Greco-Catolic.ro

A. Filosofia augustinienilor a înlăturat opoziţia împotriva adoptării metodei speculative în Teologie, adoptând tezele fundamentale ale Teologiei Sf. Augustin, prin care se căuta să-l cunoască pe Dumnezeu prin simboluri treaptă cu treaptă, folosind doctrina lui Platon, fapt pentru care aceste doctrine teologice s-au numit şi platonism creştin. Augustinianismul s-a extins asupra tuturor doctrinelor teologice, dar şi asupra Filosofiei, însă neoplatonismul teologilor augustinieni medievali s-a amestecat treptat cu influente arabe de la doctrinele neoplatoniciene, între care avem emanaţia, reîntoarcerea la Dumnezeu prin extaz. Aceste influenţe arabe neoplatoniciene au pătruns în Europa Occidentală şi în Orient în sec. al XII-lea prin intermediul lui Avicena şi Averoes. Totuşi, acest aport neoplatonic arab în gândirea latină a fost mic faţă de cel pe care l-au adus arabii în sec. XII-lea prin pătrunderea în Europa a unei mari părţi din opera lui Aristotel.

B. Aristotelismul arab. Filosofia arabă s-a dezvoltat, la început, în Orient, prin traducerea operelor greceşti, la sfârşitul sec. al VIII-lea, sub patronajul Abasizilor de la Bagdad. Principalul filosof al acestei şcoli a fost AVICENA (980-1037). Acesta a avut câţiva precursori. Doctrina lui este cuprinsă într-o sumă filosofică de 18 volume AI-Sohofa = Vindecarea, în care se afirmă că în Dumnezeu emana prima inteligenţă, aceea a lui Saturn; din ea emana cea a lui Jupiter etc. până la Intelectul agent, care mişcă lumea noastră şi omenirea. Împotriva acestor speculaţii îndrăzneţe s-a produs o puternică reacţie sub influenţa teologilor musulmani ca Motecallmin-AI-Gazali (1058-1111), care a fost cel mai ilustru reprezentant ai acestora. Ruinându-se filosofia în Arabia, a reînflorit în Spania prin AVERROES (lbn-Raschid, 1126-1198), în Cordova, medic, om de ştiintă, admirator al lui Aristotel, partizan al emanaţiei directe. Materia fiind etemă, nu ca pură nefiinţă, ci ca un receptacol al forţelor active pe care primul motor îl desface prin desfăşurări succesive, este flacăra care luminează sufletele individuale şi asigură participarea neştirbită a omenirii la adevărurile eterne. Conştiinta umană dispare în această doctrina, sufletul individual este coruptibil, însă omenirea este nemuritoare în veşnicia raţiunii obiective. Acest efort filosofic arab a decăzut după Averroes.

Paralel cu speculaţia arabă, era filosofia evreiască în Occident şi Orient prin Isaac Israeli (955), Saadea (942) şi Avencebrol (Ibn Gabriel) şi prin Maimonide în Spania (l135-1204) prin care a pătruns Aristotel în Apus.

Aceştia sunt intermediarii prin care Aristotel a fost descoperit Occidentului latin la începutul secolului al XII-lea, operele lor fiind traduse la Toledo de creştini sub impulsul arhiepiscopului, însă acest aristotelism era eclectic, cu adausuri neoplatonice. Din acest motiv, fiind periculos credinţei, reacţia veni printr-un conciliu, ţinut la Paris în 1210, care interzise, sub pedeapsa excomunicării, învăţământul public sau privat al filosofiei naturale a lui Aristotel Fizica şi probabil Metafizica şi, de asemenea, şi comentariile lui Averroes şi Avicena asupra acestor opere aristotelice. Din motive diverse, papii nu cerură aplicarea decretelor, iar în 1231 Papa Grigore al IX-lea, de orientare nouă, se preocupă de curăţirea operei lui Aristotel. Comisia numită n-a putut realiza acest deziderat, dar principiul a fost impus. Fericitul Albert cel Mare va lucra să realizeze această operaţie ştiinţifică, iar Sf. Toma va îndeplini-o magistral pe terenul Filosofiei, adaptând peripatetismul la credinţa creştină. Însă pentru această trebuia regăsit mai întâi adevăratul Aristotel grec, izolat de comentatorii lui arabi.

Teologii secolului al XIII-lea au apărat credinţa şi împotriva altor erori: panteismul substanţialist al lui Amaury de Bona (+ 1207, la Paris), catharismul manicheian sau albigenz (dualismul metafizic şi moral opus creştinismului), doctrine antisociale, combătute de stat prin măsuri represive şi condamnate de Conciliul ecumenic IV Lateran, 1215).