Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

CAPITOLUL IX

ALȚI SCRIITORI ORIENTALI

În perioada aceasta a Patrologiei, în afară de limba greacă, se întrebuințau, în Răsăritul creștin, și cele siriacă, arabă, armeană, coptă, georgiană și etiopiană. În afară de limba siriacă, celelalte limbi au produs foarte puțin pe teren literar, așa încât nu poate fi vorba de o patrologie propriuzisă la aceste neamuri. Dintre scriitori siriaci, îl amintim pe TATIAN SIRUL și BARDESANES (mort la 220), poet care, deși convertit la creștinism, și-a păstrat multe idei gnostice. Se prea poate că, din aceasta vreme, să se fi format o școală creștină la Edessa, care semăna mult cu cea antiochenă.

A. SIRIENI

Primul scriitor mai de seamă, după epoca persecuțiilor, cu care literatura siriacă ia o dezvoltare foarte mare, este APHRAATE (Aphraatul). Despre viața lui nu știm prea multe. Pare că s-a născut către 275-280, s-a făcut călugăr și apoi a ajuns episcop într-un loc al Siriei răsăritene, probabil la Mar-Mattai, cum îl arată numele ce i s-a dat de înțelept al Persiei. Pare că numele său a fost Iacob și că a murit după 345.

De la Aphraate avem 23 de epistole, numite omilii, Cuvântări sau uneori Demonstrări. Cele mai multe dintre ele se ocupă de chestiuni morale și ascetice (pocăință, post, rugăciune), cu chestiuni dogmatice, credință, învierea Domnului, dumnezeirea lui Cristos, iar ultimele sunt polemici împotriva evreilor și contra obiceiurilor lor (tăierea imprejur, sâmbăta, Paștile etc). Aphraate crede în somnul sufletului, adoptat de toți sirienii nestorieni.

După moarte, până la învierea trupurilor, sufletul rămâne în stare de inconștientă, dar vise vesele și triste îl fac trist și nenorocit, după cum a fost drept sau păcătos în viață. El admite în rest, fără nici o ezitare, veșnicia raiului și a iadului. În toate aceste lucrări, autorul dovedește o cunoaștere foarte profundă a Sfintei Scripturi, pe care o citează des. Apoi se folosește foarte mult de autoritatea Bisericii, deși, sub aspect teologic, scrierea este destul de săracă; ea are cel mai mare preț pentru a cunoaște credința Bisericii din acea vreme. Autorul crede în dumnezeirea lui Isus și a Sfântului Spirit, afirmă că Biserica are, ca fundament, pe Petru, cunoaște aproape toate tainele: Botezul, Euharistia, Penitența, care presupune mărturisirea greșelilor.

B. SFÂNTUL EFREM SIRUL (306-373)

Unul dintre cei mai mari scriitori sirieni a fost Sf. Efrem, a cărui viată a fost puțin cunoscută. Este foarte greu să distingem legenda de istorie în diversele biografii care ni-l prezintă. S-a născut spre anul 306 la Nissibis (nord-vest de Mossul, Mesopotamia). Tatăl său, după unii, a fost preot păgân, care, aflându-1 că stă de vorbă cu creștinii, l-ar fi alungat de acasă; alții afirmă că părinții au fost creștini. El însă, de tânăr, s-a hotărât să-și închine viața Mântuitorului, începând ca anahoret, ocupându-se de studii și contemplare. Episcopul Iacob de Nissibis (mort în 338) îl apropie de timpuriu și reuși să-l ducă la Conciliul din Niceea. Mai târziu, se pare că l-a pus în fruntea unei școli din orașul episcopal. Efrem a fost simplu diacon și se pare că a rămas toată viața sa la această treaptă clericală. În perioada atacurilor persiene asupra orașului (338-346-350), a adus reale servicii concetățenilor săi, îndemnându-i la luptă și încurajându-i. În acest timp, a compus cântece creștine pentru a combate pe cele ariene și gnostice. În anul 363, printr-o înțelegere pașnică, orașul a fost cedat persienilor, iar Sf. Efrem, împreună cu mulțimea creștinilor, se retrase și se așeză pe teritoriul roman la Edessa, aproape de Eufrat, unde își petrecu ultimii 10 ani de viață (363-373), Din această epocă datează cele mai multe lucrări care ne-au rămas de la el. A trăit ca un anahoret, pe muntele din vecinătatea orașului, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă ucenici care s-au reunit în jurul lui și au format vestita școală teologică de la Edessa, denumită Școala Perșilor. Este posibil că, în anul 370 ar fi făcut o călătorie în Cezareea Capadochiei să-l vadă pe Sf. Vasile. Om foarte umil, a refuzat să fie episcop sau preot, rămânând toată viața diacon, iubind contemplația. A dus o viață de adevărat călugăr, hrănindu-se numai cu pâine de orez, cu legume și cu apă.

Sf. Efrem este, mai întâi de toate, un mare mistic, un suflet de poet, cu o imaginație foarte bogată și colorată, care iubește imaginea artistică a stilului. Desigur, Sf. Efrem nu a fost un mare teolog, pentru că a scris mai mult pentru popor și călugări, însă știm că învățătura lui este sigură, încât, nu fără motiv, a fost declarat doctor al Bisericii de către Papa Benedict al XV-lea în 1920.

Scrieri. Trebuie să spunern că multe din scrierile Sf. Efrem s-au pierdut, altele au fost traduse în grecește, în limba armeană, în coptă, etiopă, arabă, fiind, ici-colo, alterate; unele nici nu s-au editât.

Ele pot fi împărțite în două: scrieri în proză și scrieri în versuri.

Scrieri în proză. Aici trebuie socotite puținele sale cuvântări și scrieri exegetice. Sf. Efrem a comentat întreaga Scriptură (poate cu excepția Deuterocanonicelor Vechiului Testament). Din acestea, nu ni s-au păstrat decât comentariul asupra Facerii și Ieșirii, și puține fragmente din celelalte, iar din Noul Testament, comentariul Evangheliilor și Epistolelor Sf. Pavel într-o traducere armeană. În general, metoda sa exegetică este istorică și literală, cu toate că se folosește și de o largă interpretare tipologică, în sens antiochen, iar în imnuri și în poezii folosește interpretarea alegorică și mistică.

Scrieri în versuri. (Versul siriac nu se bazează pe valoarea mai mică sau mai mare a silabei, ci pe numărul lor). Versul folosit de Sf. Efrem este de șapte silabe, două câte două, care, în imnuri, se grupează în strofe de la 4 la 12 versuri.

Din scrierile dogmatice amintim 56 Cuvântări contra diferitelor erezii, mai ales contra marcioniților și bardesanilor; 60 de Cuvântări contra scrutătorilor, adică contra sofismelor ariane; 7 Despre periș (sau despre credință) în care expune frumusețea credinței, mai ales cu privire la Sf. Treime. Despre liberul arbitru, Contra jidovilor, 4 cântări Contra lui Iulian Apostatul și 15 imnuri Despre Paradis. Apoi, mai are discursuri despre Tainele lui Cristos și panegirice despre sfinții din Noul și Vechiul Testament. Astfel, sunt 22 Despre Nașterea Domnului și 15 Despre Epifanie, apoi 41 despre diferitele Taine, 20 despre Preacurata și alte multe Despre Sfinți.

Cântecele nissibiene (Carmena Nissibena) se ocupă de istoria patriei sale În timpul năvălirii persienilor și sunt mai mult poeme morale decât istorice. În fine, mai are 85 de Discursuri funebre, ținute cu diferite ocazii, interesante pentru a cunoaște obiceiurile și Liturghia din acel timp. În ceea ce privește autenticitatea testamentului său, chestiunea se discuta și astăzi.

Poezia Sf. Efrem întrece în frumusețe orice altă producție siriacă. Este numit mare poet al Siriei. Clar în gândire, se folosește de o mulțime de figuri și imagini foarte frumoase. Însă, în același timp, scrierile sale sunt prețioase pentru că ele conțin o combatere completa a ereziilor de până la el. În ele se afiă mărturii despre cele doua naturi ale lui Isus Cristos, despre singura persoană a Cuvântului întrupat, despre cultul sfinților, despre cinstirea moaștelor, despre prezența reală a lui Isus în Sf. Euharistie ș. a. așa că nu exista dogmă creștină care să nu aibă argumente în opera Sf. Efrem.

Doctrina Sf. Efrem are la bază libertatea. Omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu: a) prin libertatea și domeniul ce-l stăpânește asupra întregii creațiuni; b) prin aptitudinea de a primi darurile lui Dumnezeu; c) prin ușurința cu care spiritul său poate concepe și se aplică la tot ce exista. În primii părinți (Adam și Eva), această imagine naturală a lui Dumnezeu era însoțită de daruri supranaturale prețioase, comportând în particular nemurirea, înțelepciunea și știința și chiar o oarecare lumină exterioară, care le acoperea goliciunea; lumina aceea era un reflex al darurilor spirituale ale sufletului lor. Toate acestea s-au pierdut prin păcatul original, dar libertatea, cu toate că a slăbit, bolnavă, subzistă, și Sf. Efrem este foarte categoric asupra acestui punct. Omul decăzut are nevoie de grație, și acesta îl ajută fără violență, fără a-i distruge libertatea.

Sf. Efrem considera bucuros viața creștină ca o luptă spirituală. Ea oferă omului arme contra tuturor viciilor, îndeosebi asupra celor opt păcate capitale, recomandând îndeosebi postul, temperanța, rugăciunea, lectura cărților sfinte. Dintre virtuți prefera castitatea, virginitatea, caritatea, răbdarea, smerenia, pocăința. Are cult față de Sfânta Fecioară Maria, pentru că ea a fost fecioară și a rămas fecioară - ante partum, În partum, post partum - și, fiind sfânta și fecioară, a îndrăznit să o compare cu Isus Cristos: Tu singur și Mama Ta sunteți absolut curați, sub orice raport, căci în Tine nu-i pată și în Mama Ta nu-i nici o mânjitură. Dacă Maria este Mama lui Cristos, Biserica este rnireasa Sa mistică, distribuitoarea grației și adevărului.

El a lăudat preoția și îndeosebi pe Petru, care este principele preoției, de la care preoții prirnesc puterea de sfințire. Petru este fundamentul Bisericii, el are dreptul supravegherii tuturor apostolilor și episcopilor care construiesc Biserica prin învâțământul lor. El este izvorul prim al adevărului și șeful discipolilor, apostolilor. Această este doctrina pe care doctorul sirian, așa de îndepărtat de Roma, a scos-o din Sf. Scriptură și din Tradiția Bisericii sale (A. Cayre, op. cit. I, p. 374).

Sf. Efrem vorbește de majoritatea Sacramentelor și subliniază categoria prezența reală a lui Isus Cristos în Sf. Euharistie.

Doctrina sa eshatologică: a) Judecata este unul din adevărurile din care el trage cele mai puternice efecte. El distinge trei clase de oameni: cei care sunt supra judicium - (sfinții); subjudicio (creștinii nedesăvârșiți) și extra judicium (necredincioșii și condamnații). b) Toți trebuie să treacă prin focul iadului, primii fără a suferi, ultimii pentru a rămâne acolo, ceilalți pentru a se curăți. În rest, cerul și iadul sunt veșnice.

Admirața sirienilor pentru Sf. Efrem a fost exprimată astfel: doctorul Universului, stâlpul Bisericii, gura convingătoare, profetul Sirienilor, harfa Sfântului Spirit.

C. SCRIITORI SIRIENI DUPĂ SF. EFREM

Dintre scriitorii urmași ai Sf. Efrem, până în mijiocul veacului al V-lea când Biserica siriacă a trecut la nestorianism sau la monofizism, amintim următorii:

CIRILONAS, care a scris o cântare despre năvălirea hunilor.

BALAI, episcop de și în Bersia (Alep), autor de multe poeme.

RABULAS (415-435), episcop de Edessa, care s-a distins în lupta contra nestorianismului și în traducerea Sf. Scripturi în limba siriacă.

NARSETES, episcop nestorian, a fost un exeget de seamă și autor de cântece biblice și liturgice care a transferat Școala Edesseană la Nissibis în 489.

IACOB DE SARUG, monofizit (451-521), este al doilea poet sir după Sf. Efrem, care ne-a lăsat epistole, cuvântări și aproape 300 de omilii metrice, între care un frumos cântec despre Preacurata. Dintre istorici, amintim pe MARUTA, episcop de Maiphierkat în secolul al IV-lea sau ai V-lea, însemnat pentru informatiile despre persecuțiile persiene (340-380). A participat la Conciliul din Niceea în 325.

DADJESU, patriarhul Seleuciei (421-456), ne-a lăsat o istorie inedită, de asemenea și un canon al Conciliului din 430, fiind primul martor al introduceni Bisericii sale în nestorianism.

D. SCRIITORII ARMENI

Literatura creștină armeană începe în secolul al V-lea, care este, în același timp, secolul ei de aur, fiindcă, începând cu secolul al VI-lea și până în al IX-lea, literatura decade. Începuturile ei se leagă de tendința de emancipare națională a poporului armean, de Bizanț și Siria, cel puțin în liturghie și cult. Pentru acest scop se spune că MESROP, secretar al regelui și apoi călugăr, ar fi inventat alfabetul armean, cu ajutorul patriarhului SASAK (Isac) cel MARE (390-440). Apoi a tradus în limba armeană Sf. Scriptură, Liturghia Sf. Vasile și scrierile multor Sfinti Părinți.

EZNIC, învățăcelul lor, care a studiat la Edessa și la Bizant, a continuat opera lor. El a scris o apologie mare a credinței cu titlul Contra sectelor (441-449), în patru părți, în care combate păgânii, persienii și filosofii greci, iar în ultima pe Marcion. Scrierea ne dovedește că autorul este un scriitor profund, un dialectician de forță și un exeget valoros. Ea poate fi considerată capodopera literaturii creștine armene.

Scriitori care i-au urmat s-au ocupat mai mult cu istoria. Astfel, este amintită o istorie a Armeniei din 344-392 scrisă de bizantinul FAUST; apoi istoria Armeniei Mari de la 149-428, atribuită lui MOISE DE CORENES.

IOAN MANDAKUNI a fost un orator de seamă (480) care are multe cuvântări morale și dogmatice; călugărul ELISEU, un poet epic, a scris, ca martor ocular, istoria războiului armenilor contra tiranului persian Iezdegerd II (449-451). În secolul al Vl-lea, Armenia a devenit monofizită în mare parte și aproape toată literatura ei a decăzut foarte mult.

E. LITERATURA GEORGIANĂ (DIN REGIUNEA CAUCAZIA)

Prima traducere a Sfintei Scripturi în limba georgiană pare să fi fost făcută la sfârșitul secolului al IV-lea.

Nu se cunosc scriitori originali georgieni în perioada patristică. Atât este de amintit că, în sec. X-XI, călugării georgieni au tradus multe scrieri patristice, ale căror originale manuscrise antice se află la Tiflis și Sanktpetersburg, precum și la mănăstirea Sf. Iviron din Athos. Aceste scrieri sunt de cel mai mare preț pentru cunoașterea unora din scrierile Sfinților Părinți.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact