Greco-Catolic.ro

Sfinţii Părinţi sunt primii gânditori creştini şi, în acelaşi timp, martorii credinţei antice. Lor li s-au adăugat alţii, după perioada patristică. Aceştia sunt Părinţii Teologi sau maeştrii spirituali, după cum în operele lor predomina expunerea doctrinală sau exhortaţia directă la practicarea virtuţilor şi perpetuarea vieţii creştine. Sf. Bernard este maestru spiritual, Sf. Toma de Aquino este teolog al vieţii spirituale în Summa Theologica, iar în Sf. Bonaventura se unesc ambele aspecte. Cei mai eminenţi teologi sau magiştri spirituali poartă numele de Doctori ai Bisericii. Ei aparţin celor doua epoci: Evul Mediu, ce culminează în secolele XII-XIV, când apar patru mari doctori ai Bisericii; Renaşterea de după devastatoarea Reforma, corespunzătoare secolului al XVI-lea, marcată printr-o înfloritoare creştere doctrinală în toate domeniile. în Evul Mediu, Teologia s-a constituit ca o disciplina distinctă de celelalte ştiinţe religioase, cuprinzând comentariile asupra Sf. Scripturi, în vigoare în Universităţile medievale până la Renaştere. Forma obişnuită a lecţiilor de Teologie era, pentru magiştrii în Teologie, o carte a Vechiului sau Noului Testament pe care o studiau aprofundat sub aspect doctrinal. Din acestea s-au constituit în Evul Mediu Summele, simple culegeri de texte privind dreptul, dogmele şi morala. Opera lui Petru Lombardul din sec. XII, Cărţile de Sentinţe comentate, şi Summa Theologica a Sf. Toma au devenit opere de sinteză şi sistematizare raţională a adevărurilor revelate şi a marilor comentarii din secolul al XVI-lea asupra Teologiei speculative.

Marii doctori ai Bisericii au fondat, prin ştiinţa şi sistemul lor, adevărate şcoli: Şcoala augustiniană, bazată pe un corp doctrinal filosofic în spiritul teologie al Sf. Augustin, deşi unele teze ale sale au fost considerate din alte puncte de vedere; Tomismul secolului XIII, opera exclusivă a Sf. Toma d'Aquino, bazată pe filosofia lui Aristotel reînnoită; Scotismul franciscan al secolului XIII-XIV, reprezentat prin franciscanii Sf. Bonaventura şi Duns Scot; Suarezismul secolului al XVI-lea, cale medie între tomism şi scotism. Toate au fost adevărate şcoli teologice şi filosofice. Aceşti Părinţi au dezvoltat şi mistica, şi ascetica, ramuri ale Teologiei speculative practice.

Mistica este acţiunea eminentă a Sf. Spirit în suflete prin darurile inteligenţei şi înţelepciunii, în vederea producerii de acte de iubire perfectă a lui Dumnezeu, a-L gusta prin graţiile mistice ce-i oferă cunoaşterea pură şi vie a perfecţiunilor divine unite cu dragostea intensă specială a lui Dumnezeu. Adesea, aceste acte sunt însoţite de extaze.

Ascetica designează ansamblul mijloacelor de sfinţire, scoţând în evidentă mai mult acţiunea omului decât cea a lui Dumnezeu. Mistica creştină este doctrina sau practica opusă ascetismului, este predominarea, în viaţa intimă, a activităţii afective şi sentimentale asupra raţionamentului, a vieţii şi activităţii intelectuale. Sentimentalitatea naturală nu are în ea nimic mistic. Etapele vieţii spirituale cunosc trei căi tradiţionale: l. calea curăţitoare (purgativă) = statul ascetic; 2. calea iluminativă = statul ascetic în ansamblu; 3. calea unitivă = statul mistic (în ansamblu).

Teologia ascetică studiază primele două căi; Mistica a treia cale. Ascetica, o categorie ce aparţine Moralei, se concretizează în activitatea umană în căutarea perfecţiunii, în timp ce Mistica, secţiune a Dogmaticii, este legată de tot ceea ce este graţia divină superioară.

Acum se pune problema: asceza sau activitatea morală a omului, susţinută de graţia ordinară, este suficientă să conducă fiecare suflet la desăvârşirea cea mai înaltă posibilă pe pământ, sau trebuie să fie completată prin graţiile mistice? Sunt esenţial necesare graţiile mistice pentru mântuire? Răspunsul îl dau două şcoli: prima, în sec. XIX, afirmă că nu sunt necesare; a doua, prin canonicul Saudreau din sec. XX, afirmă că sunt indispensabile graţiile mistice pentru mântuire. Lui i s-au alătura şi P. Garrigou-Lagrange, benedictinii şi franciscanii.

Spiritualitatea medievală a fost profund orientată spre mistica, contemplaţie, având punctul culminant unirea cu Dumnezeu. Filosofia scolastică medievală este slujnica Teologiei, iar prin Sf. Toma i se stabili rolul, domeniul de independentă, preludiul speculaţiei moderne, însă nu absolut independentă şi nicidecum opusă Teologiei.

Întreaga literatură medievală a fost redactată în limba latină. Renaşterii sec. XII-XVI i-a corespuns umanismul, paralel cu literaturile naţionale altoite pe fondul latin.