Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)
Capitolul V
1. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL (580-662)
S-a născut în anul 580 în Constantinopol într-o familie nobilă, primind o educație foarte
aleasă, mai ales în ce privește filosofia. Deși atras spre monarhism, ajunge secretar
particular al împăratului Heraclius, câștigându-și o influență foarte mare. La vârsta de 30 de
ani, părăsi totul și se retrase în mănăstirea Chrisopolis, în 613, de cealaltă parte a Bosforului
unde a ajuns stareț. Izbucni monotelismul (633), pe care-l combate cu tărie, călătorind în
acest scop în Palestina, Egipt, Africa; ajunge în Cartagina în 645, având o discuție cu
ereticul Pyrrhas, patriarhul Constantinopolului, ieșind învingători și, în fine, la Roma, unde
luă parte la Conciliul din Lateran, când au fost condamnate Echtezis al lui Heraclius (638) și
Typus, al lui Constant II (648). Din această cauză, a fost arestat împreună cu Papa Martin I
(653) și dus la Constantinopol. Martin, Papa Romei, arestat de trimișii împăratului bizantin,
fu dus la Constantinopol și muri exilat în Crimeea, iar Sf. Maxim fu închis multă 'vreme, apoi
târât în fața judecăți, exilat de mai multe ori în 655 Tracia, 656 în Regium, apoi la (
Mesembria și Preberis, iar în 662, după ce se spune că i s-a smuls limba și s-a tăiat mâna,
la Lazi, pe Malul Mării Negre și apoi la Ehemari, la marginea imperiului, unde a murit în 13
august 662. Disputa Sf. Maxim cu Pyrrus, patriarhul monotelit al Constantinopolului convertit
la catolicism, se păstrează într-un proces verbal (P.G-, 91,287- 354) scris de mâna Sf.
Maxim, astăzi document de prima valoare asupra doctrinei catolice împotriva
monotelismului. Pyrrrus a venit atunci, cu Sf. Maxim, la Roma (647) și și-a retractat erezia,
dar peste puțin timp a căzut iar în ea și a fost excomunicat. La Conciliul din 649 Lateran, Sf.
Maxim a avut parte importantă, subliniind autoritatea Sf. Scaun al Romei. La acea dată,
Roma atârna de Bizanț, târâtă cu forța la Constantinopol până și în unele probleme
religioase, însă Papii, cu tot curajul, s-au opus împăraților să se amestece în problemele
religioase. Refuzând acel Typus al împăratului Constant II (655), Sf. Maxim, împreună cu
prietenul său Anastase Apocrisiarul și Anastasie Călugărul, ambii antimonoteliști, fură
exilați. Se păstrează actele procesului. După 7 ani, cei trei mărturisitori trebuiră să apară din
nou în fața judecătorului prefect, rezistând în mărturisirea credinței ortodoxe și fiind
pedepsiți cu biciuiri, cu amputarea mâinii și a limbii și apoi trimiși în exil în Caucaz, la Lazi
pe malul Mării Negre. Sf. Maxim muri, din cauza chinurilor suferite, în 13 august 662. Sf.
Maxim a fost unul dintre cei mai mari teologi ai acestei perioade de decadență. După ce
făcuse studii temeinice profane, și-a câștigat o vastă cultură teologică, luându-și ca maeștrii
pe Sf. Părinți din secolul al IV-lea: Sf. Grigore Nazianzenul și Sf. Grigore Nisenul, având în
același timp o mare admirație pentru Pseudo-Dionisie Areopagitul, pe care-l considera ca pe
învățăcelul Sf. Pavel.
Scrierile Sf. Maxim sunt în număr de 53, grupate astfel:
1) Scrierile exegetice. Dintre acestea sunt demne de amintit: Chestiuni asupra
locurilor
grele din Sf. Scriptură, în 7 cărți; Chestiuni și dubii; Explicarea Psalmului 59; Explicarea
rugăciunii Tatăl Nostru.
2) Patristice, adică Scolii: asupra textelor Sf. Părinți; Asupra scrierii Sf.
Dionisie
Areopagitul; Asupra pasagiilor dificile din Sf. Părinți Dionisie și Grigore Teologul; Asupra
unor dificultăți ale Sf. Grigore Teologul. În toate acestea îi dezvoltă pe acești autori, îi
corectează și îi ameliorează.
3) Dogmatico-apologetice. Sunt cele mai numeroase și fac parte din ele
mai bine de
100 de tratate contra monofiziților și 22 contra monoteliților, apoi câteva trinitare și
antropologice.
4) Morale și ascetice. Principala scriere este Cartea
ascetică (Liber asceticum, dialog
asupra datorințelor vieții călugărești), apoi patru colecții de sentințe (capita); Despre cantate
(400); Alte sentințe; Sentințe teologice și practice; Locuri comune, care conțin extrase din
Sf. Scriptură, din Sf. Părinți și chiar din Scriitori profani.
5) Diferite alte scrieri: Mistagogia, explicare simbolică
a Liturghiei; o Cronologie
scurtă a vieții lui Isus Cristos; Păscălia, 3 imnuri și 45 de epistole, dintre care unele sunt
adevărate tratate teologice sau ascetice. Toate aceste scrieri arată că Sf. Maxim a fost o
minte bogată, profundă, însă se lasă dominat de Dionisie Areopagitul. Cu spiritul lui ager, își
clarifică scrierile, le corectează și, astfel, se apropie mai mult de Biserică. El este unul cei
mai mari teologi a cărui doctrină cristologică este acceptată de Conciliul Ecumenic al VI-lea
(681). În scrierile sale spirituale și ascetice a insistat, mai mult decât oricare alt Sf. Părinte,
asupra rolului pe care îi are Cristos în sfințirea noastră și a arătat, urmând pe Pseudo-Dionisie
Areopagitul, că imitarea lui Cristos este marea lege creștină.
Doctrina Sf. Maxim este cea a unui teolog eminent: operațiunea
(energia) este
esențialul lucrului naturii, care este principalul imediat necesar. Cum Cristos are o singură
persoană, cu două naturi, are și doua operațiuni și două activități bine distincte și complete.
A reduce umanitatea de a nu fi decât un instrument al Cuvântului, este a cădea în
apolinarism sau nestorianism. În ceea ce privește natura teandrică (teandriki energia) de
care vorbește Dionisie, Sf. Maxim înțelege fie armonia care le unește pe cele doua naturi, în
virtutea compenetrării, fie a participărilor simultane la aceeași opera, cum spunea Sf. Ciril.
În ce privește voința (telisis, telima), Sf. Maxim recunoaște în unitatea lui Cristos - telima
fisicon- adică facultatea de a voi și actul însuși al voinței libere, care este propriu naturii
inteligente și respinge teligiemicon-, adică determinarea, aprobarea sau alegerea lucrului
voit, fie că acesta presupune un examen prealabil, un fel de ezitare provenind dintr-o vedere
imperfectă a obiectului, fie, mai mult, că acela comporta o inițiativă care, în Orient, este
atribuită persoanei. Deci Verbul, fiind un singur voitor, voința fizică umană se va conforma
voinței divine, dar prin act liber, spontan. Armonia morală a umanității și divinității
presupune, departe de a exclude, dualitatea fizică. Deci, în Cristos sunt doua voințe libere.
Cristos este nu numai cauza meritorie a mântuirii noastre, ci și cauza exemplară prin
unirea celor doua voințe ale sale perfect supuse Cuvântului, realizând astfel o deplină unire
morală cu Dumnezeu. De aici urmează că imitarea lui Cristos este cea mai mare lege a
creștinismului, a luptei contra dușmanilor sufletului prin legea rugăciunii și a contemplației,
legea oricărei virtuți, îndeosebi a carității. Tot Sf. Maxim clasifică credincioșii în trei clase:
începătorii conduși încă de teamă, progresații ce ating speranța recompenselor
promise
(mercenarii), și perfecții (filii), conduși de sentimente pure.