Greco-Catolic.ro

1. Schisma lui Mihail Cerularie (1043-1054), scurtă şi violenţă, învinovăţind, prin acuze veninoase, ritul şi obiceiurile latinilor, aşteptând de la Papa Leon al IX-lea să i se recunoască o autoritate primaţială independentă, peste tot Orientul. A fost excomunicat de cardinalul Humbert, atât el cât şi complicii lui (Nicetas Pectoratum), în 26 iulie 1054.

2. BERENGER (1000-1088) a fost conducătorul şcolii de la Sf. Martin de Tours. A tulburat Franţa, Italia şi Occidentul cu erezia lui în care nega transubstanţierea în Sf. Euharistie. Ce văd este ostie şi nu Trupul şi Sângele Domnului, afirma el. L-a condamnat în 1050 Papa Leon al IX-lea într-un conciliu roman şi în alte concilii.

3. Lupta universalelor, o controversă curioasă azi, era concretizată în două curente ce se înfruntau reciproc: realiştii considerau că fiecărui concept, termen mintal, idee, îi corespunde un obiect real; alţii, mai moderaţi, susţineau că fiecărui gen şi specie îi corespunde o esenţă universală reală, în timp ce nominaliştii, prin Raban Maur şi bretonul Roscelin (1050-1120), canonic de Compiegne, susţineau că universalele sunt nuda intelecta, pure construcţii mintale, nume fără corespondent real, greşind grav cu această concepţie, afirmând că în misterul Sfintei Treimi, ca şi în Dumnezeu, cele trei persoane sunt trei substanţe (res) separate ca trei îngeri. A fost condamnat şi şi-a retractat teoriile.

4. SF. PETRU DAMIAN (1007-1072) a fost un mare slujitor al Bisericii şi susţinător al Papilor reformatori, călugăr, ajuns cardinal de Ostia, moralist şi ascet, artizan al culturii intelectuale şi morale a clerului şi adversar al introducerii dialecticii în Teologie şi artele liberale. A rămas o mare personalitate bisericească, doctor al Bisericii.

5. SF. ANSELM DE CANTORBERY (Canterbury) (1033-1109), născut în Aosta (Piemont) din Părinţi lombarzi, a rămas, la 15 ani, fără marnă şi, dorind unirea cu Dumnezeu din copilărie, a devenit elev la şcoala renumitului călugăr, profesor de drept şi literatură, Lanfranc (1005-1098) de la mănăstirea Bec. Aici s-a călugărit la 27 de ani, apoi a trecut ca stareţ al mănăstirii Sf. Ştefan (Sf. Etienne) din Caen, fondată de Lanfranc, unde petrecu 30 de ani în studiu şi rugăciune şi a devenit profesor strălucit al acestei şcoli mănăstireşti. De aici, în 1093, a fost numit arhiepiscop de Canterbery, deşi regele Wilhelm cel Roşcat (1087-1100) nu l-a acceptat decât în urma unei boli grave de patru ani. Sf. Anselm se opuse investiturilor laice, interzise şi de Papa Grigore al VII-lea, pe care le făcea şi regele englez, aşa că în 1097 a fost silit să se retragă în Italia şi Galia. Într-o trecere pe la Cluny (1100) a ţinut o conferinţă despre fericirea cerească în urma căreia a fost rechemat de regele Henric Beauclerc (1100-1131) în Anglia. Aici se lovi din nou de pretenţiile noului rege de a primi investitura laică, el şi episcopii subalterni. Rezistă, dar în 1103 plecă la Roma din nou în exil. Se reîntoarse după trei ani, când regele îl ascultă pe Papa şi astfel pacea între Anselm şi rege deveni definitivă. Muri în anul 1109, la 76 de ani.

Operele Sf. Anselm de Cantorbery tratează filosofie religioasă: Despre Dumnezeu, Sfânta Treime,

Isus Cristos, Liberul arbitru. În Monologion, opera în 79 de capitole, vorbeşte despre natura divină şi Sf. Treime. El demonstrează că exista un Dumnezeu, Binele suprem, şi tot ce exista este opera Lui: per illumet ex nihilo, iar Dumnezeu exista singur per se şi ex ne şi este cauza a tot ce exista. De asemenea, arată purcederea Spiritului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul pe calea iubirii şi, de aceea, oamenii trebuie să-L iubească. În cealaltă opera, Prosologion, el cere lumină asupra a ceea ce credem noi şi continua cu o rugăciune prelungită în scopul luminării minţii noastre. El este reprezentantul augustinianismului medieval, fondatorul Teologiei scolastice şi primul gânditor creştin al epocii.

6. PETRU ABELARD (sau Abailard) 1079-1142, născut la Pallet, lângă Nantes, l-a avut profesor de filosofie pe Roscelin. Pe la anul 1000 a venit la Paris ca elev al şefului realiştilor, Guillaume de Champeaux, curând devenindu-le amândurora adversar şi ajungând el însuşi şeful şcolii Notre Dame de Paris. Dragostea lui pentru tânăra Heloise a pus capăt câţiva ani învăţământului la Paris. După fuga în Bretania şi despărţirea de Heloise, care între timp devenise călugăriţă la Argenteuil, Abelard reintră umilit la abaţia Saint-Denis şi propune un nominalism travestit în conceptualism, pe care, aplicându-l la Teologie, l-a dus la erezie. În opera lui Sic et non, şi în altele, descoperite de Sf. Bernard, abatele de la Clairvaux, aceste teze eretice sunt condamnate de Conciliul de la Sens (1140) şi considerate modalism în Sf. Treime, tendinţe nestoriene; că mântuirea prin suferinţa lui Isus nu ar avea nici o valoare (pelagianism latent). Se retrase la Cluny, primit de Petru Venerabilul, unde, într-o profesiune de credinţă, îşi retracta succesiv şi sincer toate greşelile, petrecând în reculegere şi pocăinţă până la moartea sa în 1142, rămânând sincer ataşat Bisericii. Nu a fost un liber cugetător raţionalist, ci un dezordonat moral în viaţa sa personală, fără să-şi piardă credinţa. El este creatorul Şcolii teologice în care a introdus disputatio, ca exerciţiu de învăţare în şcoli, iar în Filosofie teoria aristotelică a cunoaşterii şi conceptualismul, un fel de realism moderat.

7. SFÂNTUL BERNARD (1090-1153), abate de Clairvaux, reformator al vieţii călugăreşti, apărător al Bisericii şi al Papei, al Europei creştine contra barbariei musulmane, era fiul unui ofiţer din Fontaines-les Dijon (Coasta de aur). La vârsta de 22 de ani intră în mănăstirea Citeaux. După trei ani, a fost numit abate de Clairvaux. În această calitate a adus măsuri reformatoare în viaţa călugărilor benedictini necumpătaţi în îmbrăcăminte, hrană, cultul artelor, acceptate şi puse în practică de Venerabilul Petru de la Cluny şi la alte mănăstiri. A adus reguli în disciplina preoţilor seculari, a credincioşilor, încurajând Ordul Templierilor să trăiască în spirit de cavalerie creştină, intervenind curajos împotriva regilor Franţei - Ludovic al IV-lea cel Gros, Ludovic al VII-lea Tânârul - când aceştia se amestecau fără motiv şi drept în guvernarea Bisericilor. Jucă un rol principal în aplanarea Schismei lui Anaclet II, care era susţinut ca antipapă de partizanii lui din Roma, Milano şi Sudul Italiei. În acest scop, Sf. Bernard se stabili personal la Roma, sprijinind pe Papa Inocenţiu II în 1138. Contribui şi la condamnarea ereziei lui Abelard (Conciliul de la Sens, 1140) şi a manicheilor din provincia Languedoc. Predică Cruciada a II-a, eşuată din cauza neunirii armatelor lui Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei. S-a ridicat împotriva lui Arnaud de Brescia, preot călugăr, partizanul lui Abelard, care proclama în Roma, Republica pe o durată de 10 ani, Papa Eugen III fiind silit să părăsească Roma. Arnaud predică reducerea rolului Bisericii în domeniul spiritual, supunând-o total principiilor lumeşti. Din acest motiv a fost excomunicat de Papa Eugen III în 1148, însă abia sub Adrian al IV-lea, 1155, se restabili autoritatea papală în Roma. În acest timp, Sf. Bernard a scris De Consideratione în 1149, care este programul restaurării disciplinei ecleziastice, îndeosebi în Curia Romană, pe care l-au pus în aplicare urmaşii lui Eugen III. Sf. Bernard a murit în 1153 şi a fost canonizat în 1174, iar în 1830 a fost proclamat Doctor al Bisericii.

Ne-a lăsat 332 de predici, adevărate elogii doctrinale la adresa Preacuratei Fecioare Maria, a sfinţilor, a sfinţilor îngeri păzitori; tratate referitoare la spiritualitate (cele douăsprezece grade de umilinţă ale Ordului Benedictin), ascultarea lui Dumnezeu, graţia şi liberul arbitru, precepte şi dispensări în viaţa călugărească. De Consideratione este un tratat de un înalt ascetism şi de pastorală prin care a contribuit la reforma vieţii creştine sociale. Altă lucrare, De moribus officio episcoporum tratează o cerere adresată Episcopului de Sens ca să-şi păstreze castitatea, umilinţa, caritatea şi supunerea necondiţionată faţă de Suveranul Pontif. În De laude novae militiae ad milites Templi ne dă regulile pentru viaţa şi ţelurile profund creştine ale Cavalerilor Templieri. În celelalte opere tratează subiecte privind Teologia, Liturghia, Hagiografia şi denunţarea ereticului Abelard către Papa de la Roma. În cele 334 de epistole adresate personalităţilor contemporane, Sf. Bernard prezintă situaţia social politică a veacului al XII-lea, acestea fiind adevărate documente istorice.

Doctrina Sf. Bernard este considerată egala cu a Sf. Părinţi mari pe care şi i-a luat magiştri: Sf. Grigore, Ambrozie şi, îndeosebi, Sf. Augustin, având cultul antichităţii creştine, al Teologiei tradiţionale, el însuşi fiind un profund teolog mistic, numit Doctor mellificus, în a cărui opera exista un amestec de gingăşie, blândeţe şi forţă pătrunzătoare cu discreţie în sufletele care i-au cunoscut viaţa şi opera. El, nu atât pe cale speculativă, cât pe calea contemplaţiei, a considerat ajungerea la Dumnezeu, folosind umilinţa ca soră a adevărului, cu ajutorul căreia, pe primul grad, ne dă cunoaşterea de sine; pe al doilea ne inspira compasiune pentru aproapele, iar pe al treilea ne face să-L contemplăm pe Dumnezeu. Acestea sunt cele trei grade ale ascezei creştine care duc la cunoaşterea contemplativă. Acţiunea doctrinală a Sf. Bernard a influenţat profund viaţa Bisericii, el inspirând şi cartea de pietate Imitaţia lui Cristos. Prin aceste puncte esenţiale ale doctrinei sale, Sf. Bernard a devenit unul dintre magiştrii cei mai autorizaţi ai spiritualităţii catolice.

La baza misticii Sf. Bernard stă doctrina ascetică, concretizată în studiul activităţii omului pentru a se uni cu Dumnezeu. Doctrina teologică a ascezei sale are la baza raporturile dintre graţie şi voinţa liberă a omului, cooperarea acestuia cu graţia data de Dumnezeu, altfel nici una nu salvează sufletul.

Chiar dacă Dumnezeu sădeşte în noi consimţământul cooperării, totuşi cooperarea nu se face de noi, fără noi. Pentru Sf. Bernard, viaţa religioasă este o şcoală excelentă a perfecţiunii, practicată prin virtutea ascultării şi rugăciunii. Comentariul asupra Cântării Cântărilor ne arată esenţa misticii sale, unirea cu Dumnezeu - Omul şi cu Biserica, şi de aici cu sufletul credincios.