Duminica, 19 noiembrie 2011  
S Abdia, pf (+ sec VI îCr). S Varlaam, m (+ sec II...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)

Capitolul V

1. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL (580-662)

S-a născut în anul 580 în Constantinopol într-o familie nobilă, primind o educație foarte aleasă, mai ales în ce privește filosofia. Deși atras spre monarhism, ajunge secretar particular al împăratului Heraclius, câștigându-și o influență foarte mare. La vârsta de 30 de ani, părăsi totul și se retrase în mănăstirea Chrisopolis, în 613, de cealaltă parte a Bosforului unde a ajuns stareț. Izbucni monotelismul (633), pe care-l combate cu tărie, călătorind în acest scop în Palestina, Egipt, Africa; ajunge în Cartagina în 645, având o discuție cu ereticul Pyrrhas, patriarhul Constantinopolului, ieșind învingători și, în fine, la Roma, unde luă parte la Conciliul din Lateran, când au fost condamnate Echtezis al lui Heraclius (638) și Typus, al lui Constant II (648). Din această cauză, a fost arestat împreună cu Papa Martin I (653) și dus la Constantinopol. Martin, Papa Romei, arestat de trimișii împăratului bizantin, fu dus la Constantinopol și muri exilat în Crimeea, iar Sf. Maxim fu închis multă 'vreme, apoi târât în fața judecăți, exilat de mai multe ori în 655 Tracia, 656 în Regium, apoi la ( Mesembria și Preberis, iar în 662, după ce se spune că i s-a smuls limba și s-a tăiat mâna, la Lazi, pe Malul Mării Negre și apoi la Ehemari, la marginea imperiului, unde a murit în 13 august 662. Disputa Sf. Maxim cu Pyrrus, patriarhul monotelit al Constantinopolului convertit la catolicism, se păstrează într-un proces verbal (P.G-, 91,287- 354) scris de mâna Sf. Maxim, astăzi document de prima valoare asupra doctrinei catolice împotriva monotelismului. Pyrrrus a venit atunci, cu Sf. Maxim, la Roma (647) și și-a retractat erezia, dar peste puțin timp a căzut iar în ea și a fost excomunicat. La Conciliul din 649 Lateran, Sf. Maxim a avut parte importantă, subliniind autoritatea Sf. Scaun al Romei. La acea dată, Roma atârna de Bizanț, târâtă cu forța la Constantinopol până și în unele probleme religioase, însă Papii, cu tot curajul, s-au opus împăraților să se amestece în problemele religioase. Refuzând acel Typus al împăratului Constant II (655), Sf. Maxim, împreună cu prietenul său Anastase Apocrisiarul și Anastasie Călugărul, ambii antimonoteliști, fură exilați. Se păstrează actele procesului. După 7 ani, cei trei mărturisitori trebuiră să apară din nou în fața judecătorului prefect, rezistând în mărturisirea credinței ortodoxe și fiind pedepsiți cu biciuiri, cu amputarea mâinii și a limbii și apoi trimiși în exil în Caucaz, la Lazi pe malul Mării Negre. Sf. Maxim muri, din cauza chinurilor suferite, în 13 august 662. Sf. Maxim a fost unul dintre cei mai mari teologi ai acestei perioade de decadență. După ce făcuse studii temeinice profane, și-a câștigat o vastă cultură teologică, luându-și ca maeștrii pe Sf. Părinți din secolul al IV-lea: Sf. Grigore Nazianzenul și Sf. Grigore Nisenul, având în același timp o mare admirație pentru Pseudo-Dionisie Areopagitul, pe care-l considera ca pe învățăcelul Sf. Pavel.

Scrierile Sf. Maxim sunt în număr de 53, grupate astfel:

1) Scrierile exegetice. Dintre acestea sunt demne de amintit: Chestiuni asupra locurilor grele din Sf. Scriptură, în 7 cărți; Chestiuni și dubii; Explicarea Psalmului 59; Explicarea rugăciunii Tatăl Nostru.

2) Patristice, adică Scolii: asupra textelor Sf. Părinți; Asupra scrierii Sf. Dionisie Areopagitul; Asupra pasagiilor dificile din Sf. Părinți Dionisie și Grigore Teologul; Asupra unor dificultăți ale Sf. Grigore Teologul. În toate acestea îi dezvoltă pe acești autori, îi corectează și îi ameliorează.

3) Dogmatico-apologetice. Sunt cele mai numeroase și fac parte din ele mai bine de 100 de tratate contra monofiziților și 22 contra monoteliților, apoi câteva trinitare și antropologice.

4) Morale și ascetice. Principala scriere este Cartea ascetică (Liber asceticum, dialog asupra datorințelor vieții călugărești), apoi patru colecții de sentințe (capita); Despre cantate (400); Alte sentințe; Sentințe teologice și practice; Locuri comune, care conțin extrase din Sf. Scriptură, din Sf. Părinți și chiar din Scriitori profani.

5) Diferite alte scrieri: Mistagogia, explicare simbolică a Liturghiei; o Cronologie scurtă a vieții lui Isus Cristos; Păscălia, 3 imnuri și 45 de epistole, dintre care unele sunt adevărate tratate teologice sau ascetice. Toate aceste scrieri arată că Sf. Maxim a fost o minte bogată, profundă, însă se lasă dominat de Dionisie Areopagitul. Cu spiritul lui ager, își clarifică scrierile, le corectează și, astfel, se apropie mai mult de Biserică. El este unul cei mai mari teologi a cărui doctrină cristologică este acceptată de Conciliul Ecumenic al VI-lea (681). În scrierile sale spirituale și ascetice a insistat, mai mult decât oricare alt Sf. Părinte, asupra rolului pe care îi are Cristos în sfințirea noastră și a arătat, urmând pe Pseudo-Dionisie Areopagitul, că imitarea lui Cristos este marea lege creștină.

Doctrina Sf. Maxim este cea a unui teolog eminent: operațiunea (energia) este esențialul lucrului naturii, care este principalul imediat necesar. Cum Cristos are o singură persoană, cu două naturi, are și doua operațiuni și două activități bine distincte și complete. A reduce umanitatea de a nu fi decât un instrument al Cuvântului, este a cădea în apolinarism sau nestorianism. În ceea ce privește natura teandrică (teandriki energia) de care vorbește Dionisie, Sf. Maxim înțelege fie armonia care le unește pe cele doua naturi, în virtutea compenetrării, fie a participărilor simultane la aceeași opera, cum spunea Sf. Ciril.

În ce privește voința (telisis, telima), Sf. Maxim recunoaște în unitatea lui Cristos - telima fisicon- adică facultatea de a voi și actul însuși al voinței libere, care este propriu naturii inteligente și respinge teligiemicon-, adică determinarea, aprobarea sau alegerea lucrului voit, fie că acesta presupune un examen prealabil, un fel de ezitare provenind dintr-o vedere imperfectă a obiectului, fie, mai mult, că acela comporta o inițiativă care, în Orient, este atribuită persoanei. Deci Verbul, fiind un singur voitor, voința fizică umană se va conforma voinței divine, dar prin act liber, spontan. Armonia morală a umanității și divinității presupune, departe de a exclude, dualitatea fizică. Deci, în Cristos sunt doua voințe libere.

Cristos este nu numai cauza meritorie a mântuirii noastre, ci și cauza exemplară prin unirea celor doua voințe ale sale perfect supuse Cuvântului, realizând astfel o deplină unire morală cu Dumnezeu. De aici urmează că imitarea lui Cristos este cea mai mare lege a creștinismului, a luptei contra dușmanilor sufletului prin legea rugăciunii și a contemplației, legea oricărei virtuți, îndeosebi a carității. Tot Sf. Maxim clasifică credincioșii în trei clase: începătorii conduși încă de teamă, progresații ce ating speranța recompenselor promise (mercenarii), și perfecții (filii), conduși de sentimente pure.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact