Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451) PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)
Capitolul I
CARACTERIZARE
Această ultimă epocă a Patrologiei, dintre Conciliile Calcedon (451) și Niceea (787), al
VII-lea Ecumenic, este cea a decadenței. De fapt, odată cu moartea Sf. Augustin în Apus și
a Sf. Ciril Alexandrinul în Răsărit, epoca marilor scriitori pare că s-a sfârșit. Scriitori care
urmează, cu puține excepții, sunt mediocri, nu sunt originali, ci repetă și comentează pe cei
care i-au precedat.
Cauzele acestei decadențe sunt cunoscute: nivelul culturii grecești și latine clasice
scade foarte, mult după jumătatea sec. al V-lea, precum scade și acela al culturii bizantine
creștine în urma deselor neînțelegeri și certuri personale cu privire la origenism, cristologie
ș. a. Trebuie adăugată, apoi, starea de nesiguranță în care se afla societatea începând cu
sec. IV-V, din cauza năvălirilor popoarelor barbare. În Orient, perșii și arabii, deveniți din 622
musulmani, ocupaseră multe regiuni creștine în Asia, unde odinioară înfloriseră studiile
bisericești. În Apus, goții, herulii, francii, longobarzii și vandalii devastară imperiul în lung și-n
lat, ștergând în unele locuri în întregime numele de creștini, cum făcură vandalii în Africa, iar
în alte locuri împiedicară studiile aproape cu desăvârșire, cei puțin 'pentru un timp. Acești
barbari, adesea cruzi și lipsiți de cultură, au împiedicat speculațiile filosofice senine și au
impus o muncă tenace de compilații și sistematizare. În afară de aceasta, marile discuții
trinitare și cristologice s-au epuizat, urmându-le discuții secundare, cea iconoclastă și
semipelagiană.
În prima parte a celei de a treia epoci patristice (431, Conciliul din Efes și al II-lea
Conciliu Ecumenic de la Constantinopol în 553 sub Iustinian), în Occident domină
controversele semipelagiene asupra gratuității gratiei și predestinației, iar în Orient, prin
înflorirea nestorianismului și a monofizismului, doua erezii capitale, care au provocat
Biserica și doctorii ei să proclame punctele esențiale ale Cristologiei: unitatea persoanei și
dualitatea naturilor; exprima, în același timp, ruptura nestoriană și monofizită; cultiva un
patriotism local ascuns, pentru a se rupe de puterea bizantină. Imperiul bizantin a fost un
puternic obstacol în calea expansiunii musulmane, însă Biserica greacă, aservită statului
prin aceea că împăratul Iustinian reprezenta idealul împăratului pontif, imitat și de urmașii
lui, a provocat ruperea treptată de centru a provinciilor și a pregătit marea schismă.
În Occident papalitatea a crescut în putere și bunuri, și lipsa împăraților, iar prin regatul
franc, primul regat catolic format de barbari, Biserica Catolică s-a emancipat de sub tutela
împăraților bizantini. În a doua parte a perioadei a III-a, în Orient controversele sunt
concretizate în monotelism (sec.II) și iconoclasm (sec. VIII și începutul sec. IX), dând
naștere la noi opere mari, în timp ce în Occident apar puțini scriitori, dar care transmit noilor
popoare moștenirea trecutului și prepara înflorirea literară a Evului Mediu. În toată aceasta
epocă exista o unitate profundă a scriitorilor, atașament la credința tradițională, la
devotament și la supunere față de unicul șef, episcopul Romei, autoritatea pontificală fiind
solemn proclamată în marile Concilii de la Efes 431, Calcedon, 451.
Cu toate aceste condiții social-istorice deosebite, trebuie să spunem că, și această
epocă, își are marea ei importanță, fiindcă învățăturile creștine se dezvoltă tot mai mult, iar
multe din deciziile Bisericii asupra învățăturilor antecedente se clarifică tot mai bine, mai
ales ideile Sf. Augustin, care sunt formulate mai moderat de adepții săi urmași. În același
timp, se dezvoltă tot mai puternic doctrina cu privire la sacramente, cu privire la Purgator, la
cultul Preacuratei, al sfinților, moaștelor, icoanelor etc. Această epocă este importantă și
pentru caracterul de compilație și sistematizare pe care îl au scrierile. Scriitori din această
vreme caută să păstreze, să clarifice și să întrebuințeze cât mai bine moștenirea literară și
teologică primită de la înaintași, făcând ca elementul patristic să aibă tot mai mare valoare,
alături de cel scripturistic, argument care, după cum se știe, a fost ținut în mare considerație
de către scolastici. Altă caracteristică pe care trebuie să o notăm este că aristotelismul este
folosit tot mai mult, mai ales în ceea ce privește metoda dialectică, încât, cu vremea, întrece
platonismul și neoplatonismul pe care l-au întrebuințat cu preferință scriitorii precedent. În
același timp, în scrierile părinților greci circula și se clarifică câțiva termeni întâlniți și mai
înainte: persoană = ipostază, deosebită de ''ousia, care înseamnă esența specifică, și apoi
termenul fizis adică natura individuală a subiectului. De asemenea, întâlnim termenul
prosopon care este sinonim cu ipostază sau persoană, întâlnit în Teologia Trinitară și în
Cristologie.
Scriitorii din această perioadă se grupează în trei categorii:
I. Scriitori de compilație și vulgarizare a scrierilor precedente;
II. Scriitori orientali de tendință platonică și aristotelică;
III. Scriitori latini care pot fi considerați ca precursori ai scolasticii.