Greco-Catolic.ro

A fost cel mai de seamă apărător al sfintelor icoane. S-a născut la Damasc pe la 675 dintr-o familie creştină bine situată. Tatăl său ocupa o funcţie importantă în finanţele califului arab. Sf. Ioan Damaschinul a avut învăţător pe un anume Cesma, călugăr italian luat prizonier de către arabi. După ce şi-a terminat instrucţia, probabil că a exercitat unele funcţiuni publice. În acest timp, a devenit celebru pentru apologia scrisă întru apărarea sfintelor icoane (726) contra decretelor lui Leon Isaurul. Când califii deveniră mai severi cu creştinii, către 732 Sfântul Ioan, la sfatul învăţătorului său, se retrase la mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim, împreună cu fratele său adoptiv, Cosma cântăreţul, unde a fost hirotonit preot de către episcopul Ioan al Ierusalimului, 735. Aici compuse cea mai parte a scrierilor sale, murind înainte de anul 754. După viaţa scrisă de Ioan de Ierusalim, către jumătatea secolului al X-lea, Leon Isaurul, pentru ca să se răzbune pe el, l-a acuzat califului că ar fi scris o scrisoare, îndemnându-l să asedieze Damascul, făgăduindu-i că-i va deschide porţile. Iritat de această trădare, califul i-a tăiat mâna dreaptă, însă Sf. Ioan Damaschinul s-a rugat cu mare căldură către Preacurata Maria, faţă de care avea o mare şi deosebită devoţiune şi, punând mâna la loc, s-a lipit şi vindecat. Această minune nu este povestită de nici un contemporan, aşa că pare o legendă. Este sigur însă că a luptat curajos pentru credinţă.

Viaţa lui nu a fost cunoscută până în prezent, decât dintr-o biografie posterioră cu două secole, datorată patriarhului Ioan al Ierusalimului (sec. al X-lea). Folosindu-se de datele sigure împrăştiate în însăşi operele Sf. Ioan, P. Jugie a refăcut biografia sfântului cu date sigure. Numele Damaschinul şi Chryserreaz îi provine de la oraşul Damasc unde s-a născut şi de la râul care udă acest oraş. Tatăl său, Sergiu Manseur, a fost un funcţionar public al califilor Omniazi ai Damascului, o funcţie de prim rang prin care era reprezentant al creştinilor cu sarcina strângerii tributului pentru învingători. Arabii acordau atunci creştinilor o libertate relativă în schimbul unor contribuţii băneşti. Este sigur că Ioan i-a urmat tatălui ca logofăt al califului. Lupta dezlănţuită împotriva icoanelor în 725, l-a găsit pe Sf. Ioan preot în Palestina, ca purtător de cuvânt al patriarhului Ioan al IV-lea al Ierusalimului (706-734). Acolo a rostit trei predici ca reprezentant al episcopului, împotriva lui Leon Isaurul, ameninţându-l cu excomunicarea. La cea dată era încă laic, căci abia în 726 a fost făcut preot, după cum rezultă din Expozitio et declaratio fidei în care nu este nici o iluzie la iconoclaşti. A renunţat la funcţia publică civilă prin 710 când s-a retras la mănăstirea Sf. Sava, în Sinai, renunţând la toate bogăţiile Arabiei pentru Cristos cel dispreţuit. Sf. Ioan Damaschinul a fost, în acelaşi timp, filosof, teolog, autor ascetic, orator, ocupându-se de istorie, exegeză, poemică şi de lupta excepţională împotriva iconoclasmului.

Scrierile Sf. Ioan Damaschinul pot fi grupate în: dogmatice, filosofice, ascetice, exegetice, omilii şi poezii.

1. Despre scrierile dogmatice, opera de căpetenie este Izvorul cunoaşterii dedicată confratelui de la Sf. Sava, Cosma, episcopul Maiumei, în 742, şi este împărţită în trei părţi. Primele două constituie o introducere filosofică şi istorică, referitoare la 103 erezii, false doctrine, inclusiv islamismul, orientându-se după Sf. Epifaniu; a treia parte, mai lungă, este foarte importantă sub aspect dogmatic. Ea este numită Expunerea credinţei ortodoxe şi cuprinde 100 de capitole pe care latinii în veacul al X-lea, le-au repartizat în patru cărţi: I. Dumnezeu Unul şi Trinul; II. Operele lui Dumnezeu (Creaţia, îngerii, lumea, oamenii şi Providenţa divină); III.Doctrina Întrupării, ocupându-se defăimărilor eretice; IV. (cap. al 74-lea), Credinţa, Sacramentele, Mariologia, Sf. Scriptură, Cultul Sfinţilor şi icoanelor şi revenirii asupra obiectelor tratate în capitolele precedente. În fond, Expunerea credinţei ortodoxe este explicarea metodică a Simbolului Niceo-Constantinopolitan. În afară de acestea, Sf. Ioan Damaschinul a mai scris patru lucrări mai mici, dogmatice, după 743, în care tratează despre credinţa adevărată (o mică mărturisire de credinţă ortodoxă), o introducere elementară dogmatică, Despre Sfânta Treime, mic tratat în formă de întrebări şi răspunsuri şi, în fine, o epistolă Despre Sfinte Dumnezeule (Trisaghion).

2. Scrierile polemice sunt destul de numeroase. Contra dualismului manicheilor a scris: Dialog contra manicheilor; Discuţia dreptcredinciosului Ioan cu un manicheu; Contra mahomedanilor - Dialog între un saracin şi între un creştin, unde combate fatalismul arab şi apără Întruparea Domnului. Cele două fragmente Despre baluri şi vampiri combat superstiţiile evreieşti şi mahomedane.

Împotriva nestorienilor a scris tratatul Contra nestorienilor; Despre credinţă contra nestorienilor; Contra neofiziţilor: Despre natura compusă; către Iacobit de Dareea; pe monoteliţi i-a combătut în tratatul Despre cele două voinţe în Cristos. Mai importante sunt scrierile contra iconoclasmului, cuprinse în trei cuvântări:

Contra celor care condamnă icoanele (P.G. 94,1231, -1420). Prima cuvântare a fost scrisă imediat după decretul lui Ioan Isauricul din 726, când Sf. Ioan era încă laic şi conţine o viguroasă combatere a iconoclasmului. A doua este din 730, iar a treia puţin mai târziu. Sf. Ioan arată contra iconoclaştilor că, după Întrupare, îl putem reprezenta pe Dumnezeu Întrupat, pe Preacurata Fecioară Maria şi pe Sfinţi şi spune că obiectele care au o însemnătate religioasă mai mare li se poate da un cult de veneraţie, un cult de rangul al doilea, nu de adoraţie, de latrie. Icoanele, în afară de aceasta, sunt un mjloc de instrucţie, pentru cei neinstruiţi, simpli, o amintire a tainelor Domnului şi a virtuţilor Sfinţilor şi un îndemn spre bine. Fiecare cuvântare adună la urmă mai multe mărturii patristice în favoarea argumentelor dezvoltate.

3. Între scrierile ascetice, cea mai importantă este Hiera sau Sfintele paralele. Din cele două prefeţe cu care încep, reiese probabil, opera a trecut prin două fraze: la început Sf. Ioan pare să fi intenţionat să compună un florilegiu biblic-patristic despre virtuţi şi vicii. După aceea, şi-a lărgit planul voind să adune dintr-o scriere aparte în trei cărţi extrase biblice şi patristice cu privire la Dumnezeu şi Sfânta Treime, la om şi la lucrările sale despre virtuţi şi păcate, ca fapte contrare, paralele. Opera privită va trebui să fie enormă, conţinând mai bine de 1000 exemplare, dintre ele fiind omilii întregii ale Sf. Vasile şi Ioan Crisostomul. Însă, durerea, nu a fost copiată decât parţial şi foarte prescurtat şi redus. Cu toate acestea, este foarte importantă pentru unele citări pe care le face din vechii scriitori bisericeşti, care nu se mai află în alte părţi.

4. Pe termen excentric ne-a lăsat un comentar asupra epistolelor Sf. Pavel, luat aproape în întregime din omiliile Sf. Ioan Crisostomul, Teodoret şi Sf. Ciril de Alexandria.

5. Sf. Ioan Damaschinul a fost şi un orator foarte vestit şi apreciat în Ierusalim. Din cele 13 omilii care i se atribuie cele mai însemnate sunt cele trei asupra morţii şi înălţării Preacuratei. Omiliile despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria se pare că nu-i aparţin, iar cele asupra Bunei Vestiri sunt cu siguranţă neautentice.

6. Poezii. Sf. Ioan Damaschinul a compus axionul De Tine se bucură..., irmosul Deschide-voi gura mea...; tropare: Îndură-te spre noi, Doamne, îndură-te spre noi..., Uşa milostivirii..., apoi canoane La Naşterea, Botezul, Învierea şi Înălţarea Domnului; la Schimbarea la Faţă, la Naşterea şi Adormirea Preacuratei, la Sf. Petru şi Pavel. Tot el a redactat, aproape într-o forma definitivă, Ochtoihul (Oetekhes), adică cele opt glasuri ce se cântă pe rând în fiecare duminică şi a compus stihirile, cu melodii proprii, de la înmormântare.

Doctrina Sf. Ioan Damaschinul este luată din Sf. Părinţi Răsăriteni, îndeosebi capadochieni (Sf. Grigore Nazianzenul) cu excepţia Scrisoarea către Flavian a Papei Leon cel Mare pe care a cunoscut-o şi a folosit-o. În calitate de doctor al Întrupării, prin unirea ipostatică a Fiului egal Tatălui, admite comunicarea idioamelor, compătrunderea reciprocă a naturilor unite, absenta oricărei ignorante la Isus Cristos, a pasiunilor umane incomparabile cu perfecţiunea, la dualitatea voinţei în persoana Mântuitorului. Sf. Ioan este un mare Cristolog.

Ca apărător al icoanelor, al ştiinţei, al Providenţei, al predestinaţiei pe baza meritelor şi nemeritelor, a existenţei păcatului original şi a necesităţii absolute a graţiei, principiul şi cauza oricăror fapte bune, Sf. Ioan a adus contribuţii inestimabile în tezaurul Teologiei catolice. Despre Sacramente tratează, sumar, Mirul, Penitenţa, Preoţia şi, foarte pe larg, Sf. Euharistie, subliniind transubstanţierea pâinii şi a vinului cu prezenţa reală a lui Isus, adevăratul sacrificiu nesângeros, universal, al Legii Noi, prezis de Malachia şi figurat de Melchisedec.

Asupra Bisericii, arată că este o societate monarhică, fiindcă monarhia este singurul principiu al păcii, ordinei, liniştei şi progresului, în timp ce monarhia duce la război, diviziune, anarhie. Această monarhie bisericească nu este numai diecezană sau parţială, ci universală: Petru a primit guvernarea Bisericii întregi (Contra manichei, II şi Homilia Transfiguratica). Privilegiile şefului Apostolilor, Petru, sunt magnifice comentate în sensul cel mai catolic. Succesorii Sf. Petru trebuie să fie la Roma, unde Sf. Ioan Damaschinul declara că a murit apostolul Petru în timpul împăratului Nero. Episcopii, patriarhii, chiar şi cei ai Ierusalimului (cei care au înălţat corturi Bisericii lui Cristos, Mariei, lui Ilie, pe tot pământul şi în particular în Palestina), toţi aceia sunt discipolii lui Petru, miei pe care Cristos i-a încredinţat lui Sf. Ioan Damaschinul n-a fost niciodată în legături directe cu Roma, însă i-a recunoscut din plin supremaţia jurisdicţională asupra întregii Biserici creştine.