Greco-Catolic.ro

Împăratul Iustinian a fost un adversar neîmpăcat al lui Origen şi al origenismului, considerat de el cauza tuturor ereziilor şi împotriva căruia a scris Liber adversus Origenem, adresată patriarhului Constantinopolului, Menas. Şeful origeniştilor se siliră a-i sustrage atenţia asupra monofiziţilor, partidă foarte puternică în Imperiu, susţinută pe ascuns de împărăteasa Teodora, ea însăşi monofizită clandestină moderată. Monofizismul, iniţiat şi susţinut de arhimandritul Eutichie, şeful unei mănăstiri de 300 de călugări din Constantinopol, nega consubstanţialitatea lui Cristos cu Tatăl şi susţinea că în Cristos au fost două naturi până la întrupare, dar după aceea numai una.

Această erezie a fost condamnată de Conciliul IV ecumenic de la Calcedon (451) prin 'Tom către Flavian, o Instrucţiune dogmatică a Papei Leon cel Mare trimisă Părinţilor conciliari prin delegaţii papali care au prezidat acest Sinod ecumenic: episcopul Iuliu, preotul Renatus şi diaconul Ilarie, primită cu entuziasm de cei 600 Părinţi conciliari şi cuprinsă în dogma elaborată de Conciliu: Un singur şi acelaşi Cristos, Domnul, Fiu unic în două naturi, fără schimbare, fără transformare, fără împărţire, fără separare, semnată de 355 de episcopi participanţi şi considerată dogma de credinţă a întregii Biserici. Numai canonul 28, ce-i conferea patriarhului Constantinopolului primat onorific şi autoritate efectivă patriarhală peste Asia Mica şi Tracia, n-a fost acceptat nici de patriarhii Orientului şi nici recunoscut de Roma decât abia în secolul al XIII-lea (1215 Conc. Lateran). Cu toate hotărârile clare ale Conciliului Calcedon (451), erezia s-a răspândit şi a fost susţinută la Constantinopol de patriarhul Accaciu (471-489), care a semnat edictul împăratului Zenon, ce împăca pe adversarii Conciliului Calcedon - monofiziţii şi nestorienii - în Heneoticon, abandonând de fapt Conciliul Calcedon împreună cu patriarhul Petru Monge al Alexandriei (478). Episcopii catolici care refuzară semnarea acestui document au fost alungaţi din scaune. Fiind excomunicat de Papa Felix (483-492), Accaciu rase numele papei din diptic (pomelnic) şi făcu Schisma lui Accaciu, care dura 35 de ani, ceea ce favoriză dezvoltarea libera a monofizismului şi fu prima separare de Roma a Scaunului Constantinopolului, ridicat la rangul de patriarhat prin canonul 28 de la Calcedon (451). Dar, prin vocea poporului şi forţa tradiţiei, unirea a fost, în fine, restabilită în secolul al VI-lea de către împăratul Iustin şi patriarhul Ioan al II-lea al Constantinopolului care au admis formula Papei Hormisdas, ce, exprima primatul Scaunului Apostolic al Romei.

Papa Hormisdas (514-523), ales sub împăratul Anastasie al Bizanţului care era protectorul sectei lui Eutichie monofizitul, a luat parte la aplanarea neînţelegerilor religioase din Scythia Minor-Dobrogea, din timpul guvernatorului militar Vitalianus. împăratul Anastasie s-a adresat Papei Hormisdas pentru a se pune capăt certurilor şi să se restabilească unitatea sfintei Biserici. Şezând pe Scaunul lui Petru pe care Isus a întemeiat tăria Bisericii Sale, invit pe Sfinţia Voastră Apostolică să fie arbitru în tulburările care au apărut în Scythia i-a scris împăratul Anastasie Papei Hormisdas (Fontes Historia Dacoromanae, II, Bucureşti 1970, p. 405). Îi propuse Papei să convoace, în acest scop, un sinod la Heracleea Europei. Împăratul Anastasie îi aminteşte că aceşti călugări din Scythia Minor (Tomis) voiesc să aducă inovaţii în Biserică, în afara învăţăturilor sinoadelor ecumenice. Aceşti călugări cu numele: Ahile, Ioan, Leontius şi Maxenţiu au plecat la Roma să le fie primite inovaţiile, însă împăratul bizantin şi unii senatori romani l-au rugat pe Papa să-i alunge, că tulbură poporul. Împăratul Anastasie a apelat la Papa în calitate de partizan tacit al monofizismului, scriindu-i că nu recunoaşte decât cele patru concilii ecumenice şi scrisorile dogmatice ale Papei Leon cel Mare. Cei patru călugări din Tomis, conducători ai mişcării antimonofizite, sprijinită de opoziţia politico-militară a guvernatorului-generalul Vitalianus - contra împăratului monofizit, voiau să le recunoască Papa Hormisdas formula; Unus de Trinitatae passus est in carne (Unul din Treime a fost crucificat în trup, formulă a Sf. Ciril al Alexandriei). Papa, pentru a evita scandalul, cu toată stăruinţa monahului Maxentie, şeful Congregaţiei, n-a aprobat aceasta, cerându-le să trăiască conform credinţei sinoadelor şi să urmeze tradiţia părintească, fiindcă formula este inutilă, deoarece este cuprinsă în doctrina sinoadelor. Văzând că nu reuşeşte cu sfaturi blânde, Papa a recurs la Sf. Scriptură, arătându-le că sunt iubitori de sine, având numai înfăţişarea evlaviei. Atât episcopul Patemus al Tomisului cât şi Vitalianus, trac romanizat, daco-roman, au cerut călugărilor linişte, însă nu au fost ascultaţi. Nici împăratul nu a cedat din măsurile sale monofizite. În cele din urmă, Vitalianus, în fruntea unei armate de barbari mercenari, a ajuns la porţile Constantinopolului şi s-a aşezat la Sesthene (azi localitatea Stema, de pe ţărmul Mării Marmara), unde a fost rugat de solii împăratului să nu cucerească Constantinopolui. I-a promis împăratului că va încheia pacea numai dacă va permite reîntoarcerea în scaunele lor a tuturor apărătorilor credinţei catolice a Conciliului Calcedon (451) episcopi, patriarhi destituiţi din funcţiile lor şi exilaţi pentru statornicia lor în credinţă şi unitate şi supuşeniei Scaunului Apostolic al Romei. Între timp, se ţinuse sinodul de la Heracleea sprijinit de împăratul Anastasie, cu participarea a 200 de episcopi monofiziţi, în absenţa Papei, sfătuit de împărat să nu vină; aceştia n-au condamnat monofizismul, ci purtarea lui Vitalianus care, în fruntea unor armate mercenare, a prădat imperiul răzbunându-se pe împăratul monofizit. Murind în aprilie 518 împăratul Anastasie, susţinătorul schismei lui Accaciu, îi urmă Iustin (518-527), catolic convins, hotărât să triumfe ortodoxia Sinodului 451 Calcedon în supunere Scaunului Apostolic al Romei. În aceasta politică fu susţinut de nepotul său, contele Iustinian (viitorul Împărat) şi de Vitalianus. Iustin restabili în scaune pe episcopii catolici exilaţi, alungă pe monofiziţi, ceru mărturisirea expresă a doctrinei conciliului Calcedon, se adresă Papei Hormisdas pentru refacerea unităţii Bisericii. Papa îi ceru ştergerea din diptic a lui Accaciu şi a celor doi patriarhi urmaşi ai lui şi semnarea unui formular doctrinal, trimis împăratului, de a recunoaşte întreaga doctrina cristologică şi autoritatea Scaunului Apostolic al lui Petru, iscălită de cea mai mare parte a episcopilor din imperiu, în afara de cei din Siria şi Egipt, unde opoziţia monofizită, datorită Henoticonului, rămase ameninţătoare. Schisma lui Accaciu luă sfârşit, dar rămase o pildă rea pentru urmaşi. Împăratul Iustin, pentru a-i linişti pe călugării sciţi, l-a numit pe Vitalianus magister militium (comandant suprem al armatei imperiale la Constantinopol), însă mai târziu Vitalianus va fi ucis mişeleşte de partizanii patricianului Iustinian, ajuns împărat (527-565).

La Alexandria, monofizismul a fost susţinut, după Conciliul Calcedon, de Dioscor, urmaşul Sf. Ciril în 444, celebru prin tâlhăria de la Efes (449), depus la Calcedon în 451 şi mort în 489, de Iulian de Halicarns, autorul monofizismului moderat sau aftardocetismului sau docetismului incorupţiei (Isus la întrupare a avut trup natural, impasibil şi nemuritor), mort în 527 şi de Sergiu Gramaticul la începutul secolului al VI-lea.

În Siria, călugărul Petru Foulon, mort în 488, ajuns episcop monofizit al Antiochiei, mai înainte de Sever al Antiochiei, ajuns patriarh (518-538), a susţinut un monofizism moderat. Un mare număr de scriitori de limbă siriacă monofiziţi, între aceştia Iacob de Tella, supranumit Baradai, episcop al Edessei (543-578) prin susţinere clandestină de către împărăteasa Teodora, au constituit o ierarhie monofizită a Bisericii siriene, care şi-a luat numele de Biserica iacobită până azi, acum înclinând spre unire cu Roma.

Tocmai pe aceşti monofiziţi a încercat împăratul Iustinian să-i atragă la unitatea Biserica catolică, făcându-le drept concesie condamnarea celor trei oameni şi operele lor: Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr, Ioan de Edessa, ceea ce va fi numită Chestiunea Celor Trei Capitole condamnate de împărat printr-un edict în 544, cu menţiunea şi recunoaşte în continuare autoritatea întreagă a Conciliului Calcedon, 451, Episcopatul ortodox al Orientului semnă, inclusiv cei patru patriarhi, acest decret, însă Iustinian nu avea încă nici iniţiativa, nici aprobarea papei în această problemă, fapt pentru care se strădui să obţină de la Papa Vigilius (538-555) această condamnare. Numai că Papa Vigilius, deşi a fost sprijinit de împărăteasa Teodora pe tronul pontifical, odată ajuns papă, a fost conştient de sarcinile sale şi a refuzat să semneze documentele imperiale. Tot Occidentul îl urmă în tergiversarea condamnării Celor Trei Capitole. Adus cu forţa la Constantinopol în 548, Papa a fost silit să dea Judicatum prin care condamna Cele Trei Capitole fără a deroga Conciliul de la Calcedon. în faţa protestelor episcopilor Bisericii Occidentale, el îşi retrase în anul următor acest

Judicatum, obligându-se, reciproc cu împăratul, să nu facă nimic contra Celor Trei Capitole până la proximul conciliu. Teologul încoronat Iustinian, neliniştit, nu îşi ţinu cuvântul şi, instigat de patriarhul Teodor Askidas, dădu celebra enciclică laică Confession, prin care promulgă credinta oficială recunoscută de stat, în privinţa Cristologiei, în acord cu Conciliile de la Efes (431) şi Calcedon (451), ceea ce îl nemulţumi pe Papa Vigilius. Deţinut la Constantinopol, Papa fu expus la violenţe, încât se refugie în biserica vecină cu palatul Hormisdas, de aici în cea a Sf. Eufoniu din Calcedonia, de unde depuse pe Teodor Askidas. În cele din urmă, împăratul accepta poziţia Papei, îl readuse la Constantinopol, unde în 553 a primit mărturisirea de credinţă a noului patriarh, Menas. Conflictul se aplană prin convocarea unui sinod regional în Constantinopol, cu participarea a 160 de episcopi, în care Papa Vigilius, printr-un memoriu Constitutum îşi menţinea retras Judicatum însă, deşi reprobă greşelile celor trei: Teodor Mopsuestenul, Teodoret şi Ibas, refuză să condamne persoanele lor, fiindcă au fost reabilitate de Conciliul de la Calcedon în 451. Împăratul nu se lăsă, ci se separă de Papa, nu şi de Scaunul Apostolic al Romei, prin 164 de semnături ale episcopilor orientali şi condamna prin XIV anatematisme atât erorile, cât şi persoana autorilor Celor Trei Capitole, decizie ce nu contrazicea Conciliul de la Calcedon. Episcopii occidentali refuzară să semneze. Au fost exilaţi.

La fel şi Papa Vigilius. În cele din urmă, sub presiuni şi ameninţări, Papa ceda şi confirma Conciliul printr-o scrisoare adresată patriarhului din Constantinopol în 8 decembrie 553 şi printr-un al doilea Constitutum, contrar primului, adresat episcopilor latini, însă fu refuzat de mulţi să-l semneze, ceea ce a creat multe schisme ce s-au prelungit până la finele veacului al VII-lea.