Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)
Capitolul III
SCRIITORI ORIENTALI CONTRA MONOFIZISMULUI, MONOTELISMULUI ȘI ICONOCLASMULUI
B. SCRIITORI ANTIERETICI
1. DIONISIE AREOPAGITUL
Între scrierile pe care monofiziții și, mai ales, monoteliții le-au invocat în favorul lor, se
află scrierile atribuite unui Dionisie, ce pare a fi confundat cu Sf. Dionisie Areopagitul,
episcopul Atenei, învățăcel al Sf. Pavel. Aceste scrieri sunt patru tratate și zece epistole.
Tratatele sunt adresate unui preot Timoteiu și fac parte dintr-un sistem teologic propriu al
autorului. Primul tratat, Despre ierarhia cerească (15 cap.) se ocupă cu îngerii și funcțiile
lor, și cu ordinea lor. Îngerii sunt împărți în trei clase, iar fiecare clasă în trei coruri: Ierarhia
Supremă, compusă din Serafimi, Heruvimi și Tronuri, slujește numai gloriei divine; cea
mijiocie: Stâpânirile, Tăriile și Puterile se ocupă cu lumea, iar ultima: Principatele,
Arhanghelii și Îngerii, se ocupă cu popoarele și cu oamenii, cu fiecare dintre noi. Ierarhia
cerească primește direct de la Dumnezeu puritatea, lumina, perfecțiunea, pe care le
transmite ierarhiei a II-a și, aceasta, la rândul ei, le transmite ierarhiei sau treptei a III-a.
Despre ierarhia bisericească (7 cap.) arată că aceasta se bazează pe cea cerească și are
funcțiuni analoage de purificare, iluminare și perfecțiune. Apoi descrie ritualul Botezului, Sf.
Mir, al diferitelor hirotonii și depunerea voturilor călugărești.
Despre numirile dumnezeiești (De divinis nominibus), 13 capitole, tratează despre
numirile lui Dumnezeu în Sf. Scriptură, din care noi putem cunoaște perfecțiunile Sale.
Teologia mistică (De mistica Theologica), 5 capitole, recomandă credincioșilor o altă
cunoaștere a lui Dumnezeu, la care pot ajunge prin rugăciune, unindu-se cu El într-un mod
cu totul intim. Autorul amintește că a scris și alte tratate, de exemplu, asupra Proprietății și
ordinii Îngerilor, asupra Sufletului , asupra Spiritualului și sensibilului, asupra Judecății
divine, însă toate acestea s-au pierdut.
Cele zece epistole adresate, o parte, persoanelor cu numele învățăceilor apostolilor
(Caius, Doroteiu, Policarp, Tit, Ioan Evanghelistul), cuprind răspunsuri dogmatice sau
îndemnuri practice la virtute. În Epistola a IV-a se vorbește de o noua operațiune teandrică a
unui Dumnezeu devenit om, folosită de monofiziți și de monotelie, dar se poate folosi și de
catolici, dacă se admite distincția naturilor în unitatea persoanei lui Cristos.
Toate aceste scrieri ne arată că autorul lor a fost un om de seamă, capabil de cele mai
înalte speculații și sunt de un preț nespus de mare cu privire la transcendentalitatea lui
Dumnezeu, cu privire la speculațiile despre natura și atributele lui Dumnezeu, la
exemplaritatea dumnezeiască.
Mai ales tratatul Despre numirile Dumnezeiești este de cea mai mare importantă.
Sunt, de asemenea, importante pentru legătura ce o arată între Tainele divine și viața
evlavioasă a creștinului și pentru însemnătatea ierarhiei și liturghiei. Autorul ei, desigur un
filosof de seamă, încearcă să introducă în filosofia creștină concepțiile și metoda
neoplatonică și să expună în mod riguros teologia mistică, legând-o strâns de cea
bisericească. Stilul său este adesea obscur, plin de cuvinte din limba vechilor mistere
păgâne.
Cine este autorul acestor scrieri? Ele apar pentru prima data în discuția dintre catolicii și
monofiziții severieni, din 533, ținută la Constantinopol. Aici monofiziții severieni invocară în
favoarea lor scrierile acestui Pseudo-Dionisie, iar catolicii, în frunte cu arhiepiscopul
Efesului, Hipatie, le respinseră invocând și remarcând că ele nu au fost recunoscute nici de
Sf. Ciril, nici de Sf. Atanasie sau de vreun alt Părinte.
Cu toate acestea, ele fură admise cu vremea și de catolici, fiind citate de Sf. Grigore cel
Mare, de Sf. Martin în conciliul din Lateran (649), iar Sf. Maxim Mărturisitorul le comentă. În
Evul Mediu se bucurară, de asemenea, de cea mai mare considerație, fiind folosită lucrarea
mai ales în Angeologie. Toți aceștia credeau că, de fapt, aceste scrieri sunt ale lui Dionisie
Areopagitul. Sf. Toma de
Aquino citează frecvent scrierile areopagitice și comentează acele numiri de bine.
Ierarhia cerească a fost explicată de Hugues de Victor și Albert cel Mare, iar ierarhia
bisericească de Sf. Bonaventura. Teologii ascetici și mistici se inspira din ele, liturgiștii,
artiștii le folosesc ca izvoare de inspirație în operele lor.
Este sigur că autorul scrierilor n-a fost contemporan cu Apostolii și că n-a cunoscut nici
pe Sf. Ioan, nici pe Preacurata, pentru că scrierile presupun că monahismul era în floare,
bine organizat; apoi, din vocabular rezultă că s-a folosit de neoplatonici. Este evident că s-a
folosit de scrierile neoplatonicului Proclu (411-485), citând expres De malonim susistentis.
Afară de aceasta, se semnalează faptul că, la Sf. Liturghie, se cântă Cireneul, obicei
introdus la Antiochia în 476 și numai după aceea la catolici, iar prima data e citat, după 515,
de către Sever Antiochenul. Până în prezent, autorul scrierilor n-a putut fi identificat. Din
grija pe care o are însă de a înlătura discuția despre natura în Cristos arată că nu e un
partizan al Henoticonului, publicat în 482. Iar faptul că a fost invocat în favoarea lor de
monofiziții severieni, este un indiciu că scriitorul anonim a sens între 482-533, având
tendințe monofizite moderate. În celelalte, însă, are o doctrină perfect catolică. Deci toată
opera a fost scrisă în jurul anului 500 d. Hr.
Cu privire la patria unde a fost scrisă, autorii se împart pentru Egipt sau Siria. Mai
probabilă este ultima părere, dacă se considera Liturghia și monahismul despre care este
vorba în ele.
Autorul acestor scrieri a dorit să-și ia un nume apostolic pentru ca să dea o mai mare
autoritate învățăturii sale, așa cum de altfel a făcut și Hermas cu Păstorul său. Toată opera
lui Dionisie e îndreptată spre contemplare, deci e o teologie mistică.