CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINŢILOR PĂRINŢI

Capitolul II

TEOLOGIA ŞI UNIVERSITĂŢILE ÎN VEACUL XIII

D. PRIMII TEOLOGI AI ORDURILOR CERŞETOARE

Instituirea ordurilor cerşetoare în sec. al XIII-lea a fost un eveniment de mare importanţă, nu numai din punct de vedere moral şi spiritual, ci şi doctrinal. În sânul lor Biserica a găsit cei mai iluştri teologi.

a. Ordul Dominican a exercitat o mare influenţă prin constituţiile sale care prevedeau studiul, deci un ord ca o vastă instituţie şcolară. Fiecare mănăstire era un studiu cu un maestru ce preda lecţii călugărilor sau clericilor seculari care studiau. La centrul provinciei era un studium solemne, iar în marile centre: Paris (1229), Oxford, Colonia, Montpellier, Bologna, (1248 pentru toate patru), un studium general ataşat Universităţii. În mod exclusiv, Teologia şi Sfânta Scriptură se studiau în primul rând. Artele liberale erau interzise, iar filosofia admisă mai târziu ca studiu de excepţie. Treptat, în sec. al XIII-lea, au apărut în provincii adevărate şcoli de artă pentru pregătirea predicatorilor şi cu cultură filosofică, dând astfel Bisericii marii ei filosofi: Albert cel Mare, Toma de Aquino. Ei au obţinut o catedră la Universitatea din Paris, 1229, iar în 1231 o a doua, susţinută de Roma, pentru ca să pătrundă monahii ordurilor cerşetoare în Universitate.

b. În Ordul franciscan, dezvoltarea studiilor a întâmpinat de la început greutăţi, fiindcă Sf. Francise nu pare să fi fost favorabil studiilor, deşi n-a condamnat ştiinta în sine, socotind-o la început inutilă şi periculoasă. Dar, chiar în timpul vieţii sale, intrând în ord un număr considerabil de clerici şi sub influenţa Curiei romane, reprezentată de cardinalul Hugolin, viitorul Papa Grigore al IX-lea, studiile fură organizate oficial de fratele Ilie, urmaşul Sf. Francisc. Motivul: necesitatea predicării temeinice contra sectelor eretice. Aşa a devenit acest ord savant, lucru nedorit iniţial de Sf. Francise, însă dând Bisericii eminenţi doctori în persoana Sf. Bonaventura şi a altora. Primele mari centre ale studiului au fost: Bologna, unde învăţa Sf. Anton de Padova, Parisul cu un profesor strălucit secular, Alexandru de Haies, ce instruia fraţii înainte de a îmbrăca haina monahală, pe la 1230, când ordul primi o catedră la Universitate. Acelaşi lucru la Oxford, mai târziu cu ceva. Papii i-au susţinut atât pe franciscani, cât şi pe dominicani să fie încadraţi profesori în universităţi, sigur cei corespunzători. Li s-au opus magiştrii seculari, din invidie şi din pierderea autonomiei corporaţiei lor. Astfel, Guillaume de Saint-Amour (+ 1272) pretindea suprimarea ordurilor cerşetoare a căror viaţă ar fi contrară moralei şi religiei, însă Papa Alexandru al VI-lea îl condamnă în 1256, iar pe adepţii lui îi condamnă Conciliul Ecumenic din Lyon, 1274, asigurând triumful ordurilor cerşetoare în universităţi şi viaţa socială.

Primii teologi dominicani, fără să fi format o şcoală propriuzisă augustiniană, au fost augustinieni şi îi găsim la:

a) Universitatea din Paris, pe Roland de Cremona (+ 1271), Ioan de Gilles (+ 1258), Hugues de Sf. Cher (+ 1263), Petru de Tarentaise, Papa Inocentiu al V-lea (între 1259-1265 provincial, apoi arhiepiscop de Lyon şi, din 1274 numit Papa).

b) La Universitatea din Oxford, dominicanii au fost reprezentaţi prin Robert Bacon, (+ 1248), Richard Fishacre (+ 1248), Robert de Kilwardby (+ 1279), profesor după Fishacre, fost profesor de Teologie, ajungând arhiepiscop de Canterbery (1274-1278) şi Cardinal la Roma în 1278, unde muri în anul următor, fiind adversar al tomismului incipient.

c) FERICITUL ALBERT CEL MARE (1206-1280)

S-a născut în Suabia în 1206 dintr-o familie nobilă, făcându-şi studiile la Padova, unde, la vârsta de 16 ani, a fost câştigat, împreună cu mulţi alţii, la viaţa religioasă dominicană, sub influenţa predicilor lui Jeurdin de Saxa, vicegeneralul ordinului. După terminarea studiilor, predă Teologia în diverse mănăstiri din Germania şi, în 1245, fiind trimis trei ani la Paris, câştigă titlul de magistru-profesor, devenind profesor la Colegiul dominican, incorporat la Universitatea Sf. Iacob, predând cu mare succes din 1239. În 1248 ordul crease patru noi studia generalis pentru Teologie. Universitatea din Colonia poseda una din aceste facultăţi şi Albert fu chemat s-o organizeze şi s-o dirijeze. După 12 ani de muncă intelectuală continuă, a fost chemat în Italia pentru a apăra Ordurile Cerşetoare de atacurile profesorilor seculari parisieni. Atunci el scrise: De unitate intellectus contra acestor adversari şi descoperi întâmplâtor un tratat al lui Aristotel. În acel timp, el termina vasta enciclopedie ştiinţifică pe care o începuse la Paris. În 1259 elabora, împreună cu Sf. Toma şi cu Petru de Tarentaise, regulamentul general al studiilor dominicane. Numit arhiepiscop de Ratisbona (Regensburg), după doi ani demisionă, dedicându-se studiilor lui dragi, ceea ce nu-l împiedică să îndeplinească şi anumite misiuni în Germania. În 1268 reveni la Colonia, reluându-şi învăţământul; luă parte la lupta contra averoismului printr-un memoriu (1270). Slăbind treptat, muri în 1280, fiind beatificat în 1622.

Operele sale sunt foarte numeroase, din care amintim câteva grupate în:

a) ştiinte profane (filosofie, logică, ştiinţe naturale, metafizică, ştiinţe morale, misagogia şi două scrieri polemice contra averoiştilor);

b) ştiinţe sacre (exegetice, comentarii asupra Vechiului şi Noului Testament); teologice: (teologico-mistice, comentarii asupra operelor lui Dionisie Areopagitul). Rolul istoric al Fericitului Albert cel Mare este ştiinţific, făcându-ne cunoştiinţă cu numele elitei intelectuale a Evului Mediu şi câştigând definitiv pe Aristotel pentru cele mai luminate minţi de atunci, comentându-l, cercetându-i teoriile opuse credinţei, rămânându-i în mare parte fidel în fizică (ştiinţele naturale, matematică, metafizică, Logică şi Morală), vulgarizând opera acestui strălucit filosof grec, după ce a asimilat-o. El este autorul unei vaste enciclopedii ştiinţifice.

Sub aspect fîlosofîc a popularizat filosofia peripateticiană (aristotelică), fapt ce-a produs putemice obiecţiuni din partea Bisericii, mai ales asupra aspectului ei naturalistic, ce părea incompatibil cu credinţa. Marele merit al lui Albert este că a înţeles că aceste dificultăţi nu erau invincibile şi că Aristotel şi Platon puteau fi puşi în serviciul lui Cristos, corectând el însuşi doctrinele lor asupra multor puncte, însă nu putu revizui fondul sistemului lor pentru a-l adapta credinţei, lucru pe care l-a făcut Sf. Toma, reluând şi adâncind întreaga opera a lui Aristotel, completând-o cu comentarii pertinente. Albert n-a fost decât un precursor, dar providenţial, deşi a practicat un eclectism larg, cu multe clemente platoniene venite de la Arabi sau din alte surse.

Sub aspect teologic, acţiunea Fericitului Albert n-a fost prea strălucită, rămânând, în ansamblu, fidel augustianismului tradiţional, însă introducând în el un număr de concepţii aristotelice alături de datele filosofice curente. A pregătit opera Sf. Toma de Aquino prin ideile sale asupra raportului dintre ştiinţă şi credinţă, distincţia lor formală, imposibilitatea de a crede şi de a şti, în acelaşi timp, un acelaşi adevăr, considerat din acelaşi punct de vedere. Rolul pregătitor şi convingător al ştiinţei faţă de credinţă şi incapacitatea raţiunii de a demonstra misterele a fost stabilit de Fericitul Albert. Sf. Toma n-a adăugat nimic nou.