Vineri, 29 martie 2011  
Ss Marcu, ep, m, Ciril d, m si insotitorii lor (+ ...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451) PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)

Capitolul I

CARACTERIZARE

Această ultimă epocă a Patrologiei, dintre Conciliile Calcedon (451) și Niceea (787), al VII-lea Ecumenic, este cea a decadenței. De fapt, odată cu moartea Sf. Augustin în Apus și a Sf. Ciril Alexandrinul în Răsărit, epoca marilor scriitori pare că s-a sfârșit. Scriitori care urmează, cu puține excepții, sunt mediocri, nu sunt originali, ci repetă și comentează pe cei care i-au precedat.

Cauzele acestei decadențe sunt cunoscute: nivelul culturii grecești și latine clasice scade foarte, mult după jumătatea sec. al V-lea, precum scade și acela al culturii bizantine creștine în urma deselor neînțelegeri și certuri personale cu privire la origenism, cristologie ș. a. Trebuie adăugată, apoi, starea de nesiguranță în care se afla societatea începând cu sec. IV-V, din cauza năvălirilor popoarelor barbare. În Orient, perșii și arabii, deveniți din 622 musulmani, ocupaseră multe regiuni creștine în Asia, unde odinioară înfloriseră studiile bisericești. În Apus, goții, herulii, francii, longobarzii și vandalii devastară imperiul în lung și-n lat, ștergând în unele locuri în întregime numele de creștini, cum făcură vandalii în Africa, iar în alte locuri împiedicară studiile aproape cu desăvârșire, cei puțin 'pentru un timp. Acești barbari, adesea cruzi și lipsiți de cultură, au împiedicat speculațiile filosofice senine și au impus o muncă tenace de compilații și sistematizare. În afară de aceasta, marile discuții trinitare și cristologice s-au epuizat, urmându-le discuții secundare, cea iconoclastă și semipelagiană.

În prima parte a celei de a treia epoci patristice (431, Conciliul din Efes și al II-lea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol în 553 sub Iustinian), în Occident domină controversele semipelagiene asupra gratuității gratiei și predestinației, iar în Orient, prin înflorirea nestorianismului și a monofizismului, doua erezii capitale, care au provocat Biserica și doctorii ei să proclame punctele esențiale ale Cristologiei: unitatea persoanei și dualitatea naturilor; exprima, în același timp, ruptura nestoriană și monofizită; cultiva un patriotism local ascuns, pentru a se rupe de puterea bizantină. Imperiul bizantin a fost un puternic obstacol în calea expansiunii musulmane, însă Biserica greacă, aservită statului prin aceea că împăratul Iustinian reprezenta idealul împăratului pontif, imitat și de urmașii lui, a provocat ruperea treptată de centru a provinciilor și a pregătit marea schismă.

În Occident papalitatea a crescut în putere și bunuri, și lipsa împăraților, iar prin regatul franc, primul regat catolic format de barbari, Biserica Catolică s-a emancipat de sub tutela împăraților bizantini. În a doua parte a perioadei a III-a, în Orient controversele sunt concretizate în monotelism (sec.II) și iconoclasm (sec. VIII și începutul sec. IX), dând naștere la noi opere mari, în timp ce în Occident apar puțini scriitori, dar care transmit noilor popoare moștenirea trecutului și prepara înflorirea literară a Evului Mediu. În toată aceasta epocă exista o unitate profundă a scriitorilor, atașament la credința tradițională, la devotament și la supunere față de unicul șef, episcopul Romei, autoritatea pontificală fiind solemn proclamată în marile Concilii de la Efes 431, Calcedon, 451.

Cu toate aceste condiții social-istorice deosebite, trebuie să spunem că, și această epocă, își are marea ei importanță, fiindcă învățăturile creștine se dezvoltă tot mai mult, iar multe din deciziile Bisericii asupra învățăturilor antecedente se clarifică tot mai bine, mai ales ideile Sf. Augustin, care sunt formulate mai moderat de adepții săi urmași. În același timp, se dezvoltă tot mai puternic doctrina cu privire la sacramente, cu privire la Purgator, la cultul Preacuratei, al sfinților, moaștelor, icoanelor etc. Această epocă este importantă și pentru caracterul de compilație și sistematizare pe care îl au scrierile. Scriitori din această vreme caută să păstreze, să clarifice și să întrebuințeze cât mai bine moștenirea literară și teologică primită de la înaintași, făcând ca elementul patristic să aibă tot mai mare valoare, alături de cel scripturistic, argument care, după cum se știe, a fost ținut în mare considerație de către scolastici. Altă caracteristică pe care trebuie să o notăm este că aristotelismul este folosit tot mai mult, mai ales în ceea ce privește metoda dialectică, încât, cu vremea, întrece platonismul și neoplatonismul pe care l-au întrebuințat cu preferință scriitorii precedent. În același timp, în scrierile părinților greci circula și se clarifică câțiva termeni întâlniți și mai înainte: persoană = ipostază, deosebită de ''ousia, care înseamnă esența specifică, și apoi termenul fizis adică natura individuală a subiectului. De asemenea, întâlnim termenul prosopon care este sinonim cu ipostază sau persoană, întâlnit în Teologia Trinitară și în Cristologie.

Scriitorii din această perioadă se grupează în trei categorii:

I. Scriitori de compilație și vulgarizare a scrierilor precedente;

II. Scriitori orientali de tendință platonică și aristotelică;

III. Scriitori latini care pot fi considerați ca precursori ai scolasticii.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact