Greco-Catolic.ro

Teodor, Teodoret şi Ibas, examinate la lumina unui secol de lupte cu aceste erezii (nestorianismul şi monofizismul moderat), i-au determinat pe Părinţii conciliari să le condamne. Istovit de îndelungata lui deţinere la Constantinopol (545-554) şi de încercările prin care a trecut, Papa Vigilius, adversar abil al împărătesei monofizite Teodora, care l-a susţinut la început, moare la întoarcerea sa la Roma, în 554, lăsându-ne 15 scrisori foarte importante privind controversele doctrinare din timpul prizonieratului său. Contra politicii lui Iustinian şi a Celor Trei Capitole au fost şi episcopii Africii: Fecundus al Hermianei, Verecundus de Junca (552), Primasius de Adrumeta (564), Iunilius, laic pios din Constantinopol, şi Liberatus de Cartagina (553).

Împotriva monofiziţilor. Papa Vigilius i-a scris episcopului Valentinian al Tomisului-Scythia să nu se lase amăgit de diaconii monofiziţi Sebastian şi Rusticus care, sub înfăţişarea lor vicleană, vor să tulbure comunitatea creştină (Fontes Hist. Dacorom. II, Bucureşti, 1970 p. 405), pe care în 549 i-a apostrofat şi i-a respins de la Sf. Împărtăşanie, iar în 550 i-a depus.

C. PATRIARHATELE

Necesitatea existenţei Scaunului Apostolic al Romei are, ca unui temei, cuvintele lui Isus Cristos către Sf. Petru: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea... (Mt. XVI, 18) şi Paşte oile Mele... (Ioan, XXI, 15).

Existenţa acestui Scaun este din voinţa divină a lui Cristos, devenită dogmă de credinţă, însă ca dogmă are şi opozanţi, ale căror surse au fost în veacul al IV-lea: mediul social, ereticii şi formarea patriarhatelor orientale.

Începând cu Iustinian (sec. VI.), s-a emis la Bizanţ ideea că Biserica este prezidată de cinci patriarhate (Pentarchia), dar această este o idee nouă ce nu este menţionată în documentele anterioare. Papii însă vorbeau cu plăcere de ideea a trei patriarhate (Scaune Apostolice: Roma, Alexandria şi Antiochia), însă Papa Leon s-a opus admiterii canonului 28 de la Calcedon, iar antecesorii lui au negat scaunul 3 al Sinodului 3 de la Constantinopol, 381, fiindcă, înainte de Constantin cel Mare, nu existau aceste patriarhate. Conciliul I Ecumenic de la Niceea, 325, defini drepturile Scaunului de la Alexandria asupra episcopatului egiptean, mai puţin a Scaunului din Antiochia, însă nu le-au socotit că au autoritate de a guverna fie credincioşii Bisericii întregi, fie numai ai bisericilor din jumătatea orientală a Imperiului Roman. În fapt, autorizarea acestor două scaune nu depăşea limitele provinciilor lor: Efesul, Scaun Apostolic, avea o asemenea prerogativă de guvernare în Asia proconsulară, dar a fost eliminat curând şi înlocuit cu a Bizanţ-Constantinopolului, al cărui episcopat nu era anterior veacului al III-lea. Patriarhul Constantinopolului, pentru a-şi mări puterea cu ajutorul curţii imperiale şi al Sinodului permanent (Conciliul episcopal) ce trimitea problemele religioase să fie rezolvate de împărat, s-a folosit de diverse evenimente religioase, sprijinit de împărat, pentru acapararea autorităţii cât mai depline în toată Biserica. Aşa au fost pregătiţi episcopii orientali în conciliile Niceea 325, Efes 431, Constantinopol, 381, Calcedon 451, să-şi impună autoritatea cel puţin în Orient. Când, în Conciliul IV Calcedon (451), s-a introdus canonul 28 ce prevedea ca patriarhul Constantinopolului să aibă locul II în conciliile ecumenice imediat după Papa, Sf. Leon cel Mare, Papa Romei, protesta, nerecunoscând acest canon ce uzurpa drepturile patriarhilor din scaunele apostolice ale Alexandriei şi Antiochiei, arătând că puterea Romei creştine nu vine de la imperiu, ci de la scaunul Sf. Petru pe care-l păstrează, şi are ca diademă martirii credinţei ucişi aici şi sângele lor ca purpura. Dacă, în trecutul păgân, Roma a fost fortăreaţa imperiului, de la Sf. Petru încoace este cetatea apostolică unde Apostolul Petru este permanent prezent. Roma este un patriarhat de drept divin, în timp ce celelalte patriarhate nu sunt nici de drept divin, nici de interes universal. Apariţia lor însă a creat: a) rivalităţi constante între Scaunele Antiochiei şi Alexandriei, mai întâi, apoi cu al Constantinopolului; b) rivalităţi constante, tulburări şi diviziuni în Biserică, din cauza lipsei autorităţii superioare indiscutabile, adevăruri şi fapte exprimate în operele Sf. Părinţi Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz ş.a., c) amestecul împăraţilor în problemele bisericeşti înmulţiră disensiunile la Constantinopol cu ajutorul curţii imperiale, a cărei victimă a fost Sf. Ioan Cristosomul.

Papii au fost ascultaţi şi recunoscuţi şefi supremi ai Bisericii universale de la început şi până astăzi, conform cuvintelor lui Isus adresate lui Petru şi Tradiţiei Bisericii, atât sub raport jurisdicţional de guvernatori ai Bisericii universale, cât şi doctrinar, ca învăţători universali ai întregii creştinătăţi, aşa cum am văzut în viaţa şi operele Sf. Părinţi. Au negat această dogmă îndeosebi arienii şi alţi eretici, care nu au respectat credinţa Tradiţiei.

Foţie, însă, a pregătit schisma în 867, iar Cerularie a consumat-o în 1054. În ceea ce priveşte istoricul celorlalte patriarhate, aducem aceste date:

Iustinian a legiferat Pentarchia prin Novelele 81 şi 123, aranjând Scaunele patriarhale astfel: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiochia, Ierusalim.

Patriarhatul Antiochiei, în Conciliul Ecumenic de la Niceea, 325, avea locul III după Roma şi Alexandria, iar în 381, la Constantinopol, a cedat Constantinopolului, pentru ca, la Conciliul IV, Calcedon, 451, să se confirme această ordine ierarhică, cu toată opoziţia Papei şi a patriarhului Alexandriei.

La început, Antiochia, fiind capitala Siriei în timpul Apostolilor, şi-a întins jurisdicţia bisericească peste Fenicia şi Cilicia, dar mai târziu a îmbrăţişat încă 43 de provincii, cu cele doua Sirii, Teodoriada, Mesopotamia, Fenicia prima, Fenicia din Liban, Arabia (Enciclopedia Universalis, volume 2, Paris, 1968, p. 39). Astăzi în Turcia poartă numele de Antakya, cu cca. 200.000 de locuitori, în loc de 300.000 pe timpul romanilor şi bizantinilor. Antiohia a fost centrul creştinismului helenistic până la Conciliul din Niceea, 325. Astăzi este un patriarhat sirian iacobit (monofizit), al unui patriarhat sirian unit şi al unui patriarhat maronit, toate cu reşedinţele la Alep.

Patriarhatul Constantinopolului datează din 381, cu primat de onoare imediat după Roma, cu o jurisdicţie peste dieceza civilă a Traciei (Moesia Inferioară, Scythia şi Pontul cu aproape întreagă Asia Mica). Din 451 devine Patriarhat, confirmat de majoritatea Părinţilor de la Sinodul Calcedon, nu însă şi de Papa Leon cel Mare şi de către Patriarhul Alexandriei.

Nici prin Sinodul al IV-lea Calcedon daco-romanii, strămoşii românilor din Dacia Traiană, nu au fost cuprinşi sub jurisdicţia Patriarhatului din Constantinopol, căci numai Dieceza Traciei, care aparţinea de Prefectura Orientului (sub Diocleţian, Imperiul a fost împărţit în 4 prefecturi şi acestea subîmpărţite în 13 Dieceze care, la rândul lor, au fost împărţite în 116 Provincii), era trecută sub jurisdicţia Patriarhului Constantinopolului şi avea 6 provincii: Europa, Rhodope, Thracia, Haemimon, Moesia Secunda, Scythia. Dieceza Daciei, împreună cu Dieceza Macedoniei, făceau parte din Prefectura Iliricului ce cuprindea 6 provincii situate la nord de Sardica (Sofia de azi) şi sudul Dunării, iar strămoşii romanilor, prin Vicariatul Apostolic al Tesalonicului şi apoi prin Prima Iustiniana, erau direct supuşi Papei de la Roma.

Patriarhatul Alexandriei este de origine apostolică, acolo trăind Sf. Marcu. Jurisdicţia lui şi a urmaşilor săi s-a întins asupra tuturor episcopilor Egiptului şi Libiei.

Patriarhatul Ierusalimului abia sub împăratul Iustinian a fost restabilit cu Jurisdicţia lui, întinsă pe un teritoriu restrâns în Palestina.