Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)
Capitolul VI
PRIMII SCOLASTICI LATINI
După moartea Sf. Augustin, literatura creștină latină intră și ea într-o perioadă de
decadență. Cauza principală a acestei decadențe au fost năvălirile barbare, care pustiiră
pe
rând toate țările din Apus. Numai cu mare greutate se putură ridica, rând pe rând, școlile,
mulțumită oamenilor Bisericii: episcopii, preoții și, mai ales, călugării, care strânseră, cu
mare grijă, toate scrierile antichității scăpate de urgia năvălitorilor, le copiară și, astfel,
salvară tezaurul civilizației greco-romane.
Am văzut deja mulți dintre Scriitori latini de după Sf. Augustin, așa încât, dacă ne-am
întreba care sunt caracteristicile literaturii creștine din această epocă, ar trebui să
răspundem astfel: în această perioadă, locul de frunte îl dețin scrierile ascetice, comentariile
asupra Sf. Scripturi și, mai ales, viețile Sfinților. Scriitorii acestora din urmă nu au ca scop să
le scrie după toate criteriile istorice, ci, mai presus de toate, vreau să-i edifice pe cititori, să
predice - cu viața Sfinților - împotriva obiceiurilor sângeroase ale năvălitorilor, să-i
convertească și pe ei la creștinism. Și în Apus, ca și în Răsărit, cei mai mulți scriitori se
limitează să compendieze sau să îl modereze pe Sf. Augustin, care este baza întregii
Patrologii de după ei.
1. GHENADIE DE MARSILIA
Ghenadie de Marsilia a fost preot pe timpul Papei Gelasiu (492-496), cunoscut și
continuator, sub același titlu, al operei De viris illustribus a Sf. Ieronim, fiind, prin
cunoștințele sale, un martor prețios al istoriei literare a secolului al V-lea. Cartea cuprinde
100 de capitole, dar ultimele (92-100) se pare că sunt ale altei mâini. Tot el a mai scris
Liber Ecclesiasticis dogmatibus. Acestea doua s-au păstrat.
A mai scris, dar s-au pierdut: VIII cărți contra ereziilor, VI contra lui Nestorie, VI contra
lui Eutichie, III contra lui Pelagiu, un tratat contra milenarismului, comentariu asupra
Apocalipsului Sf. Ioan, o scrisoare referitoare la credința sa adresată Papei Gelasiu.
2. SFÂNTUL BENEDICT (480-543)
Este principalul legislator al monahismului apusean, căci, înaintea lui, au mai scris
reguli monastice Sf. Augustin, Casian, Honorat de Lerins, Sf. Cezar de Arles, însă regulile
sale sunt superioare celor anterioare fie latine, fie grecești, prin prevederile lor de a asigura
îndeplinirea obligaților zilnice de către religioși în spirit exigent, însă cerințe moderate.
Născut în 480, în Nurzia (ducatul Spoleto) dintr-o familie bogată. Pleacă de tânăr la Roma
pentru studii, dar îndată o părăsi pentru a scăpa de exemplele rele și se retrase în
apropierea Romei la Subiaco, unde mai târziu, fonda mai multe mănăstiri. De aici, în 529,
plecă și se stabili definitiv la Monte Cassino unde înființă cea mai celebră mănăstire
apuseană. Sora lui, Scholastica, conducea în aceeași regiune o mănăstire de maici. Muriră
amândoi în 543, Scholastica în 10 februarie, Benedict în 21 martie. În organizarea vieții
monahale, Sf. Benedict s-a folosit de regulile antecesorilor: Sf. Pahomie, Sf. Vasile, Casian,
Sf. Augustin, perfecționându-le și stabilind: ierarhia mănăstirii are în fruntea , ei Abatele,
ales de comunitate pe viață, ajutat de stareț și decani; munca manuală obligatorie pentru toți
mai multe ore pe zi, îmbinată cu munca intelectuală încredințată unui număr de călugări,
fără a fi preponderentă și exclusivă; rugăciunea cu Sf. Liturghie și orele canonice ocupau un
mare timp din viața zilnică a benedictinilor. Cele 12 grade de perfecționare religioasă
ascetică și mistică au la bază ascultarea, liniștea, smerenia. Benedictinii, sprijiniți de Papi (în
deosebi de Grigore cel Mare), s-au răspândit în tot Apusul (Italia, Galia, Spania), adaptând
și perfecționând regulile monastice anterioare după cerințele Sf. Benedict, iar mănăstirile
devenind principalele focare de cultură și civilizație creștină.