Duminica, 19 noiembrie 2011  
S Abdia, pf (+ sec VI îCr). S Varlaam, m (+ sec II...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul I

MARII CONTINUATORI AI SFINȚILOR PĂRINȚI

D. ÎN SECOLUL AL XI-LEA SUNT DE AMINTIT:

1. Schisma lui Mihail Cerularie (1043-1054), scurtă și violență, învinovățind, prin acuze veninoase, ritul și obiceiurile latinilor, așteptând de la Papa Leon al IX-lea să i se recunoască o autoritate primațială independentă, peste tot Orientul. A fost excomunicat de cardinalul Humbert, atât el cât și complicii lui (Nicetas Pectoratum), în 26 iulie 1054.

2. BERENGER (1000-1088) a fost conducătorul școlii de la Sf. Martin de Tours. A tulburat Franța, Italia și Occidentul cu erezia lui în care nega transubstanțierea în Sf. Euharistie. Ce văd este ostie și nu Trupul și Sângele Domnului, afirma el. L-a condamnat în 1050 Papa Leon al IX-lea într-un conciliu roman și în alte concilii.

3. Lupta universalelor, o controversă curioasă azi, era concretizată în două curente ce se înfruntau reciproc: realiștii considerau că fiecărui concept, termen mintal, idee, îi corespunde un obiect real; alții, mai moderați, susțineau că fiecărui gen și specie îi corespunde o esență universală reală, în timp ce nominaliștii, prin Raban Maur și bretonul Roscelin (1050-1120), canonic de Compiegne, susțineau că universalele sunt nuda intelecta, pure construcții mintale, nume fără corespondent real, greșind grav cu această concepție, afirmând că în misterul Sfintei Treimi, ca și în Dumnezeu, cele trei persoane sunt trei substanțe (res) separate ca trei îngeri. A fost condamnat și și-a retractat teoriile.

4. SF. PETRU DAMIAN (1007-1072) a fost un mare slujitor al Bisericii și susținător al Papilor reformatori, călugăr, ajuns cardinal de Ostia, moralist și ascet, artizan al culturii intelectuale și morale a clerului și adversar al introducerii dialecticii în Teologie și artele liberale. A rămas o mare personalitate bisericească, doctor al Bisericii.

5. SF. ANSELM DE CANTORBERY (Canterbury) (1033-1109), născut în Aosta (Piemont) din Părinți lombarzi, a rămas, la 15 ani, fără marnă și, dorind unirea cu Dumnezeu din copilărie, a devenit elev la școala renumitului călugăr, profesor de drept și literatură, Lanfranc (1005-1098) de la mănăstirea Bec. Aici s-a călugărit la 27 de ani, apoi a trecut ca stareț al mănăstirii Sf. Ștefan (Sf. Etienne) din Caen, fondată de Lanfranc, unde petrecu 30 de ani în studiu și rugăciune și a devenit profesor strălucit al acestei școli mănăstirești. De aici, în 1093, a fost numit arhiepiscop de Canterbery, deși regele Wilhelm cel Roșcat (1087-1100) nu l-a acceptat decât în urma unei boli grave de patru ani. Sf. Anselm se opuse investiturilor laice, interzise și de Papa Grigore al VII-lea, pe care le făcea și regele englez, așa că în 1097 a fost silit să se retragă în Italia și Galia. Într-o trecere pe la Cluny (1100) a ținut o conferință despre fericirea cerească în urma căreia a fost rechemat de regele Henric Beauclerc (1100-1131) în Anglia. Aici se lovi din nou de pretențiile noului rege de a primi investitura laică, el și episcopii subalterni. Rezistă, dar în 1103 plecă la Roma din nou în exil. Se reîntoarse după trei ani, când regele îl ascultă pe Papa și astfel pacea între Anselm și rege deveni definitivă. Muri în anul 1109, la 76 de ani.

Operele Sf. Anselm de Cantorbery tratează filosofie religioasă: Despre Dumnezeu, Sfânta Treime,

Isus Cristos, Liberul arbitru. În Monologion, opera în 79 de capitole, vorbește despre natura divină și Sf. Treime. El demonstrează că exista un Dumnezeu, Binele suprem, și tot ce exista este opera Lui: per illumet ex nihilo, iar Dumnezeu exista singur per se și ex ne și este cauza a tot ce exista. De asemenea, arată purcederea Spiritului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul pe calea iubirii și, de aceea, oamenii trebuie să-L iubească. În cealaltă opera, Prosologion, el cere lumină asupra a ceea ce credem noi și continua cu o rugăciune prelungită în scopul luminării minții noastre. El este reprezentantul augustinianismului medieval, fondatorul Teologiei scolastice și primul gânditor creștin al epocii.

6. PETRU ABELARD (sau Abailard) 1079-1142, născut la Pallet, lângă Nantes, l-a avut profesor de filosofie pe Roscelin. Pe la anul 1000 a venit la Paris ca elev al șefului realiștilor, Guillaume de Champeaux, curând devenindu-le amândurora adversar și ajungând el însuși șeful școlii Notre Dame de Paris. Dragostea lui pentru tânăra Heloise a pus capăt câțiva ani învățământului la Paris. După fuga în Bretania și despărțirea de Heloise, care între timp devenise călugăriță la Argenteuil, Abelard reintră umilit la abația Saint-Denis și propune un nominalism travestit în conceptualism, pe care, aplicându-l la Teologie, l-a dus la erezie. În opera lui Sic et non, și în altele, descoperite de Sf. Bernard, abatele de la Clairvaux, aceste teze eretice sunt condamnate de Conciliul de la Sens (1140) și considerate modalism în Sf. Treime, tendințe nestoriene; că mântuirea prin suferința lui Isus nu ar avea nici o valoare (pelagianism latent). Se retrase la Cluny, primit de Petru Venerabilul, unde, într-o profesiune de credință, își retracta succesiv și sincer toate greșelile, petrecând în reculegere și pocăință până la moartea sa în 1142, rămânând sincer atașat Bisericii. Nu a fost un liber cugetător raționalist, ci un dezordonat moral în viața sa personală, fără să-și piardă credința. El este creatorul Școlii teologice în care a introdus disputatio, ca exercițiu de învățare în școli, iar în Filosofie teoria aristotelică a cunoașterii și conceptualismul, un fel de realism moderat.

7. SFÂNTUL BERNARD (1090-1153), abate de Clairvaux, reformator al vieții călugărești, apărător al Bisericii și al Papei, al Europei creștine contra barbariei musulmane, era fiul unui ofițer din Fontaines-les Dijon (Coasta de aur). La vârsta de 22 de ani intră în mănăstirea Citeaux. După trei ani, a fost numit abate de Clairvaux. În această calitate a adus măsuri reformatoare în viața călugărilor benedictini necumpătați în îmbrăcăminte, hrană, cultul artelor, acceptate și puse în practică de Venerabilul Petru de la Cluny și la alte mănăstiri. A adus reguli în disciplina preoților seculari, a credincioșilor, încurajând Ordul Templierilor să trăiască în spirit de cavalerie creștină, intervenind curajos împotriva regilor Franței - Ludovic al IV-lea cel Gros, Ludovic al VII-lea Tânârul - când aceștia se amestecau fără motiv și drept în guvernarea Bisericilor. Jucă un rol principal în aplanarea Schismei lui Anaclet II, care era susținut ca antipapă de partizanii lui din Roma, Milano și Sudul Italiei. În acest scop, Sf. Bernard se stabili personal la Roma, sprijinind pe Papa Inocențiu II în 1138. Contribui și la condamnarea ereziei lui Abelard (Conciliul de la Sens, 1140) și a manicheilor din provincia Languedoc. Predică Cruciada a II-a, eșuată din cauza neunirii armatelor lui Ludovic al VII-lea al Franței și Conrad al III-lea al Germaniei. S-a ridicat împotriva lui Arnaud de Brescia, preot călugăr, partizanul lui Abelard, care proclama în Roma, Republica pe o durată de 10 ani, Papa Eugen III fiind silit să părăsească Roma. Arnaud predică reducerea rolului Bisericii în domeniul spiritual, supunând-o total principiilor lumești. Din acest motiv a fost excomunicat de Papa Eugen III în 1148, însă abia sub Adrian al IV-lea, 1155, se restabili autoritatea papală în Roma. În acest timp, Sf. Bernard a scris De Consideratione în 1149, care este programul restaurării disciplinei ecleziastice, îndeosebi în Curia Romană, pe care l-au pus în aplicare urmașii lui Eugen III. Sf. Bernard a murit în 1153 și a fost canonizat în 1174, iar în 1830 a fost proclamat Doctor al Bisericii.

Ne-a lăsat 332 de predici, adevărate elogii doctrinale la adresa Preacuratei Fecioare Maria, a sfinților, a sfinților îngeri păzitori; tratate referitoare la spiritualitate (cele douăsprezece grade de umilință ale Ordului Benedictin), ascultarea lui Dumnezeu, grația și liberul arbitru, precepte și dispensări în viața călugărească. De Consideratione este un tratat de un înalt ascetism și de pastorală prin care a contribuit la reforma vieții creștine sociale. Altă lucrare, De moribus officio episcoporum tratează o cerere adresată Episcopului de Sens ca să-și păstreze castitatea, umilința, caritatea și supunerea necondiționată față de Suveranul Pontif. În De laude novae militiae ad milites Templi ne dă regulile pentru viața și țelurile profund creștine ale Cavalerilor Templieri. În celelalte opere tratează subiecte privind Teologia, Liturghia, Hagiografia și denunțarea ereticului Abelard către Papa de la Roma. În cele 334 de epistole adresate personalităților contemporane, Sf. Bernard prezintă situația social politică a veacului al XII-lea, acestea fiind adevărate documente istorice.

Doctrina Sf. Bernard este considerată egala cu a Sf. Părinți mari pe care și i-a luat magiștri: Sf. Grigore, Ambrozie și, îndeosebi, Sf. Augustin, având cultul antichității creștine, al Teologiei tradiționale, el însuși fiind un profund teolog mistic, numit Doctor mellificus, în a cărui opera exista un amestec de gingășie, blândețe și forță pătrunzătoare cu discreție în sufletele care i-au cunoscut viața și opera. El, nu atât pe cale speculativă, cât pe calea contemplației, a considerat ajungerea la Dumnezeu, folosind umilința ca soră a adevărului, cu ajutorul căreia, pe primul grad, ne dă cunoașterea de sine; pe al doilea ne inspira compasiune pentru aproapele, iar pe al treilea ne face să-L contemplăm pe Dumnezeu. Acestea sunt cele trei grade ale ascezei creștine care duc la cunoașterea contemplativă. Acțiunea doctrinală a Sf. Bernard a influențat profund viața Bisericii, el inspirând și cartea de pietate Imitația lui Cristos. Prin aceste puncte esențiale ale doctrinei sale, Sf. Bernard a devenit unul dintre magiștrii cei mai autorizați ai spiritualității catolice.

La baza misticii Sf. Bernard stă doctrina ascetică, concretizată în studiul activității omului pentru a se uni cu Dumnezeu. Doctrina teologică a ascezei sale are la baza raporturile dintre grație și voința liberă a omului, cooperarea acestuia cu grația data de Dumnezeu, altfel nici una nu salvează sufletul.

Chiar dacă Dumnezeu sădește în noi consimțământul cooperării, totuși cooperarea nu se face de noi, fără noi. Pentru Sf. Bernard, viața religioasă este o școală excelentă a perfecțiunii, practicată prin virtutea ascultării și rugăciunii. Comentariul asupra Cântării Cântărilor ne arată esența misticii sale, unirea cu Dumnezeu - Omul și cu Biserica, și de aici cu sufletul credincios.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact