-l pe Sf. Pavel care zicea că toți din Adam au păcătuit, nu credea în Imaculata Concepție, încât ordul franciscan trebui să rectifice învățătura sa și să facă astfel să triumfe adevărul. Sfintele Sacramente sunt simple condiții ale grației și cauze adevărate ale ei. Virtuțile morale sunt toate în germene în sufletul omului și ele trebuiesc numai dezvoltate prin exercițiu și viață contemplativă. Lucrarea sa Itinerariul sufletului la Dumnezeu învață diversele exerciții proprii înălțării sufletelor la Dumnezeu.

Cristos este centrul universului, al vieții divine, întreaga istorie gravitând în jurul Lui, ca izvor al înțelepciunii și științei, exemplarul model al vieții creștine.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact