Greco-Catolic.ro

Anicius Manlius Torquatlis Severinus Boetius s-a născut la Roma pe la 480, în vechea şi nobila familie creştină a Amiciilor. Originea să nobila, personalitatea sa însemnată, instrucţia superioară primită la Atena, unde s-a ocupat mai mult cu filosofia, i-a câştigat simpatia regelui Teodoric, arian, regele ostrogoţilor, pe atunci stăpânii Romei, care, în 510, îl numi consul Împreună cu cei doi fii ai regelui, apoi consilier şi ministru al său, câştigându-şi foarte mare popularitate pentru dreptatea şi pentru bunătatea să. A fost însă acuzat de magie de către duşmanii lui şi că ar avea legături cu împăratul Bizanţului, lucru care părea adevărat. Când a apărat un senator, învinuit că ar fi partizanul împăratului Iustin al Bizanţului care era duşmanul barbarului Teodoric, a fost imediat aruncat în închisoarea din Pavia, condamnat de Senatul servil poruncilor regale, chinuit multă vreme şi apoi decapitat în 524.

Spirit distins şi erudit, orator şi poet, Boetius s-a ocupat mai ales cu filosofia. Scrierile sale se pot împărţi în două categorii: filosofice şi teologice.

Scrierile filosofice l-au consacrat ca fiind ultimul reprezentant al Filosofiei în Occident înainte de sfârşitul epocii patristice. Cele mai multe opere ale sale sunt traduceri şi comentarii asupra lui Aristotel şi Porfiriu. Esenţialul era atunci de a traduce în paralel scrierile lui Aristotel şi Platon, pentru a arăta că în substanţă sunt în concordanţă. Astăzi nu avem de la ei decât o traducere a Categoriilor, cu un comentar în patru cărţi; Despre interpretare, cu un comentariu în doua cărţi; Comentariu al Isagogiei lui Porfiriu, a cărui opera a şi tradus-o, cu comentarii. A scris apoi tratate de logică: Ad syllogisimos categoricos, De syllogisimo categorico, De syllogisimo hypotetico. De divisione. De differentiis topicis. Apoi, un comentar la Topica lui Cicero; Institutio aritmetica, în două cărţi; De musica, în cinci cărţi. Aceste comentarii şi traduceri ale lui Boetius sunt de cea mai mare însemnătate a scolasticii, pentru că ele nu numai că au condensat în ele cunoştinţele pe care le avea asupra comentariilor precedente, dar ei însuşi a contribuit mult la înţelegerea lui Aristotel, fixând terminologia latină corespunzătoare celei greceşti, tratând exemplar chestiuni şi dificultăţi logice şi introducând metoda expozitivă per capita (pe capitole).

Dintre scrierile filosofice, cea mai importantă este De consolatio phylosophiae (Despre consolarea Filosofiei), în cinci cărţi, compusă în închisoare şi având forma de dialog, în care se amestecă poezia cu proza. Scrierea începe cu o elegie, în care autorul invocă muzele pentru a-l ajuta şi consola.

Îi apare Filosofia ca o matroană venerabilă, căreia el îi povesteşte nenorocirea sa şi îi explică câteva dubii cu privire la Providenţa Divină (Cartea I). În cartea a II-a tratează despre instabilitatea norocului şi despre dispreţuirea bunurilor pământeşti, spunând că adevărata fericire a omului este interioară şi independentă de cele exterioare. A treia carte se ocupă cu bunul suprem, care nu poate fi nici bogăţia, nici onoarea, nici puterea, nici plăcerea, care toate sunt bunuri imperfecte; ci bunul suprem este Dumnezeu. În cartea a IV-a revine la chestiunea Providenţei şi se întreabă de ce, în lumea aceasta, cei răi sunt fericiţi, pe când mulţi dintre cei buni nu sunt răsplătiţi. Filosofia neagă acest lucru atât de general afirmat şi arată că, în viaţa cealaltă, ordinea va fi restabilită. Suferinţele celor drepţi sunt o încercare necesară sau folositoare. Cartea a V-a tratează despre întâmplare şi preştiinţa divină, previziunea, stabilind acordul dintre libertatea omului şi ştiinţa lui Dumnezeu, fără a-i vătăma voinţa libera.

Întreaga opera, de inspiraţie platonică, uneori istorică, s-a bucurat de cel mai mare succes în Evul Mediu. Autorul însă neglijează cu totul elementul pozitiv creştin, aşa încât s-a pus problema dacă Boetius, care în faţa morţii caută mângâierea numai în Filosofie, fără a recurge la religie şi fără să-l numească pe Isus, poate fi considerat creştin. Trebuie însă să spunem că nu lipsesc cu totul elementele creştine în ea, fiindcă întreaga Teodicee creştină se află implicit în ea, iar concepţiile şi definiţiile eternităţii, fericirii, Providenţei ş. a. se găsesc în opera lui şi au trecut în scolasticism; apoi, faptul că a considerat lucrurile sub aspect filosofie, nu este un semn că n-a fost creştin. Cu atât mai mult, opera sa dezminte în mod logic aceasta presupunere. Ea nu conţine nimic împotriva adevărurilor creştine, ci le presupune.

Scrierile teologice sunt puţine la număr: I) De sancta Trinitate; II) Utrum Pater et Filius et Spiritus Sanctu, de Divinitate Substantialiter predicentur; III) Quornodo substantiae, in se quod sint, boneo sint, quum non sint substantialia bona; IV) Liber de personaet duabus naturis contra Eutychen et Nestorium. Tratatul De Fide Catholica pare a fi a învăţătorului sau, Ioan Diaconul. Autenticitatea celorlalte opuscule rezultă din epistola lui Cassiodorus în care spune despre Boetius că a scris despre Sfânta Treime şi împotriva lui Nestorie. De asemenea, şi din faptul că scriitorii ulteriori îi atribuie fără ezitare aceste scrieri. În aceste scrieri Boetius aplică şi se foloseşte de Filosofie şi de terminologia aristotelică asupra celor mai adânci mistere creştine, fiind adevărate tratate, odele scolastice viitoare. Boetius este iniţiatorul care anunţă scolastica. El accepta dogmele în mod raţional, filosofic, luminate de revelaţie. A dat mai multe definiţii despre fericire, eternitate, Providenţă, destin. Deci este creştin, cum de altfel a şi fost botezat. A fost venerat ca martir în Italia. Sf. Congregaţie a Riturilor din 1883 a recunoscut legitimitatea acestui cult în dieceza Paviei.