Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul II

TEOLOGIA ȘI UNIVERSITĂȚILE ÎN VEACUL XIII

D. PRIMII TEOLOGI AI ORDURILOR CERȘETOARE

Instituirea ordurilor cerșetoare în sec. al XIII-lea a fost un eveniment de mare importanță, nu numai din punct de vedere moral și spiritual, ci și doctrinal. În sânul lor Biserica a găsit cei mai iluștri teologi.

a. Ordul Dominican a exercitat o mare influență prin constituțiile sale care prevedeau studiul, deci un ord ca o vastă instituție școlară. Fiecare mănăstire era un studiu cu un maestru ce preda lecții călugărilor sau clericilor seculari care studiau. La centrul provinciei era un studium solemne, iar în marile centre: Paris (1229), Oxford, Colonia, Montpellier, Bologna, (1248 pentru toate patru), un studium general atașat Universității. În mod exclusiv, Teologia și Sfânta Scriptură se studiau în primul rând. Artele liberale erau interzise, iar filosofia admisă mai târziu ca studiu de excepție. Treptat, în sec. al XIII-lea, au apărut în provincii adevărate școli de artă pentru pregătirea predicatorilor și cu cultură filosofică, dând astfel Bisericii marii ei filosofi: Albert cel Mare, Toma de Aquino. Ei au obținut o catedră la Universitatea din Paris, 1229, iar în 1231 o a doua, susținută de Roma, pentru ca să pătrundă monahii ordurilor cerșetoare în Universitate.

b. În Ordul franciscan, dezvoltarea studiilor a întâmpinat de la început greutăți, fiindcă Sf. Francise nu pare să fi fost favorabil studiilor, deși n-a condamnat știinta în sine, socotind-o la început inutilă și periculoasă. Dar, chiar în timpul vieții sale, intrând în ord un număr considerabil de clerici și sub influența Curiei romane, reprezentată de cardinalul Hugolin, viitorul Papa Grigore al IX-lea, studiile fură organizate oficial de fratele Ilie, urmașul Sf. Francisc. Motivul: necesitatea predicării temeinice contra sectelor eretice. Așa a devenit acest ord savant, lucru nedorit inițial de Sf. Francise, însă dând Bisericii eminenți doctori în persoana Sf. Bonaventura și a altora. Primele mari centre ale studiului au fost: Bologna, unde învăța Sf. Anton de Padova, Parisul cu un profesor strălucit secular, Alexandru de Haies, ce instruia frații înainte de a îmbrăca haina monahală, pe la 1230, când ordul primi o catedră la Universitate. Același lucru la Oxford, mai târziu cu ceva. Papii i-au susținut atât pe franciscani, cât și pe dominicani să fie încadrați profesori în universități, sigur cei corespunzători. Li s-au opus magiștrii seculari, din invidie și din pierderea autonomiei corporației lor. Astfel, Guillaume de Saint-Amour (+ 1272) pretindea suprimarea ordurilor cerșetoare a căror viață ar fi contrară moralei și religiei, însă Papa Alexandru al VI-lea îl condamnă în 1256, iar pe adepții lui îi condamnă Conciliul Ecumenic din Lyon, 1274, asigurând triumful ordurilor cerșetoare în universități și viața socială.

Primii teologi dominicani, fără să fi format o școală propriuzisă augustiniană, au fost augustinieni și îi găsim la:

a) Universitatea din Paris, pe Roland de Cremona (+ 1271), Ioan de Gilles (+ 1258), Hugues de Sf. Cher (+ 1263), Petru de Tarentaise, Papa Inocentiu al V-lea (între 1259-1265 provincial, apoi arhiepiscop de Lyon și, din 1274 numit Papa).

b) La Universitatea din Oxford, dominicanii au fost reprezentați prin Robert Bacon, (+ 1248), Richard Fishacre (+ 1248), Robert de Kilwardby (+ 1279), profesor după Fishacre, fost profesor de Teologie, ajungând arhiepiscop de Canterbery (1274-1278) și Cardinal la Roma în 1278, unde muri în anul următor, fiind adversar al tomismului incipient.

c) FERICITUL ALBERT CEL MARE (1206-1280)

S-a născut în Suabia în 1206 dintr-o familie nobilă, făcându-și studiile la Padova, unde, la vârsta de 16 ani, a fost câștigat, împreună cu mulți alții, la viața religioasă dominicană, sub influența predicilor lui Jeurdin de Saxa, vicegeneralul ordinului. După terminarea studiilor, predă Teologia în diverse mănăstiri din Germania și, în 1245, fiind trimis trei ani la Paris, câștigă titlul de magistru-profesor, devenind profesor la Colegiul dominican, incorporat la Universitatea Sf. Iacob, predând cu mare succes din 1239. În 1248 ordul crease patru noi studia generalis pentru Teologie. Universitatea din Colonia poseda una din aceste facultăți și Albert fu chemat s-o organizeze și s-o dirijeze. După 12 ani de muncă intelectuală continuă, a fost chemat în Italia pentru a apăra Ordurile Cerșetoare de atacurile profesorilor seculari parisieni. Atunci el scrise: De unitate intellectus contra acestor adversari și descoperi întâmplâtor un tratat al lui Aristotel. În acel timp, el termina vasta enciclopedie științifică pe care o începuse la Paris. În 1259 elabora, împreună cu Sf. Toma și cu Petru de Tarentaise, regulamentul general al studiilor dominicane. Numit arhiepiscop de Ratisbona (Regensburg), după doi ani demisionă, dedicându-se studiilor lui dragi, ceea ce nu-l împiedică să îndeplinească și anumite misiuni în Germania. În 1268 reveni la Colonia, reluându-și învățământul; luă parte la lupta contra averoismului printr-un memoriu (1270). Slăbind treptat, muri în 1280, fiind beatificat în 1622.

Operele sale sunt foarte numeroase, din care amintim câteva grupate în:

a) știinte profane (filosofie, logică, științe naturale, metafizică, științe morale, misagogia și două scrieri polemice contra averoiștilor);

b) științe sacre (exegetice, comentarii asupra Vechiului și Noului Testament); teologice: (teologico-mistice, comentarii asupra operelor lui Dionisie Areopagitul). Rolul istoric al Fericitului Albert cel Mare este științific, făcându-ne cunoștiință cu numele elitei intelectuale a Evului Mediu și câștigând definitiv pe Aristotel pentru cele mai luminate minți de atunci, comentându-l, cercetându-i teoriile opuse credinței, rămânându-i în mare parte fidel în fizică (științele naturale, matematică, metafizică, Logică și Morală), vulgarizând opera acestui strălucit filosof grec, după ce a asimilat-o. El este autorul unei vaste enciclopedii științifice.

Sub aspect fîlosofîc a popularizat filosofia peripateticiană (aristotelică), fapt ce-a produs putemice obiecțiuni din partea Bisericii, mai ales asupra aspectului ei naturalistic, ce părea incompatibil cu credința. Marele merit al lui Albert este că a înțeles că aceste dificultăți nu erau invincibile și că Aristotel și Platon puteau fi puși în serviciul lui Cristos, corectând el însuși doctrinele lor asupra multor puncte, însă nu putu revizui fondul sistemului lor pentru a-l adapta credinței, lucru pe care l-a făcut Sf. Toma, reluând și adâncind întreaga opera a lui Aristotel, completând-o cu comentarii pertinente. Albert n-a fost decât un precursor, dar providențial, deși a practicat un eclectism larg, cu multe clemente platoniene venite de la Arabi sau din alte surse.

Sub aspect teologic, acțiunea Fericitului Albert n-a fost prea strălucită, rămânând, în ansamblu, fidel augustianismului tradițional, însă introducând în el un număr de concepții aristotelice alături de datele filosofice curente. A pregătit opera Sf. Toma de Aquino prin ideile sale asupra raportului dintre știință și credință, distincția lor formală, imposibilitatea de a crede și de a ști, în același timp, un același adevăr, considerat din același punct de vedere. Rolul pregătitor și convingător al științei față de credință și incapacitatea rațiunii de a demonstra misterele a fost stabilit de Fericitul Albert. Sf. Toma n-a adăugat nimic nou.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact