Greco-Catolic.ro

Filosofia platonică, întrebuinţată mai ales de alexandrini, îşi face loc tot mai mult, cu insistenţă, între scriitorii creştini, însă pătrunde şi Filosofia aristotelică folosită mai ales în şcoala antiochenă. însă exagerarea raţionalistică a dialecticii aristotelice a dus pe Diodor, Teodor Mopsuestenul, pe Nestorie şi ai săi la erezia nestoriană. Cu toate acestea, aristotelismul a început să prevaleze în patristica din Răsărit, începând cu secolul al VI-lea. Aceasta, din mai multe cauze:

l) Platonismul pierduse teren şi fusese discreditat de discuţiile origeniste şi de condamnarea origenismului.

2) Necesitatea de a-i combate pe nestorieni şi monofiziţi, care se foloseau de aceasta filosofie cu aceleaşi arme.

3) Aristotelismul îşi câştigase prevalenţa asupra filosofiei neoplatonice, care a fost silită să ia o direcţie aristotelică.

Primul reprezentant al acestei tendinţe între Părinţii Orientali a fost LEONŢIU BIZANTINUL.

S-a născut probabil în Bizanţ, către 485, dintr-o familie nobilă. De tânăr, a îmbrăţişat viaţa călugărească în apropiere de Ierusalim. La început i-a simpatizat pe nestorieni, însă, întâlnind alţi învăţători, şi-a revenit.

Se pare că este unul dintre cei patru călugări care, în 519, au pledat în favoarea formulei Unus Trinitatae passus est (Unul din Treime a suferit) înaintea legaţilor Papei Hormisdas şi că au mers toţi patru la Roma pentru acest lucru. Se ştie că aceşti călugări erau de la mănăstirea din Tomis-Dobrogea - noastră. A luat parte, apoi, la diferite discuţii dintre catolici şi monofiziţii severieni, chiar şi la aceea din 533. După ce Leonţiu a petrecut câtva timp în Lavra Noua de lângă Ierusalim, în 538 îl întâlnim la Constantinopol, unde moare către 543.

Leonţiu a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori de pe vremea sa. Spirit pătrunzător, precis şi riguros, ştie să clarifice noţiunile şi să profite de scrierile şi studiile antecesorilor săi. Scopul principal al scrierilor sale a fost să arate cum se armonizează de bine definiţiile conciliilor din Efes şi Calcedon, cum poţi admite în Cristos două naturi şi o persoană, fără să fii nestorian sau monofizit.

De la el posedăm trei scrieri, cu siguranţă autentice:

1) Contra nestorienilor şi eutichienilor, trei cărţi (Libri tres adversus nestorianos et eutichianos - P. G. 86, 1267-1396). În prima carte combate ambele erezii în rădăcina lor, adică în conceptul fals pe care îl au despre persoană şi natură; în a doua, combate mai ales monofizismul severian, iar în a treia, combate pe nestorieni şi mai ales pe Teodor Mopsuestenul.

2) Combaterea argumentelor lui Sever (Solutio argumentonim Severi seu Epilysis -P. G. 1915-1946), o continuare a scrierii precedente, în forma de dialog, în care răspunde la unele obiecţiuni făcute împotriva ei de Sever.

3) 30 de teze contra lui Sever (Triginta capita adversus Severum), în care arată absurditatea principalelor teze ale duşmanului sau. Toate aceste scrieri sunt scrise între 536-543. În afară de acestea, ni s-au păstrat fragmente din alte trei scrieri: Despre secte. Contra nestorienilor şi contra monofiziţilor, care par a face parte dintr-o opera mai mare numită Scolii. Tradiţia patristică îi mai atribuie: Contra fraudelor apolinariştilor, în care arată că apolinariştii au atribuit în mod fals Sf. Grigore Taumaturgul, Sf. Atanasie şi Papei Iuliu unele scrieri ale lui Apolinarie, însă această opera se pare că aparţine unui autor necunoscut, mai vechi. Toate aceste scrieri, după cum s-a mai spus, se ocupă mai mult cu chestiuni cristologice, investigând, în special, modul unirii celor două naturi în Cristos. Trebuie notată metoda lor, care se bazează nu numai pe critică raţională, profundă şi clară, dar şi pe argumentul Tradiţiei, citând la tot pasul pe Sfinţii Părinţi. De multe ori, argumentele raţionale sunt atât de solide, încât par a fi ale scolasticilor de mai târziu. În Contra monofiziţilor şi nestorienilor argumentează din conceptul naturii şi al persoanei, arătând că, deşi în realitate orice natură este individuală şi exista per se (prin sine), se poate totuşi ca să existe per se în ipostaza Cuvântului. Dintre contemporanii lui Leonţiu amintim:

3. EFREM, patriarhul Antiochiei (527-545), este unul dintre cei mai stimaţi oameni ai vremii sale care, după spusele lui Foţie, a scris mai multe opere în apărarea Conciliului Calcedon, multe dintre ele asemănătoare cu scrierile lui Leontiu Bizantinul.

4. ANASTASIE SINAITUL (630-700) a fost stareţul unei mănăstiri din muntele Sinai, a cărui viată este puţin cunoscută. Se ştie că în 640 a luat parte la o discuţie contra monofiziţilor, ţinută la Alexandria şi că a scris multe opere, între care: Călăuza (24 capitole) în care apără catolicismul contra diferitelor chestiuni teologice (multe însă nu sunt autentice, ci interpolate); Consideraţiuni anagogice (sau spirituale) asupra Hexameronului (12 cărţi), o culegere de interpretări alegorice ale acestuia: câteva cuvântări, în care una despre Sf. Cuminecare. Tot lui i se atribuie Doctrina Patrum de Incarnatione (Doctrina Sf. Părinţi despre Întrupare). Şi el este un adept al aristotelismului. A mai scris: Rugăciune pentru Comuniune, Istoria Ereziilor şi a Sinoadelor.

SF. SOFRONIE, prezentat în paginile anterioare, mare adversar al monotelismului, a fost şi poet şi a scris tropare la Naşterea Domnului şi la Vinerea Mare, precum şi un însemna număr de Trei Cântări între 580-600.