CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINŢILOR PĂRINŢI

Capitolul II

TEOLOGIA ŞI UNIVERSITĂŢILE ÎN VEACUL XIII

E. PRIMII TEOLOGI FRANCISCANI

1. Alexandru de Haïes (1180-1245) a fost iniţiatorul primilor franciscani în studii teologice universitare. Englez de origine, a venit să-şi completeze studiile la Paris, devenind, din 1210, profesor al artelor, apoi doctor al legilor. Intrând în Universitate în 1231 şi în ordul franciscanilor, a fost primul titular al catedrei franciscane la Universitate, având ca discipol pe Jesu de la Rochelle şi probabil pe Sf. Bonaventura, care i-a succedat. A murit în 1245. Operele lui: Summa theologiae, opera monumentală şi Comentariu asupra regulilor Sf. Francise. Este augustinian prin doctrina iluminării, care concorda cu aceea a Sf. Bonaventura şi a discipolilor săi. Este fondatorul Şcolii franciscane şi precursorul Sf. Bonaventura. La Oxford Studiul franciscan a fost organizat de Robert Grosse-Tête (+ 1253), cancelarul Universităţii şi apoi episcop de Lincoln, autorul multor lucrări teologice, filosofice ş. a.

2. Fericitul Raymond Lulle (1225-1315) a fost filosof mistic, poligraf şi strălucit scriitor al Evului Mediu, apărător al credinţei contra averoeismului. El afirmă necesitatea credinţei înaintea oricărei cunoaşteri intelectuale, exagerând puterea raţiunii luminată de credinţa pe care o declara aptă de a deduce apriori toate adevărurile de credinţă naturale şi supranaturale. În rest, operele lui cuprind doctrinele tradiţionale ale scolasticii.

3. Roger Bacon (1210-1292) a fost interesat mai mult de filosofie şi de ştiinţe decât de Teologie, de care totuşi vorbeşte aproape în toate operele sale, în deosebi în Opus majus (1267) şi Compendium studii theologiae (1292), interesându-l peste tot metoda, dorind o folosire judicioasă a Sf. Scripturi (de unde a ajuns să corecteze el însuşi Vulgata) şi o folosire mai amplă a ştiinţelor de către teologi, pe care-i acuză de ignoranţă, chiar şi pe Alexandru Haïes şi pe Fericitul Albert cel Mare. El afirmă că studiile teologice din timpul său sunt viciate de şapte păcate capitale şi se crede chemat să le remedieze, de unde cunoaştem poziţia lui faţă de ordul franciscanilor. Printre doctrinele ce-i aparţin este tradiţionalismul şi iluminismul natural, sau atribuirea rolului lui Dumnezeu de intelect agent în sufletul uman. Violenţele limbajului şi gândirii acestui spirit mare au vătămat mult influenţelor sale.

4. SFÂNTUL BONAVENTURA (1221-1274)

În timp ce Sf. Toma a deschis Teologiei căi noi, Sf. Bonaventura - Doctorul serafic - s-a preocupat peste tot să sistematizeze Teologia curentă, numită augustiniană, de unde un mare interes pentru opera sa. El l-a continuat pe Alexandru de Haïes şi l-a pregătit pe Duns Scot, care va termina fixarea augustinianismului franciscan în concepţia Ordului. Sinteza Sf. Bonaventura este foarte fidelă spiritului augustinian, de unde orientarea mistică în multe din tezele sale, chiar filosofice, şi sublinierea binelui în Teologie. Deosebit de el, Sf. Toma sistematizează, de asemenea, Teologia tradiţională, însă pe un plan nou, printr-o metoda intelectualistă, adaptând filosofia aristotelică, păstrând însă tezele Teologiei augustiniene. Prin claritatea, coeziunea, profunzimea şi simplicitatea ei s-a impus în Biserică. Jean de Fidanza, zis Bonaventura, s-a născut într-un mic orăşel din împrejurimile Viterbei în 1221. Fiindcă în copilărie a fost vindecat de o boală prin interpunerea Sf. Francisc, se pare că aşa s-a ivit chemarea lui în Ordul serafic. Intră în Ord în 1238 şi plecă la studii la Paris, unde-l cunoscu şi-l ascultă pe Alexandru de Haïes, numindu-l Pater et magister noster. Din 1248 el însuşi predă Teologia, comentând Sf. Scriptură şi Cărţile de Sentinţe. Din acest timp datează cele mai multe scrieri ale sale. Rămase pe post până în 1257. În acelaşi timp, Sf. Toma, revenit la Colonia pe la 1252, inaugura la Sf. Iacob învăţământul sau propriu, prin Comentariile lui Petru Lombardul (1253-1256). Împreună, ei apărară dreptul de a învăţa al religioşilor, contestat mai întâi de dominicani (1252), apoi de franciscani (1254) şi, în fine, de toţi cerşetorii, prin Guillaume de Saint-Amour. Contra acestei oprelişti, Bonaventura a scris excelente tratate: De paupertate Christi (trei cărţi). Cauza religioşilor sfârşi prin a triumfa şi simbolul acestei victorii a fost instalarea solemnă, ca doctori, a Sf. Toma şi a Sf. Bonaventura, care din 1255 nu mai putea preda din cauza opoziţiei laicilor şi părăsi catedra în timp ce-a fost făcut doctor. În 1257 a fost ales Ministrul General al Ordului şi, de aici înainte, din cauza înaltelor sale sarcini, nu se putu ocupa de studii teologice decât rar. El împăcă cele două tendinţe din Ord: unii fraţi, sprijinindu-se pe Regula prima şi Testamentul Sf. Francisc, voiau reînvierea idealului iniţial al fondatorului; alţii voiau să respecte Regula bullata acceptată de Sf. Francisc şi aprobată de Roma. Sf. Bonaventura impusese tuturor Regula bullata pentru a favoriza unitatea, scrise viaţa sfântului fondator în Legenda major sancti Francisci, în 15 cap., completată cu Legenda minor consacrată prezentării minunilor obţinute prin interpunerea Sf. Francisc, dupa moartea sa. El reorganizează defmitiv conducerea Ordului, dezvoltă cultul Preacuratei şi instituirea, din 1266, sărbătorii Concepţiunii, câştigându-şi încrederea Papilor, dar refuzând de mai multe ori Scaunul Episcopal. El favoriză dezvoltarea învăţământului în Ordul său, sintetizându-şi gândirea în opuscule, dar nu luă parte la controversele produse de tomism, deşi tacit a aprobat poziţia franciscană.

În 1274, la dorinţa Papei Grigore al X-lea, el trimise călugări la Bizant, contribuind astfel la pregătirea unirii Grecilor schismatici cu Roma în Conciliul ecumenic din Lyon, 1274, unire pentru scurtă vreme. Sf. Bonaventura a fost un mare orator, lăsându-ne numeroase discursuri devenite clasice. Grigore al X-lea l-a făcut cardinal în iunie 1273 şi Episcop de Albano, ordonându-i să accepte. El se supuse şi se dedică cu totul Conciliului de la Lyon în 1274, încheiat cu unirea Grecilor cu Roma în 14 iulie 1274. Peste opt zile, Sf. Bonaventura muri. A fost canonizat în 1482 şi declarat Doctor în 1587 de Papa Sixt al V-lea.

Opere: a) Teologice: Comentarii asupra Cărţii a IV-a din Cartea de Sentinţe a lui P. Lombard; Itinerarium mentis ad Deum scrisă de sfânt pe muntele Alvema în 1259 cu scopul de a conduce sufletele la contemplaţie, având valoare atât teologică (mistică), cât şi filosofică. Micul opuscul De reductione artium ad Theologiae ne arată că sunt şase lumini diferile prin care omul este luminat în această lume în aşteptarea luminii preamăririi sale: cea a Sfintei Scripturi, cea a cunoaşterii sensibile, a celei mecanice, a filosofiei raţionale, a filosofiei naturale şi a filosofiei morale, Dumnezeu fiind centrul universal, subordonându-i-se întreaga ştiinţă; aceasta îl întâlneşte pe Dumnezeu în toate lucrurile care sunt rodul gândirii omului sub acţiunea sa iluminatorie.

Colletiones in Hexameron sunt 23 de conferinţe publice universitare în care expune înaltele adevăruri teologice, dogmatice şi mistice.

b) Opere oratorice are foarte multe, concretizate în conferinţe şi predici pe teme teologice, Preacurata, sfinţi, duminicile, sărbătorile. Are, de asemenea, un număr de opuscule (broşuri) asupra spiritualităţii şi Ordului franciscan, arătând că, pe calea meditaţiei, rugăciunii şi contemplării, sufletul nostru poate ajunge la adevărata înţelegere, înţelepciune sau la unirea cu Dumnezeu prin iubire.

Doctrina sa arată că pietatea creştină este întotdeauna asociată cu numele sfinţilor Bonaventura şi Toma de Aquino. Şi această apropiere se explică prin înalta măestrie doctrinală a unuia şi a celuilalt.

Amândoi sunt teologi eminenţi, deşi Sf. Bonaventura n-a compus o Summa Theologica asemănătoare celei a Sf. Toma, însă el a comentat Cărţile de Sentinţe; prin profunzimea şi pătrunderea sa, această muncă monumentală este o capodoperă a geniului său. Doctorul serafic este un mistic, adevărat discipol al Sf. Augustin, făcând apel la luminile superioare ale darurilor Sf. Spirit, cu care se pregăteşte singură o viaţă creştină virtuoasă şi perfectă, deosebindu-se astfel de Sf. Toma care se sprijină, în expunerile sale doctrinare, de obicei pe Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie şi raţiune. Sf. Bonaventura este un filosof, expunând adevărurile religioase ale credinţei printr-o inventivă speculaţie, neegalată prin fermitatea şi supunerea sa Cuvântului lui Dumnezeu şi ascultării luminilor graţiei. El n-a tratat independent de Teologie problemele pe care le ridică raţiunea, ca domenii ale ei: lumea, materia, sufletul, bazele cunoaşterii şi moralitatea, însă le-a tratat ca un adevărat filosof, grijuliu de a le explică prin principii din ordinea lor, fără a pierde din vedere ordinea superioară a graţiei. Principala problemă ridicată de timpul său era a cunoaşterii, inseparabilă şi de aceeaşi importanţă pentru un creştin, aceea a raportului dintre raţiune şi credinţă. Aristotelismul aducea precis o doctrină a cunoaşterii ce nu include nici o acţiune a principiilor supranaturale. Sf. Toma făcuse parte din această filosofie naturalistă, distingând cu grijă cele două orduri: ale naturii şi graţiei, raţiunea şi credinţă. Sf. Bonaventura considera periculoasă concesia care face distincţie între cele două orduri, în principiu admiţând ca titlu posibilitatea distincţiei, dar consemnând faptul ca fiind o derogare a voinţei lui Dumnezeu ce impune omului ordinea supranaturală.

Pentru Sf. Bonaventura raţiunea umană are roluri distincte. Ea poate fi folosită: l) fie să explice natura în sine prin principiile ordinei ei, făcând un apel la raţiunile ce o depăşesc, stabilind adevărul în sine, dând astfel naştere filosofiei pure şi simple; 2) fie explicând natura prin raţiunile ordinei sale, dar întotdeauna orientate spre ordinea superioară a unirii mistice a sufletului cu Dumnezeu, născând astfel filosofia cu tendinţă mistică; 3) fie explicând adevărurile de credinţă stabilite prin argumentul autorităţii; 4) fie expunând viziunile superioare ale raţiunii luminate de darurile mistice şi meditând asupra lui Dumnezeu şi asupra lumii ca opera a lui Dumnezeu şi conducând la Dumnezeu, ceea ce naşte Teologia contemplativă sau o filosofie mistică. Sf. Bonaventura admite şi practică ultimele trei trepte ale cunoaşterii, respingând-o pe prima şi intrând asupra acestui punct în contradicţie cu Sf. Toma. Prin această forma a teoriei cunoaşterii, Sf. Bonaventura este un filosof mistic, a cărui filosofie este orientată spre o cunoaştere superioară bazată pe cea inferioară, spre deosebire de Sf. Toma care a creat o Filosofie curat raţională naturală, care ar fi garanţia cunoaşterii superioare a lui Dumnezeu. Pentru Sf. Bonaventura Cristos este dascălul tuturor, recunoscându-i lui Aristotel doar ştiinţa cunoaşterii şi darul interpretării lucrurilor naturale, dar reproşându-i ce priveşte numai de jos, de unde provin marile lui greşeli: ignorarea exemplarismului, a Providenţei divine, a scopurilor ultime ale lumii; Platon a primit înţelepciunea în parte, ci a cunoscut ideile şi raţiunile superioare, însă n-a evitat greşeala de a cunoaşte credinţa adevărată. Adevăratul Dascăl, Isus Cristos, a găsit cel mai bun interpret al Său în Sf. Augustin, căruia i-a dat prin Spiritul Sfânt limbajul înţelepciunii şi al ştiinţei. Astfel, Sf. Bonaventura a codificat şi fixat definitiv augustinianismul franciscan într-un corp doctrinal. Teza principală a filosofiei sale este Exemplarismul, potrivit căruia toate fiinţele create sunt imaginea perfecţiunii lui Dumnezeu pe care-l reprezintă şi a ideii divine pe care o realizează, fiind create toate ex nihilo (din nimic), stabilind trei elemente: materie, forma şi unirea între ele, după modelul Trinităţii.

Sufletul omenesc este imaginea lui Dumnezeu, şi-i înzestrat cu intelect înnăscut, îmbogăţit de un număr de principiu - adevăruri primare - câştigate, graţie cărora toate operaţiunile raţionale ale cultului sunt dirijate, iluminate, cu ajutor divin, putând astfel cunoaşte adevărul şi, prin el, indirect pe Dumnezeu. Sf. Bonaventura exclude o vedere a esenţei lui Dumnezeu din partea omului aici pe pământ.

Existenţa lui Dumnezeu nu are nevoie de o demonstrare propriu-zisă. El poate fi cunoscut pe trei căi: prima este aspiraţia noastră spre înţelepciune, fericire, pace, ce are cauză intimă asemănarea sufletului cu Dumnezeu şi este cuprinsă în cele mai profunde şi nobile aspiraţii ale sufletului; a doua cale este cea a cauzalităţii bazată pe datele sensibile, având ca esenţial principiul ordinei inteligibile în care se află implicit cunoaşterea lui Dumnezeu; a treia cale este cunoaşterea însăşi a ideii de Dumnezeu prin reflexie, raţionament sau credinţa, produs al forţelor spirituale ce conduc viaţa noastră intelectuală la ideea Fiintei Perfecte existente. Credinţa completează datele raţionabile şi le confirma cu noi adevăruri din care principalul este existenţa Sf. Treimi - trei persoane în Dumnezeu. Cristos s-a întrupat pentru mântuirea noastră din Sf. Fecioară.

Sf. Bonaventura, urmându-l pe Sf. Pavel care zicea că toţi din Adam au păcătuit, nu credea în Imaculata Concepţie, încât ordul franciscan trebui să rectifice învăţătura sa şi să facă astfel să triumfe adevărul. Sfintele Sacramente sunt simple condiţii ale graţiei şi cauze adevărate ale ei. Virtuţile morale sunt toate în germene în sufletul omului şi ele trebuiesc numai dezvoltate prin exerciţiu şi viaţă contemplativă. Lucrarea sa Itinerariul sufletului la Dumnezeu învaţă diversele exerciţii proprii înălţării sufletelor la Dumnezeu.

Cristos este centrul universului, al vieţii divine, întreaga istorie gravitând în jurul Lui, ca izvor al înţelepciunii şi ştiinţei, exemplarul model al vieţii creştine.