Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)
Capitolul III
SCRIITORI ORIENTALI CONTRA MONOFIZISMULUI, MONOTELISMULUI ȘI ICONOCLASMULUI
B. SCRIITORI ANTIERETICI
2. LEONȚIU BIZANTINUL (485-543)
Filosofia platonică, întrebuințată mai ales de alexandrini, își face loc tot mai mult, cu
insistență, între scriitorii creștini, însă pătrunde și Filosofia aristotelică folosită mai ales în
școala antiochenă. însă exagerarea raționalistică a dialecticii aristotelice a dus pe Diodor,
Teodor Mopsuestenul, pe Nestorie și ai săi la erezia nestoriană. Cu toate acestea,
aristotelismul a început să prevaleze în patristica din Răsărit, începând cu secolul al VI-lea.
Aceasta, din mai multe cauze:
l) Platonismul pierduse teren și fusese discreditat de discuțiile origeniste și de
condamnarea origenismului.
2) Necesitatea de a-i combate pe nestorieni și monofiziți, care se foloseau de aceasta
filosofie cu aceleași arme.
3) Aristotelismul își câștigase prevalența asupra filosofiei neoplatonice, care a fost silită
să ia o direcție aristotelică.
Primul reprezentant al acestei tendințe între Părinții Orientali a fost LEONȚIU
BIZANTINUL.
S-a născut probabil în Bizanț, către 485, dintr-o familie nobilă. De tânăr, a îmbrățișat
viața călugărească în apropiere de Ierusalim. La început i-a simpatizat pe nestorieni, însă,
întâlnind alți învățători, și-a revenit.
Se pare că este unul dintre cei patru călugări care, în 519, au pledat în favoarea
formulei Unus Trinitatae passus est (Unul din Treime a suferit) înaintea legaților Papei
Hormisdas și că au mers toți patru la Roma pentru acest lucru. Se știe că acești călugări
erau de la mănăstirea din Tomis-Dobrogea - noastră. A luat parte, apoi, la diferite discuții
dintre catolici și monofiziții severieni, chiar și la aceea din 533. După ce Leonțiu a petrecut
câtva timp în Lavra Noua de lângă Ierusalim, în 538 îl întâlnim la Constantinopol, unde
moare către 543.
Leonțiu a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori de pe vremea sa. Spirit pătrunzător,
precis și riguros, știe să clarifice noțiunile și să profite de scrierile și studiile antecesorilor săi.
Scopul principal al scrierilor sale a fost să arate cum se armonizează de bine definițiile
conciliilor din Efes și Calcedon, cum poți admite în Cristos două naturi și o persoană, fără să
fii nestorian sau monofizit.
De la el posedăm trei scrieri, cu siguranță autentice:
1) Contra nestorienilor și eutichienilor, trei cărți (Libri tres adversus nestorianos et
eutichianos - P. G. 86, 1267-1396). În prima carte combate ambele erezii în rădăcina lor,
adică în conceptul fals pe care îl au despre persoană și natură; în a doua, combate mai ales
monofizismul severian, iar în a treia, combate pe nestorieni și mai ales pe Teodor
Mopsuestenul.
2) Combaterea argumentelor lui Sever (Solutio argumentonim Severi seu Epilysis
-P.
G. 1915-1946), o continuare a scrierii precedente, în forma de dialog, în care răspunde la
unele obiecțiuni făcute împotriva ei de Sever.
3) 30 de teze contra lui Sever (Triginta capita adversus Severum), în care arată
absurditatea principalelor teze ale dușmanului sau. Toate aceste scrieri sunt scrise între
536-543. În afară de acestea, ni s-au păstrat fragmente din alte trei scrieri: Despre secte.
Contra nestorienilor și contra monofiziților, care par a face parte dintr-o opera mai mare
numită Scolii. Tradiția patristică îi mai atribuie: Contra fraudelor apolinariștilor, în care arată
că apolinariștii au atribuit în mod fals Sf. Grigore Taumaturgul, Sf. Atanasie și Papei Iuliu
unele scrieri ale lui Apolinarie, însă această opera se pare că aparține unui autor
necunoscut, mai vechi. Toate aceste scrieri, după cum s-a mai spus, se ocupă mai mult cu
chestiuni cristologice, investigând, în special, modul unirii celor două naturi în Cristos.
Trebuie notată metoda lor, care se bazează nu numai pe critică rațională, profundă și clară,
dar și pe argumentul Tradiției, citând la tot pasul pe Sfinții Părinți. De multe ori, argumentele
raționale sunt atât de solide, încât par a fi ale scolasticilor de mai târziu. În Contra
monofiziților și nestorienilor argumentează din conceptul naturii și al persoanei, arătând că,
deși în realitate orice natură este individuală și exista per se (prin sine), se poate
totuși ca să
existe per se în ipostaza Cuvântului. Dintre contemporanii lui Leonțiu amintim:
3. EFREM, patriarhul Antiochiei (527-545), este unul dintre cei mai stimați oameni
ai
vremii sale care, după spusele lui Foție, a scris mai multe opere în apărarea Conciliului
Calcedon, multe dintre ele asemănătoare cu scrierile lui Leontiu Bizantinul.
4. ANASTASIE SINAITUL (630-700) a fost starețul unei mănăstiri din muntele
Sinai, a
cărui viată este puțin cunoscută. Se știe că în 640 a luat parte la o discuție contra
monofiziților, ținută la Alexandria și că a scris multe opere, între care: Călăuza (24
capitole) în care apără catolicismul contra diferitelor chestiuni teologice (multe însă nu sunt
autentice, ci interpolate); Considerațiuni anagogice (sau spirituale) asupra Hexameronului
(12 cărți), o culegere de interpretări alegorice ale acestuia: câteva cuvântări, în care una
despre Sf. Cuminecare. Tot lui i se atribuie Doctrina Patrum de Incarnatione (Doctrina Sf.
Părinți despre Întrupare). Și el este un adept al aristotelismului. A mai scris: Rugăciune
pentru Comuniune, Istoria Ereziilor și a Sinoadelor.
SF. SOFRONIE, prezentat în paginile anterioare, mare adversar al monotelismului, a
fost și poet și a scris tropare la Nașterea Domnului și la Vinerea Mare, precum și un
însemna număr de Trei Cântări între 580-600.