Sâmbata, 23 septembrie 2011  
Zamislirea S Ioan Botezatorul  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)

Capitolul IV

A. CONCILIUL AL IV-LEA CALCEDON (451) ȘI MONOFIZISMUL

Împăratul Iustinian a fost un adversar neîmpăcat al lui Origen și al origenismului, considerat de el cauza tuturor ereziilor și împotriva căruia a scris Liber adversus Origenem, adresată patriarhului Constantinopolului, Menas. Șeful origeniștilor se siliră a-i sustrage atenția asupra monofiziților, partidă foarte puternică în Imperiu, susținută pe ascuns de împărăteasa Teodora, ea însăși monofizită clandestină moderată. Monofizismul, inițiat și susținut de arhimandritul Eutichie, șeful unei mănăstiri de 300 de călugări din Constantinopol, nega consubstanțialitatea lui Cristos cu Tatăl și susținea că în Cristos au fost două naturi până la întrupare, dar după aceea numai una.

Această erezie a fost condamnată de Conciliul IV ecumenic de la Calcedon (451) prin 'Tom către Flavian, o Instrucțiune dogmatică a Papei Leon cel Mare trimisă Părinților conciliari prin delegații papali care au prezidat acest Sinod ecumenic: episcopul Iuliu, preotul Renatus și diaconul Ilarie, primită cu entuziasm de cei 600 Părinți conciliari și cuprinsă în dogma elaborată de Conciliu: Un singur și același Cristos, Domnul, Fiu unic în două naturi, fără schimbare, fără transformare, fără împărțire, fără separare, semnată de 355 de episcopi participanți și considerată dogma de credință a întregii Biserici. Numai canonul 28, ce-i conferea patriarhului Constantinopolului primat onorific și autoritate efectivă patriarhală peste Asia Mica și Tracia, n-a fost acceptat nici de patriarhii Orientului și nici recunoscut de Roma decât abia în secolul al XIII-lea (1215 Conc. Lateran). Cu toate hotărârile clare ale Conciliului Calcedon (451), erezia s-a răspândit și a fost susținută la Constantinopol de patriarhul Accaciu (471-489), care a semnat edictul împăratului Zenon, ce împăca pe adversarii Conciliului Calcedon - monofiziții și nestorienii - în Heneoticon, abandonând de fapt Conciliul Calcedon împreună cu patriarhul Petru Monge al Alexandriei (478). Episcopii catolici care refuzară semnarea acestui document au fost alungați din scaune. Fiind excomunicat de Papa Felix (483-492), Accaciu rase numele papei din diptic (pomelnic) și făcu Schisma lui Accaciu, care dura 35 de ani, ceea ce favoriză dezvoltarea libera a monofizismului și fu prima separare de Roma a Scaunului Constantinopolului, ridicat la rangul de patriarhat prin canonul 28 de la Calcedon (451). Dar, prin vocea poporului și forța tradiției, unirea a fost, în fine, restabilită în secolul al VI-lea de către împăratul Iustin și patriarhul Ioan al II-lea al Constantinopolului care au admis formula Papei Hormisdas, ce, exprima primatul Scaunului Apostolic al Romei.

Papa Hormisdas (514-523), ales sub împăratul Anastasie al Bizanțului care era protectorul sectei lui Eutichie monofizitul, a luat parte la aplanarea neînțelegerilor religioase din Scythia Minor-Dobrogea, din timpul guvernatorului militar Vitalianus. împăratul Anastasie s-a adresat Papei Hormisdas pentru a se pune capăt certurilor și să se restabilească unitatea sfintei Biserici. Șezând pe Scaunul lui Petru pe care Isus a întemeiat tăria Bisericii Sale, invit pe Sfinția Voastră Apostolică să fie arbitru în tulburările care au apărut în Scythia i-a scris împăratul Anastasie Papei Hormisdas (Fontes Historia Dacoromanae, II, București 1970, p. 405). Îi propuse Papei să convoace, în acest scop, un sinod la Heracleea Europei. Împăratul Anastasie îi amintește că acești călugări din Scythia Minor (Tomis) voiesc să aducă inovații în Biserică, în afara învățăturilor sinoadelor ecumenice. Acești călugări cu numele: Ahile, Ioan, Leontius și Maxențiu au plecat la Roma să le fie primite inovațiile, însă împăratul bizantin și unii senatori romani l-au rugat pe Papa să-i alunge, că tulbură poporul. Împăratul Anastasie a apelat la Papa în calitate de partizan tacit al monofizismului, scriindu-i că nu recunoaște decât cele patru concilii ecumenice și scrisorile dogmatice ale Papei Leon cel Mare. Cei patru călugări din Tomis, conducători ai mișcării antimonofizite, sprijinită de opoziția politico-militară a guvernatorului-generalul Vitalianus - contra împăratului monofizit, voiau să le recunoască Papa Hormisdas formula; Unus de Trinitatae passus est in carne (Unul din Treime a fost crucificat în trup, formulă a Sf. Ciril al Alexandriei). Papa, pentru a evita scandalul, cu toată stăruința monahului Maxentie, șeful Congregației, n-a aprobat aceasta, cerându-le să trăiască conform credinței sinoadelor și să urmeze tradiția părintească, fiindcă formula este inutilă, deoarece este cuprinsă în doctrina sinoadelor. Văzând că nu reușește cu sfaturi blânde, Papa a recurs la Sf. Scriptură, arătându-le că sunt iubitori de sine, având numai înfățișarea evlaviei. Atât episcopul Patemus al Tomisului cât și Vitalianus, trac romanizat, daco-roman, au cerut călugărilor liniște, însă nu au fost ascultați. Nici împăratul nu a cedat din măsurile sale monofizite. În cele din urmă, Vitalianus, în fruntea unei armate de barbari mercenari, a ajuns la porțile Constantinopolului și s-a așezat la Sesthene (azi localitatea Stema, de pe țărmul Mării Marmara), unde a fost rugat de solii împăratului să nu cucerească Constantinopolui. I-a promis împăratului că va încheia pacea numai dacă va permite reîntoarcerea în scaunele lor a tuturor apărătorilor credinței catolice a Conciliului Calcedon (451) episcopi, patriarhi destituiți din funcțiile lor și exilați pentru statornicia lor în credință și unitate și supușeniei Scaunului Apostolic al Romei. Între timp, se ținuse sinodul de la Heracleea sprijinit de împăratul Anastasie, cu participarea a 200 de episcopi monofiziți, în absența Papei, sfătuit de împărat să nu vină; aceștia n-au condamnat monofizismul, ci purtarea lui Vitalianus care, în fruntea unor armate mercenare, a prădat imperiul răzbunându-se pe împăratul monofizit. Murind în aprilie 518 împăratul Anastasie, susținătorul schismei lui Accaciu, îi urmă Iustin (518-527), catolic convins, hotărât să triumfe ortodoxia Sinodului 451 Calcedon în supunere Scaunului Apostolic al Romei. În aceasta politică fu susținut de nepotul său, contele Iustinian (viitorul Împărat) și de Vitalianus. Iustin restabili în scaune pe episcopii catolici exilați, alungă pe monofiziți, ceru mărturisirea expresă a doctrinei conciliului Calcedon, se adresă Papei Hormisdas pentru refacerea unității Bisericii. Papa îi ceru ștergerea din diptic a lui Accaciu și a celor doi patriarhi urmași ai lui și semnarea unui formular doctrinal, trimis împăratului, de a recunoaște întreaga doctrina cristologică și autoritatea Scaunului Apostolic al lui Petru, iscălită de cea mai mare parte a episcopilor din imperiu, în afara de cei din Siria și Egipt, unde opoziția monofizită, datorită Henoticonului, rămase amenințătoare. Schisma lui Accaciu luă sfârșit, dar rămase o pildă rea pentru urmași. Împăratul Iustin, pentru a-i liniști pe călugării sciți, l-a numit pe Vitalianus magister militium (comandant suprem al armatei imperiale la Constantinopol), însă mai târziu Vitalianus va fi ucis mișelește de partizanii patricianului Iustinian, ajuns împărat (527-565).

La Alexandria, monofizismul a fost susținut, după Conciliul Calcedon, de Dioscor, urmașul Sf. Ciril în 444, celebru prin tâlhăria de la Efes (449), depus la Calcedon în 451 și mort în 489, de Iulian de Halicarns, autorul monofizismului moderat sau aftardocetismului sau docetismului incorupției (Isus la întrupare a avut trup natural, impasibil și nemuritor), mort în 527 și de Sergiu Gramaticul la începutul secolului al VI-lea.

În Siria, călugărul Petru Foulon, mort în 488, ajuns episcop monofizit al Antiochiei, mai înainte de Sever al Antiochiei, ajuns patriarh (518-538), a susținut un monofizism moderat. Un mare număr de scriitori de limbă siriacă monofiziți, între aceștia Iacob de Tella, supranumit Baradai, episcop al Edessei (543-578) prin susținere clandestină de către împărăteasa Teodora, au constituit o ierarhie monofizită a Bisericii siriene, care și-a luat numele de Biserica iacobită până azi, acum înclinând spre unire cu Roma.

Tocmai pe acești monofiziți a încercat împăratul Iustinian să-i atragă la unitatea Biserica catolică, făcându-le drept concesie condamnarea celor trei oameni și operele lor: Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr, Ioan de Edessa, ceea ce va fi numită Chestiunea Celor Trei Capitole condamnate de împărat printr-un edict în 544, cu mențiunea și recunoaște în continuare autoritatea întreagă a Conciliului Calcedon, 451, Episcopatul ortodox al Orientului semnă, inclusiv cei patru patriarhi, acest decret, însă Iustinian nu avea încă nici inițiativa, nici aprobarea papei în această problemă, fapt pentru care se strădui să obțină de la Papa Vigilius (538-555) această condamnare. Numai că Papa Vigilius, deși a fost sprijinit de împărăteasa Teodora pe tronul pontifical, odată ajuns papă, a fost conștient de sarcinile sale și a refuzat să semneze documentele imperiale. Tot Occidentul îl urmă în tergiversarea condamnării Celor Trei Capitole. Adus cu forța la Constantinopol în 548, Papa a fost silit să dea Judicatum prin care condamna Cele Trei Capitole fără a deroga Conciliul de la Calcedon. în fața protestelor episcopilor Bisericii Occidentale, el își retrase în anul următor acest

Judicatum, obligându-se, reciproc cu împăratul, să nu facă nimic contra Celor Trei Capitole până la proximul conciliu. Teologul încoronat Iustinian, neliniștit, nu își ținu cuvântul și, instigat de patriarhul Teodor Askidas, dădu celebra enciclică laică Confession, prin care promulgă credinta oficială recunoscută de stat, în privința Cristologiei, în acord cu Conciliile de la Efes (431) și Calcedon (451), ceea ce îl nemulțumi pe Papa Vigilius. Deținut la Constantinopol, Papa fu expus la violențe, încât se refugie în biserica vecină cu palatul Hormisdas, de aici în cea a Sf. Eufoniu din Calcedonia, de unde depuse pe Teodor Askidas. În cele din urmă, împăratul accepta poziția Papei, îl readuse la Constantinopol, unde în 553 a primit mărturisirea de credință a noului patriarh, Menas. Conflictul se aplană prin convocarea unui sinod regional în Constantinopol, cu participarea a 160 de episcopi, în care Papa Vigilius, printr-un memoriu Constitutum își menținea retras Judicatum însă, deși reprobă greșelile celor trei: Teodor Mopsuestenul, Teodoret și Ibas, refuză să condamne persoanele lor, fiindcă au fost reabilitate de Conciliul de la Calcedon în 451. Împăratul nu se lăsă, ci se separă de Papa, nu și de Scaunul Apostolic al Romei, prin 164 de semnături ale episcopilor orientali și condamna prin XIV anatematisme atât erorile, cât și persoana autorilor Celor Trei Capitole, decizie ce nu contrazicea Conciliul de la Calcedon. Episcopii occidentali refuzară să semneze. Au fost exilați.

La fel și Papa Vigilius. În cele din urmă, sub presiuni și amenințări, Papa ceda și confirma Conciliul printr-o scrisoare adresată patriarhului din Constantinopol în 8 decembrie 553 și printr-un al doilea Constitutum, contrar primului, adresat episcopilor latini, însă fu refuzat de mulți să-l semneze, ceea ce a creat multe schisme ce s-au prelungit până la finele veacului al VII-lea.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact