Greco-Catolic.ro

Sf. Leon cel Mare s-a născut probabil în Roma către 390, unde, sub Papii Celestin şi Sixtus III, a fost diacon al Bisericii romane. În anul 440, când se afla în Galia ca să împace pe generalii Aetius şi Ainus, a fost ales papă într-un moment foarte greu pentru Biserica şi imperiu. Vechiul imperiu se clătina sub loviturile repetate ale barbarilor, iar Biserica era împărţită în erezii şi schisme. Sf. Leon a căutat să facă faţă tuturor acestor greutăţi. Prin diplomaţia să abilă, a ştiut să scape Roma de invazia lui Atila în 452, oprindu-l la porţile Romei, iar în 455 obţinu de la Genseric, regele vandalilor, ca monumentele şi viaţa locuitorilor Romei să fie cruţate. Contribuţia sa pe teren bisericesc a fost foarte mare. A căutat, cu toate puterile, să restabilească pacea şi unirea între creştini, învingându-i pe manichei la Roma, pe pelagieni în Italia şi Galia, pe arieni în Spania, pe donatişti în Africa şi pe eutichienii monofiziţi în Răsărit. Moartea lui în anul 461, a răpit Bisericii pe unul dintre cei mai de seamă papi. Leon a fost supranumit cel Mare. De fapt, împreună cu Sf. Grigore cel Mare, au fost cei mai mari papi ai antichităţii creştine. Sf. Leon, om făcut pentru a guverna, spirit net şi precis, vedea problemele cele mai grele profund şi nu pierdea vremea cu subtilităţi. Cu voinţă fermă şi tenace, a ştiut să ia decizii şi să le analizeze fără nici o slăbiciune. Ca scriitor nu este mai puţin important. Sf. Leon a fost un mare orator, iubind formulele clare, exprimarea precisă şi limpede. Scrierile sale cuprind discursuri şi epistole.

Cuvântările sale (Sermones) cuprind 96 de bucăţi şi sunt aproape toate din primii ani ai pontificatului său. Primele 48 sunt ţinute cu ocazia diferitelor sărbători, restul tratează probleme dogmatice, practice şi exegetice (Despre cele două naturi ale lui Isus Cristos, Contra lui Eutichie, Despre elemosină, Despre faptele bune). Ele sunt admirabile nu numai pentru claritatea lor, dar şi pentru stilul lor nobil.

Epistolele sunt în număr de 143, scrise între 422-460. Şase dintre ele au un caracter dogmatic (28,49, 124, 129, 139, 165), Între acestea, cea mai importantă este cea a 28-a, către Flavian, cunoscută sub denumirea Tomul leonian, care a fost primită ca regulă de credinţă de către Conciliul din Calcedon (451), fiind un text cristologic de prim rang. Altele sunt mai mult istorice şi sunt în legătură cu diferite evenimente din Răsărit. Un mare număr se ocupă cu chestiuni de disciplina bisericească.

Ele releva şi mai bine caracterul său: autoritate, înţelepciune şi moderaţie.

Sacramentul leonian, una dintre cele mai vechi opere liturgice ale Bisericii romane, cu toate că-i poartă numele şi poate că unele rugăciuni sunt compuse de el, nu poate fi considerat în întregime opera sa. Sf. Leon a fost prieten cu Sf. Prosper de Aquitania şi cu Sf. Ioan Casianul, Scitul, care, în prefaţa operei lui, îl numea pe Sf. Leon onoarea Bisericii romane şi a ministerului divin (A. Cayré, op. cit., vol. II, p. 123). În cei 21 de ani de pontificat, Sf. Leon a luptat neobosit pentru unitatea creştină.

În Occident l-a preocupat puritatea credinţei catolice contra manicheilor care, alungaţi din Africa de vandali, au năpădit Italia şi Roma, scandalizând sufletele creştine cu predicile lor imorale. Sf. Leon le-a ars cărţile şi i-a predat pe cei vinovaţi puterii civile. Lupta sa contra pelagienilor a fost în a apăra pe episcopii spanioli şi pe cei din Galia împotriva acestor eretici şi a priscilienilor. In Iliricul Oriental, ce cuprindea şi Dacia, a condamnat purtarea arhiepiscopului de Tesalonic, care, în calitate de delegat papal, încălca premeditat drepturile mitropoliţilor săi.

În Orient a luptat contra monofiziţilor, trimiţând patriarhului Constantinopolului catolic, Flavian, tomul către Flavian, document dogmatic de prim ordin, în care expune doctrina corectă, demonstrând că Isus Cristos este o persoană unică, având două naturi: divină şi umană, contra ambiţiei patriarhului Dioscor al Alexandriei, care, în anul 449, prezidă un conciliu în Efes, ca apărător al credinţei şi al formulelor Sf. Ciril, cu scopul de a înjosi scaunul Constantinopolului, care din anul 381, se pretindea conducătorul Orientului. Cu sprijinul trupelor imperiale şi al unei bande de călugări fanatici înarmaţi cu bastoane, Dioscor îşi impuse voinţa, terorizând adunarea celor 135 de episcopi, fără să ţină seama de instrucţiunile papale, îl reabilită pe Eutichie, eretic monofizit, în 8 august şi, în 22 august, depuse pe mulţi episcopi: Eusebiu de Dorileea, Teodor de Ibas, Domnus de Antiochia şi pe Flavian, patriarhul Constantinopolului, care, după trei zile muri din cauza rănilor produse de loviturile oamenilor lui Dioscor. Delegaţii papali scăpară cu fuga, ducând cu ei la Roma apelul episcopilor Flavian al Constantinopolului, Eusebiu de Dorileea şi Teodoret, care, în calitate de episcopi catolici greci, recunoşteau Scaunul apostolic şi cereau Papei ajutor împotriva uzurpatorului Dioscor al Alexandriei. Delegaţii Papei la acest sinod au fost Episcopul Iulian, preotul Renatus şi diaconul Ilarie. Sf. Leon, Papa Romei, a numit acest conciliu Latrosinum efesinum, banditismul efesin. Urmaşul împăratului monofizit Teodosie al II-lea, împăratul sincer catolic Marcion (450-457) convoacă, la cererea Papei Leon, Conciliul Ecumenic de la Calcedon, în octombrie 451, cu participarea a 500 de episcopi, fiind pregătit şi prezidat de delegaţii Papei: episcopii Paschasinus, Lucentius şi preotul Bonifaciu. Scrisoarea Papei Sf. Leon către Flavian a fost acceptată ca dogmă de credinţă, ca însăşi învăţătura lui Petru, fiind aclamată astfel: Iată credinţa Părinţilor Iată credinţa Apostolilor Noi toţi credem astfel, ortodocşii cred astfel Blestemaţi să fie cine nu va crede aşa. Petru a vorbit prin Leon. (A. Cayré, op. cit. p. 137; Samuil Micu, Istoria bisericească, transliterare de Arhim. Veniamin Micle, Sf. Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). Când lucrările conciliului au fost terminale, episcopii au scris Papei cerându-i să confirme toate deciziile: Tu eşti, pentru noi, interpretul fericitului Petru. Noi suntem 500 de episcopi pe care tu îi conduci, cum conduce capul membrele. Cum a avut Dioscor nebunia să-l susţină pe Eutichie şi să se răzvrătească contra Aceluia care a primit de la Mântuitorul însuşi paza viei sale?. Papa a aprobat deciziile, mai puţin canonul 28 care prevede pentru episcopul Constantinopolului recunoaşterea lui ca patriarh, al doilea în scaun după Papa, şi extinderea autorităţii lui asupra Asiei Mici şi a Traciei. Abia în sec. al XIII-lea, Roma a aprobat acest canon, al 28-lea, de la Conciliul Calcedon (451), pe care, de altfel, au refuzat să-l accepte şi patriarhii Alexandriei şi Antiochiei.

Sf. Leon a apărat unitatea credinţei, concordia episcopilor, primatul lui Petru, subliniind originea lui divină şi nu laică, acordată de imperiu, cum ar fi vrut unii; de asemenea, că Roma are cunună martirii şi purpura -- sângele lor, este capul lumii creştine, cu misiunea de a uni întregul corp al Bisericii în jurul urmaşului Sf. Petru, episcopul Romei.

2. SFÂNTUL PETRU CHRISOLOGUL (406-450)

A fost prietenul Sf. Leon. S-a născut către anul 406 la Forocomelium (azi Imola), Italia, şi a ajuns episcop de Ravenna, reşedinţa curţii imperiale, între anii 433-450. Ca episcop, s-a distins prin munca depusă pentru reformarea moravurilor poporului şi clerului. De la el ne-au rămas 176 de cuvântări care au, în general, subiecte dogmatice: Întruparea, comentarea Simbolului apostolilor, Panegiricul Preacuratei ş.a. cunoscute în Evul Mediu sub numele Chrisologul. în ele se remarcă varietatea tonului şi a stilului, mulţimea imaginilor şi a antitezelor şi frecvenţa sentinţelor foarte clare şi concise. Dintre epistolele sale nu ni s-a păstrat decât una (Ep. 25, între epistolele Papei Leon cel Mare), adresată în 448 lui Eutichie, care voia să-l convertească la monofizism, deşi Eutichie era deja condamnat de arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului. Sf. Petru Chrisologul îi îndeamnă pe eretic să se supună Papei, căci prin el Fericitul Petru învaţă pe aceia care caută Adevărul Credinţei, iar Papa trăieşte în scaunul lui Petru şi prezidează Biserica.

3. SFÂNTUL MAXIM DE TORIN (după 465)

Are o viaţă foarte puţin cunoscută. Pare că a ajuns episcop către anul 430 şi a fost un orator vestit, precis şi incisiv, care a combătut păgânismul şi ereziile. A scris multe Cuvântări (Sermones), dintre care ni se păstrează un număr de 250. Acestea sunt omilii asupra Evangheliei şi Faptelor Apostolilor.

4. SFÂNTUL CEZAR DE ARLES (470-543)

Este considerat fondatorul Bisericii Franţei şi a fost una dintre marile personalităţi ale episcopatului galo-roman din prima jumătate a secolului al VI-lea. S-a născut la Châlons sur Saône pe la 470 şi a intrat în mănăstirea din Lerins în 490. După cinci ani, a mers la Arles şi a fost hirotonit în 495 diacon, apoi preot şi, în anul 503, ajunge episcop al oraşului Arles. În această calitate nu a încetat să instruiască oamenii, să-i ajute pe săraci, să vegheze asupra disciplinei şi să restabilească ordinea şi regula în mănăstiri, fiind primatul Galiei meridionale şi al Spaniei. Activitatea sa a fost tulburată de evenimente politice nefavorabile. De trei ori regiunea şi-a schimbat stăpânii: până în 508 au fost mai mari vizigoţii, apoi în 532 ostrogoţii, ambele popoare ariene şi, în fine, francii. Adesea a fost acuzat că este lipsit de loialism, acuze de care s-a ştiut întotdeauna apăra. Sf. Cezar a prezidat numeroase concilii, fiind, mai ales, sufletul conciliilor din Agde, 505 şi Orange, 529, unde a fost condamnat semipelagianismul, după definiţiile Romei. A murit în 543.

Pe teren literar, Sf. Cezar este cunoscut ca orator de seamă, fiind popular, vorbind ascultătorilor săi într-o limbă simplă, clară şi vie, plină de imagini şi comparaţii familiare. Ne-au rămas de la el 238 de Cuvântări (Sermones), în parte biblice, în parte asupra sărbătorilor anului; altele morale, adresate creştinilor sau călugărilor. În afară de acestea, ne-au rămas două Reguli monahale: una pentru bărbaţi (Ad monachos), iar alta pentru femei (Ad virgines), câteva tratate şi canoane promulgate în conciliile prezidate de el, între care Statua Ecclesiae antiqua, care conţine 104 canoane, câteva epistole şi Testamentul său.

5. SFÂNTUL MAGNUS FELIX ENNODIUS (437-521)

S-a născut pe la 475 în sudul Franţei, de unde s-a dus în Italia şi s-a căsătorit. A devenit retor, poet, însă se lasă cuprins de viaţă uşuratică. O boală gravă îl converti la viaţă curată, devenind diacon, apoi preot şi, în înţelegere cu soţia sa, se călugăriră amândoi pe la 493, devenind episcop la Pavia (513-521). A fost un scriitor elegant, care a cunoscut toate regulile stilistice şi a scris 297 de epistole, aproape toate anterioare episcopatului sau; 28 de Cuvântări, discursuri (Dictiones) dintre care numai 7 au subiect creştin; zece opuscule, între care un panegiric al lui Teodosie; o viaţă a Sf. Epifanie de Pavia, a Sf. Antonie de Lerins, o Autobiografie (Eucharisticum de vita sua), o carte de Cântări (21), despre sărbătorile Domnului şi ale Sfinţilor şi o alta carte de Epigrame (151) şi panegiricul lui Teodorie. El a combătut monofizismul, fiind de doua ori delegat la conciliile de la Constantinopol. A apărat primatul papal, atribuindu-i şi o oarecare impecabilitate. A luptat şi pentru unitatea Bisericii împotriva schismei lui Accacius.

6. SALVIAN (435)

S-a născut din părinţi creştini, la finele veacului al IV-lea, în Galia Renană (Colonia-Treves), unde a şi crescut. S-a căsătorit cu o tânără păgână, Palladia, pe care a convertit-o la creştinism împreună cu părinţi ei. De la acea data, cei doi au trăit în continenţă, dovedită şi de scrierea foarte afectuoasă, în care SALVIAN îşi explica conduita către tatăl şi mama Palladiei, scandalizaţi de o astfel de hotărâre.

Când francii au trecut Rinul, el s-a retras în sudul Galiei, la Lerins şi, fără îndoială, mai târziu, la Marsilia. A fost hirotonit preot în 425 şi a devenit celebru prin ştiinţa sa, lucru consemnat în anul 480 de Ghenadie, care i-a dat titlul de episcoporum magister, poate pentru numeroasele lui predici elaborate în folosul episcopilor. A scris De gubematione Dei (8 cărţi - Despre guvernarea lui Dumnezeu), în care a demonstrat epicurienilor şi necredincioşilor că Dumnezeu nu este indiferent la relele ce se abat asupra lumii (invaziile barbare de atunci), se ocupă de această lume, relele provenind din vieţile păgânilor romani şi din păcatele creştinilor, care favorizează astfel triumful barbarilor mai puţin corupţi decât romanii învinşi de ci. Considera teatrele şi spectacolele profane din vremea lui, mijloace de corupţie, de împietate, de nebunie şi de neruşinare. Lucrarea are o mare valoare morală, căci trasează credincioşilor săi obligaţiile conduitei morale. În altă carte, Contra avariţiei (435), în patru cărţi, adresată Bisericii Universale sub pseudonimul Timotei, cere bogaţilor, laici sau clerici, să-şi dea averile în folosul săracilor.