Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)

Capitolul I

B. ORATORII SACRI

1. SF. LEON CEL MARE (390-461)

Sf. Leon cel Mare s-a născut probabil în Roma către 390, unde, sub Papii Celestin și Sixtus III, a fost diacon al Bisericii romane. În anul 440, când se afla în Galia ca să împace pe generalii Aetius și Ainus, a fost ales papă într-un moment foarte greu pentru Biserica și imperiu. Vechiul imperiu se clătina sub loviturile repetate ale barbarilor, iar Biserica era împărțită în erezii și schisme. Sf. Leon a căutat să facă față tuturor acestor greutăți. Prin diplomația să abilă, a știut să scape Roma de invazia lui Atila în 452, oprindu-l la porțile Romei, iar în 455 obținu de la Genseric, regele vandalilor, ca monumentele și viața locuitorilor Romei să fie cruțate. Contribuția sa pe teren bisericesc a fost foarte mare. A căutat, cu toate puterile, să restabilească pacea și unirea între creștini, învingându-i pe manichei la Roma, pe pelagieni în Italia și Galia, pe arieni în Spania, pe donatiști în Africa și pe eutichienii monofiziți în Răsărit. Moartea lui în anul 461, a răpit Bisericii pe unul dintre cei mai de seamă papi. Leon a fost supranumit cel Mare. De fapt, împreună cu Sf. Grigore cel Mare, au fost cei mai mari papi ai antichității creștine. Sf. Leon, om făcut pentru a guverna, spirit net și precis, vedea problemele cele mai grele profund și nu pierdea vremea cu subtilități. Cu voință fermă și tenace, a știut să ia decizii și să le analizeze fără nici o slăbiciune. Ca scriitor nu este mai puțin important. Sf. Leon a fost un mare orator, iubind formulele clare, exprimarea precisă și limpede. Scrierile sale cuprind discursuri și epistole.

Cuvântările sale (Sermones) cuprind 96 de bucăți și sunt aproape toate din primii ani ai pontificatului său. Primele 48 sunt ținute cu ocazia diferitelor sărbători, restul tratează probleme dogmatice, practice și exegetice (Despre cele două naturi ale lui Isus Cristos, Contra lui Eutichie, Despre elemosină, Despre faptele bune). Ele sunt admirabile nu numai pentru claritatea lor, dar și pentru stilul lor nobil.

Epistolele sunt în număr de 143, scrise între 422-460. Șase dintre ele au un caracter dogmatic (28,49, 124, 129, 139, 165), Între acestea, cea mai importantă este cea a 28-a, către Flavian, cunoscută sub denumirea Tomul leonian, care a fost primită ca regulă de credință de către Conciliul din Calcedon (451), fiind un text cristologic de prim rang. Altele sunt mai mult istorice și sunt în legătură cu diferite evenimente din Răsărit. Un mare număr se ocupă cu chestiuni de disciplina bisericească.

Ele releva și mai bine caracterul său: autoritate, înțelepciune și moderație.

Sacramentul leonian, una dintre cele mai vechi opere liturgice ale Bisericii romane, cu toate că-i poartă numele și poate că unele rugăciuni sunt compuse de el, nu poate fi considerat în întregime opera sa. Sf. Leon a fost prieten cu Sf. Prosper de Aquitania și cu Sf. Ioan Casianul, Scitul, care, în prefața operei lui, îl numea pe Sf. Leon onoarea Bisericii romane și a ministerului divin (A. Cayré, op. cit., vol. II, p. 123). În cei 21 de ani de pontificat, Sf. Leon a luptat neobosit pentru unitatea creștină.

În Occident l-a preocupat puritatea credinței catolice contra manicheilor care, alungați din Africa de vandali, au năpădit Italia și Roma, scandalizând sufletele creștine cu predicile lor imorale. Sf. Leon le-a ars cărțile și i-a predat pe cei vinovați puterii civile. Lupta sa contra pelagienilor a fost în a apăra pe episcopii spanioli și pe cei din Galia împotriva acestor eretici și a priscilienilor. In Iliricul Oriental, ce cuprindea și Dacia, a condamnat purtarea arhiepiscopului de Tesalonic, care, în calitate de delegat papal, încălca premeditat drepturile mitropoliților săi.

În Orient a luptat contra monofiziților, trimițând patriarhului Constantinopolului catolic, Flavian, tomul către Flavian, document dogmatic de prim ordin, în care expune doctrina corectă, demonstrând că Isus Cristos este o persoană unică, având două naturi: divină și umană, contra ambiției patriarhului Dioscor al Alexandriei, care, în anul 449, prezidă un conciliu în Efes, ca apărător al credinței și al formulelor Sf. Ciril, cu scopul de a înjosi scaunul Constantinopolului, care din anul 381, se pretindea conducătorul Orientului. Cu sprijinul trupelor imperiale și al unei bande de călugări fanatici înarmați cu bastoane, Dioscor își impuse voința, terorizând adunarea celor 135 de episcopi, fără să țină seama de instrucțiunile papale, îl reabilită pe Eutichie, eretic monofizit, în 8 august și, în 22 august, depuse pe mulți episcopi: Eusebiu de Dorileea, Teodor de Ibas, Domnus de Antiochia și pe Flavian, patriarhul Constantinopolului, care, după trei zile muri din cauza rănilor produse de loviturile oamenilor lui Dioscor. Delegații papali scăpară cu fuga, ducând cu ei la Roma apelul episcopilor Flavian al Constantinopolului, Eusebiu de Dorileea și Teodoret, care, în calitate de episcopi catolici greci, recunoșteau Scaunul apostolic și cereau Papei ajutor împotriva uzurpatorului Dioscor al Alexandriei. Delegații Papei la acest sinod au fost Episcopul Iulian, preotul Renatus și diaconul Ilarie. Sf. Leon, Papa Romei, a numit acest conciliu Latrosinum efesinum, banditismul efesin. Urmașul împăratului monofizit Teodosie al II-lea, împăratul sincer catolic Marcion (450-457) convoacă, la cererea Papei Leon, Conciliul Ecumenic de la Calcedon, în octombrie 451, cu participarea a 500 de episcopi, fiind pregătit și prezidat de delegații Papei: episcopii Paschasinus, Lucentius și preotul Bonifaciu. Scrisoarea Papei Sf. Leon către Flavian a fost acceptată ca dogmă de credință, ca însăși învățătura lui Petru, fiind aclamată astfel: Iată credința Părinților Iată credința Apostolilor Noi toți credem astfel, ortodocșii cred astfel Blestemați să fie cine nu va crede așa. Petru a vorbit prin Leon. (A. Cayré, op. cit. p. 137; Samuil Micu, Istoria bisericească, transliterare de Arhim. Veniamin Micle, Sf. Mănăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). Când lucrările conciliului au fost terminale, episcopii au scris Papei cerându-i să confirme toate deciziile: Tu ești, pentru noi, interpretul fericitului Petru. Noi suntem 500 de episcopi pe care tu îi conduci, cum conduce capul membrele. Cum a avut Dioscor nebunia să-l susțină pe Eutichie și să se răzvrătească contra Aceluia care a primit de la Mântuitorul însuși paza viei sale?. Papa a aprobat deciziile, mai puțin canonul 28 care prevede pentru episcopul Constantinopolului recunoașterea lui ca patriarh, al doilea în scaun după Papa, și extinderea autorității lui asupra Asiei Mici și a Traciei. Abia în sec. al XIII-lea, Roma a aprobat acest canon, al 28-lea, de la Conciliul Calcedon (451), pe care, de altfel, au refuzat să-l accepte și patriarhii Alexandriei și Antiochiei.

Sf. Leon a apărat unitatea credinței, concordia episcopilor, primatul lui Petru, subliniind originea lui divină și nu laică, acordată de imperiu, cum ar fi vrut unii; de asemenea, că Roma are cunună martirii și purpura -- sângele lor, este capul lumii creștine, cu misiunea de a uni întregul corp al Bisericii în jurul urmașului Sf. Petru, episcopul Romei.

2. SFÂNTUL PETRU CHRISOLOGUL (406-450)

A fost prietenul Sf. Leon. S-a născut către anul 406 la Forocomelium (azi Imola), Italia, și a ajuns episcop de Ravenna, reședința curții imperiale, între anii 433-450. Ca episcop, s-a distins prin munca depusă pentru reformarea moravurilor poporului și clerului. De la el ne-au rămas 176 de cuvântări care au, în general, subiecte dogmatice: Întruparea, comentarea Simbolului apostolilor, Panegiricul Preacuratei ș.a. cunoscute în Evul Mediu sub numele Chrisologul. în ele se remarcă varietatea tonului și a stilului, mulțimea imaginilor și a antitezelor și frecvența sentințelor foarte clare și concise. Dintre epistolele sale nu ni s-a păstrat decât una (Ep. 25, între epistolele Papei Leon cel Mare), adresată în 448 lui Eutichie, care voia să-l convertească la monofizism, deși Eutichie era deja condamnat de arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului. Sf. Petru Chrisologul îi îndeamnă pe eretic să se supună Papei, căci prin el Fericitul Petru învață pe aceia care caută Adevărul Credinței, iar Papa trăiește în scaunul lui Petru și prezidează Biserica.

3. SFÂNTUL MAXIM DE TORIN (după 465)

Are o viață foarte puțin cunoscută. Pare că a ajuns episcop către anul 430 și a fost un orator vestit, precis și incisiv, care a combătut păgânismul și ereziile. A scris multe Cuvântări (Sermones), dintre care ni se păstrează un număr de 250. Acestea sunt omilii asupra Evangheliei și Faptelor Apostolilor.

4. SFÂNTUL CEZAR DE ARLES (470-543)

Este considerat fondatorul Bisericii Franței și a fost una dintre marile personalități ale episcopatului galo-roman din prima jumătate a secolului al VI-lea. S-a născut la Châlons sur Saône pe la 470 și a intrat în mănăstirea din Lerins în 490. După cinci ani, a mers la Arles și a fost hirotonit în 495 diacon, apoi preot și, în anul 503, ajunge episcop al orașului Arles. În această calitate nu a încetat să instruiască oamenii, să-i ajute pe săraci, să vegheze asupra disciplinei și să restabilească ordinea și regula în mănăstiri, fiind primatul Galiei meridionale și al Spaniei. Activitatea sa a fost tulburată de evenimente politice nefavorabile. De trei ori regiunea și-a schimbat stăpânii: până în 508 au fost mai mari vizigoții, apoi în 532 ostrogoții, ambele popoare ariene și, în fine, francii. Adesea a fost acuzat că este lipsit de loialism, acuze de care s-a știut întotdeauna apăra. Sf. Cezar a prezidat numeroase concilii, fiind, mai ales, sufletul conciliilor din Agde, 505 și Orange, 529, unde a fost condamnat semipelagianismul, după definițiile Romei. A murit în 543.

Pe teren literar, Sf. Cezar este cunoscut ca orator de seamă, fiind popular, vorbind ascultătorilor săi într-o limbă simplă, clară și vie, plină de imagini și comparații familiare. Ne-au rămas de la el 238 de Cuvântări (Sermones), în parte biblice, în parte asupra sărbătorilor anului; altele morale, adresate creștinilor sau călugărilor. În afară de acestea, ne-au rămas două Reguli monahale: una pentru bărbați (Ad monachos), iar alta pentru femei (Ad virgines), câteva tratate și canoane promulgate în conciliile prezidate de el, între care Statua Ecclesiae antiqua, care conține 104 canoane, câteva epistole și Testamentul său.

5. SFÂNTUL MAGNUS FELIX ENNODIUS (437-521)

S-a născut pe la 475 în sudul Franței, de unde s-a dus în Italia și s-a căsătorit. A devenit retor, poet, însă se lasă cuprins de viață ușuratică. O boală gravă îl converti la viață curată, devenind diacon, apoi preot și, în înțelegere cu soția sa, se călugăriră amândoi pe la 493, devenind episcop la Pavia (513-521). A fost un scriitor elegant, care a cunoscut toate regulile stilistice și a scris 297 de epistole, aproape toate anterioare episcopatului sau; 28 de Cuvântări, discursuri (Dictiones) dintre care numai 7 au subiect creștin; zece opuscule, între care un panegiric al lui Teodosie; o viață a Sf. Epifanie de Pavia, a Sf. Antonie de Lerins, o Autobiografie (Eucharisticum de vita sua), o carte de Cântări (21), despre sărbătorile Domnului și ale Sfinților și o alta carte de Epigrame (151) și panegiricul lui Teodorie. El a combătut monofizismul, fiind de doua ori delegat la conciliile de la Constantinopol. A apărat primatul papal, atribuindu-i și o oarecare impecabilitate. A luptat și pentru unitatea Bisericii împotriva schismei lui Accacius.

6. SALVIAN (435)

S-a născut din părinți creștini, la finele veacului al IV-lea, în Galia Renană (Colonia-Treves), unde a și crescut. S-a căsătorit cu o tânără păgână, Palladia, pe care a convertit-o la creștinism împreună cu părinți ei. De la acea data, cei doi au trăit în continență, dovedită și de scrierea foarte afectuoasă, în care SALVIAN își explica conduita către tatăl și mama Palladiei, scandalizați de o astfel de hotărâre.

Când francii au trecut Rinul, el s-a retras în sudul Galiei, la Lerins și, fără îndoială, mai târziu, la Marsilia. A fost hirotonit preot în 425 și a devenit celebru prin știința sa, lucru consemnat în anul 480 de Ghenadie, care i-a dat titlul de episcoporum magister, poate pentru numeroasele lui predici elaborate în folosul episcopilor. A scris De gubematione Dei (8 cărți - Despre guvernarea lui Dumnezeu), în care a demonstrat epicurienilor și necredincioșilor că Dumnezeu nu este indiferent la relele ce se abat asupra lumii (invaziile barbare de atunci), se ocupă de această lume, relele provenind din viețile păgânilor romani și din păcatele creștinilor, care favorizează astfel triumful barbarilor mai puțin corupți decât romanii învinși de ci. Considera teatrele și spectacolele profane din vremea lui, mijloace de corupție, de împietate, de nebunie și de nerușinare. Lucrarea are o mare valoare morală, căci trasează credincioșilor săi obligațiile conduitei morale. În altă carte, Contra avariției (435), în patru cărți, adresată Bisericii Universale sub pseudonimul Timotei, cere bogaților, laici sau clerici, să-și dea averile în folosul săracilor.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact