Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul I

MARII CONTINUATORI AI SFINȚILOR PĂRINȚI

A. CARACTERIZARE

Sfinții Părinți sunt primii gânditori creștini și, în același timp, martorii credinței antice. Lor li s-au adăugat alții, după perioada patristică. Aceștia sunt Părinții Teologi sau maeștrii spirituali, după cum în operele lor predomina expunerea doctrinală sau exhortația directă la practicarea virtuților și perpetuarea vieții creștine. Sf. Bernard este maestru spiritual, Sf. Toma de Aquino este teolog al vieții spirituale în Summa Theologica, iar în Sf. Bonaventura se unesc ambele aspecte. Cei mai eminenți teologi sau magiștri spirituali poartă numele de Doctori ai Bisericii. Ei aparțin celor doua epoci: Evul Mediu, ce culminează în secolele XII-XIV, când apar patru mari doctori ai Bisericii; Renașterea de după devastatoarea Reforma, corespunzătoare secolului al XVI-lea, marcată printr-o înfloritoare creștere doctrinală în toate domeniile. în Evul Mediu, Teologia s-a constituit ca o disciplina distinctă de celelalte științe religioase, cuprinzând comentariile asupra Sf. Scripturi, în vigoare în Universitățile medievale până la Renaștere. Forma obișnuită a lecțiilor de Teologie era, pentru magiștrii în Teologie, o carte a Vechiului sau Noului Testament pe care o studiau aprofundat sub aspect doctrinal. Din acestea s-au constituit în Evul Mediu Summele, simple culegeri de texte privind dreptul, dogmele și morala. Opera lui Petru Lombardul din sec. XII, Cărțile de Sentințe comentate, și Summa Theologica a Sf. Toma au devenit opere de sinteză și sistematizare rațională a adevărurilor revelate și a marilor comentarii din secolul al XVI-lea asupra Teologiei speculative.

Marii doctori ai Bisericii au fondat, prin știința și sistemul lor, adevărate școli: Școala augustiniană, bazată pe un corp doctrinal filosofic în spiritul teologie al Sf. Augustin, deși unele teze ale sale au fost considerate din alte puncte de vedere; Tomismul secolului XIII, opera exclusivă a Sf. Toma d'Aquino, bazată pe filosofia lui Aristotel reînnoită; Scotismul franciscan al secolului XIII-XIV, reprezentat prin franciscanii Sf. Bonaventura și Duns Scot; Suarezismul secolului al XVI-lea, cale medie între tomism și scotism. Toate au fost adevărate școli teologice și filosofice. Acești Părinți au dezvoltat și mistica, și ascetica, ramuri ale Teologiei speculative practice.

Mistica este acțiunea eminentă a Sf. Spirit în suflete prin darurile inteligenței și înțelepciunii, în vederea producerii de acte de iubire perfectă a lui Dumnezeu, a-L gusta prin grațiile mistice ce-i oferă cunoașterea pură și vie a perfecțiunilor divine unite cu dragostea intensă specială a lui Dumnezeu. Adesea, aceste acte sunt însoțite de extaze.

Ascetica designează ansamblul mijloacelor de sfințire, scoțând în evidentă mai mult acțiunea omului decât cea a lui Dumnezeu. Mistica creștină este doctrina sau practica opusă ascetismului, este predominarea, în viața intimă, a activității afective și sentimentale asupra raționamentului, a vieții și activității intelectuale. Sentimentalitatea naturală nu are în ea nimic mistic. Etapele vieții spirituale cunosc trei căi tradiționale: l. calea curățitoare (purgativă) = statul ascetic; 2. calea iluminativă = statul ascetic în ansamblu; 3. calea unitivă = statul mistic (în ansamblu).

Teologia ascetică studiază primele două căi; Mistica a treia cale. Ascetica, o categorie ce aparține Moralei, se concretizează în activitatea umană în căutarea perfecțiunii, în timp ce Mistica, secțiune a Dogmaticii, este legată de tot ceea ce este grația divină superioară.

Acum se pune problema: asceza sau activitatea morală a omului, susținută de grația ordinară, este suficientă să conducă fiecare suflet la desăvârșirea cea mai înaltă posibilă pe pământ, sau trebuie să fie completată prin grațiile mistice? Sunt esențial necesare grațiile mistice pentru mântuire? Răspunsul îl dau două școli: prima, în sec. XIX, afirmă că nu sunt necesare; a doua, prin canonicul Saudreau din sec. XX, afirmă că sunt indispensabile grațiile mistice pentru mântuire. Lui i s-au alătura și P. Garrigou-Lagrange, benedictinii și franciscanii.

Spiritualitatea medievală a fost profund orientată spre mistica, contemplație, având punctul culminant unirea cu Dumnezeu. Filosofia scolastică medievală este slujnica Teologiei, iar prin Sf. Toma i se stabili rolul, domeniul de independentă, preludiul speculației moderne, însă nu absolut independentă și nicidecum opusă Teologiei.

Întreaga literatură medievală a fost redactată în limba latină. Renașterii sec. XII-XVI i-a corespuns umanismul, paralel cu literaturile naționale altoite pe fondul latin.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact