Greco-Catolic.ro

În perioada aceasta a Patrologiei, în afară de limba greacă, se întrebuinţau, în Răsăritul creştin, şi cele siriacă, arabă, armeană, coptă, georgiană şi etiopiană. În afară de limba siriacă, celelalte limbi au produs foarte puţin pe teren literar, aşa încât nu poate fi vorba de o patrologie propriuzisă la aceste neamuri. Dintre scriitori siriaci, îl amintim pe TATIAN SIRUL şi BARDESANES (mort la 220), poet care, deşi convertit la creştinism, şi-a păstrat multe idei gnostice. Se prea poate că, din aceasta vreme, să se fi format o şcoală creştină la Edessa, care semăna mult cu cea antiochenă.

A. SIRIENI

Primul scriitor mai de seamă, după epoca persecuţiilor, cu care literatura siriacă ia o dezvoltare foarte mare, este APHRAATE (Aphraatul). Despre viaţa lui nu ştim prea multe. Pare că s-a născut către 275-280, s-a făcut călugăr şi apoi a ajuns episcop într-un loc al Siriei răsăritene, probabil la Mar-Mattai, cum îl arată numele ce i s-a dat de înţelept al Persiei. Pare că numele său a fost Iacob şi că a murit după 345.

De la Aphraate avem 23 de epistole, numite omilii, Cuvântări sau uneori Demonstrări. Cele mai multe dintre ele se ocupă de chestiuni morale şi ascetice (pocăinţă, post, rugăciune), cu chestiuni dogmatice, credinţă, învierea Domnului, dumnezeirea lui Cristos, iar ultimele sunt polemici împotriva evreilor şi contra obiceiurilor lor (tăierea imprejur, sâmbăta, Paştile etc). Aphraate crede în somnul sufletului, adoptat de toţi sirienii nestorieni.

După moarte, până la învierea trupurilor, sufletul rămâne în stare de inconştientă, dar vise vesele şi triste îl fac trist şi nenorocit, după cum a fost drept sau păcătos în viaţă. El admite în rest, fără nici o ezitare, veşnicia raiului şi a iadului. În toate aceste lucrări, autorul dovedeşte o cunoaştere foarte profundă a Sfintei Scripturi, pe care o citează des. Apoi se foloseşte foarte mult de autoritatea Bisericii, deşi, sub aspect teologic, scrierea este destul de săracă; ea are cel mai mare preţ pentru a cunoaşte credinţa Bisericii din acea vreme. Autorul crede în dumnezeirea lui Isus şi a Sfântului Spirit, afirmă că Biserica are, ca fundament, pe Petru, cunoaşte aproape toate tainele: Botezul, Euharistia, Penitenţa, care presupune mărturisirea greşelilor.

B. SFÂNTUL EFREM SIRUL (306-373)

Unul dintre cei mai mari scriitori sirieni a fost Sf. Efrem, a cărui viată a fost puţin cunoscută. Este foarte greu să distingem legenda de istorie în diversele biografii care ni-l prezintă. S-a născut spre anul 306 la Nissibis (nord-vest de Mossul, Mesopotamia). Tatăl său, după unii, a fost preot păgân, care, aflându-1 că stă de vorbă cu creştinii, l-ar fi alungat de acasă; alţii afirmă că părinţii au fost creştini. El însă, de tânăr, s-a hotărât să-şi închine viaţa Mântuitorului, începând ca anahoret, ocupându-se de studii şi contemplare. Episcopul Iacob de Nissibis (mort în 338) îl apropie de timpuriu şi reuşi să-l ducă la Conciliul din Niceea. Mai târziu, se pare că l-a pus în fruntea unei şcoli din oraşul episcopal. Efrem a fost simplu diacon şi se pare că a rămas toată viaţa sa la această treaptă clericală. În perioada atacurilor persiene asupra oraşului (338-346-350), a adus reale servicii concetăţenilor săi, îndemnându-i la luptă şi încurajându-i. În acest timp, a compus cântece creştine pentru a combate pe cele ariene şi gnostice. În anul 363, printr-o înţelegere paşnică, oraşul a fost cedat persienilor, iar Sf. Efrem, împreună cu mulţimea creştinilor, se retrase şi se aşeză pe teritoriul roman la Edessa, aproape de Eufrat, unde îşi petrecu ultimii 10 ani de viaţă (363-373), Din această epocă datează cele mai multe lucrări care ne-au rămas de la el. A trăit ca un anahoret, pe muntele din vecinătatea oraşului, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă ucenici care s-au reunit în jurul lui şi au format vestita şcoală teologică de la Edessa, denumită Şcoala Perşilor. Este posibil că, în anul 370 ar fi făcut o călătorie în Cezareea Capadochiei să-l vadă pe Sf. Vasile. Om foarte umil, a refuzat să fie episcop sau preot, rămânând toată viaţa diacon, iubind contemplaţia. A dus o viaţă de adevărat călugăr, hrănindu-se numai cu pâine de orez, cu legume şi cu apă.

Sf. Efrem este, mai întâi de toate, un mare mistic, un suflet de poet, cu o imaginaţie foarte bogată şi colorată, care iubeşte imaginea artistică a stilului. Desigur, Sf. Efrem nu a fost un mare teolog, pentru că a scris mai mult pentru popor şi călugări, însă ştim că învăţătura lui este sigură, încât, nu fără motiv, a fost declarat doctor al Bisericii de către Papa Benedict al XV-lea în 1920.

Scrieri. Trebuie să spunern că multe din scrierile Sf. Efrem s-au pierdut, altele au fost traduse în greceşte, în limba armeană, în coptă, etiopă, arabă, fiind, ici-colo, alterate; unele nici nu s-au editât.

Ele pot fi împărţite în două: scrieri în proză şi scrieri în versuri.

Scrieri în proză. Aici trebuie socotite puţinele sale cuvântări şi scrieri exegetice. Sf. Efrem a comentat întreaga Scriptură (poate cu excepţia Deuterocanonicelor Vechiului Testament). Din acestea, nu ni s-au păstrat decât comentariul asupra Facerii şi Ieşirii, şi puţine fragmente din celelalte, iar din Noul Testament, comentariul Evangheliilor şi Epistolelor Sf. Pavel într-o traducere armeană. În general, metoda sa exegetică este istorică şi literală, cu toate că se foloseşte şi de o largă interpretare tipologică, în sens antiochen, iar în imnuri şi în poezii foloseşte interpretarea alegorică şi mistică.

Scrieri în versuri. (Versul siriac nu se bazează pe valoarea mai mică sau mai mare a silabei, ci pe numărul lor). Versul folosit de Sf. Efrem este de şapte silabe, două câte două, care, în imnuri, se grupează în strofe de la 4 la 12 versuri.

Din scrierile dogmatice amintim 56 Cuvântări contra diferitelor erezii, mai ales contra marcioniţilor şi bardesanilor; 60 de Cuvântări contra scrutătorilor, adică contra sofismelor ariane; 7 Despre periş (sau despre credinţă) în care expune frumuseţea credinţei, mai ales cu privire la Sf. Treime. Despre liberul arbitru, Contra jidovilor, 4 cântări Contra lui Iulian Apostatul şi 15 imnuri Despre Paradis. Apoi, mai are discursuri despre Tainele lui Cristos şi panegirice despre sfinţii din Noul şi Vechiul Testament. Astfel, sunt 22 Despre Naşterea Domnului şi 15 Despre Epifanie, apoi 41 despre diferitele Taine, 20 despre Preacurata şi alte multe Despre Sfinţi.

Cântecele nissibiene (Carmena Nissibena) se ocupă de istoria patriei sale În timpul năvălirii persienilor şi sunt mai mult poeme morale decât istorice. În fine, mai are 85 de Discursuri funebre, ţinute cu diferite ocazii, interesante pentru a cunoaşte obiceiurile şi Liturghia din acel timp. În ceea ce priveşte autenticitatea testamentului său, chestiunea se discuta şi astăzi.

Poezia Sf. Efrem întrece în frumuseţe orice altă producţie siriacă. Este numit mare poet al Siriei. Clar în gândire, se foloseşte de o mulţime de figuri şi imagini foarte frumoase. Însă, în acelaşi timp, scrierile sale sunt preţioase pentru că ele conţin o combatere completa a ereziilor de până la el. În ele se afiă mărturii despre cele doua naturi ale lui Isus Cristos, despre singura persoană a Cuvântului întrupat, despre cultul sfinţilor, despre cinstirea moaştelor, despre prezenţa reală a lui Isus în Sf. Euharistie ş. a. aşa că nu exista dogmă creştină care să nu aibă argumente în opera Sf. Efrem.

Doctrina Sf. Efrem are la bază libertatea. Omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu: a) prin libertatea şi domeniul ce-l stăpâneşte asupra întregii creaţiuni; b) prin aptitudinea de a primi darurile lui Dumnezeu; c) prin uşurinţa cu care spiritul său poate concepe şi se aplică la tot ce exista. În primii părinţi (Adam şi Eva), această imagine naturală a lui Dumnezeu era însoţită de daruri supranaturale preţioase, comportând în particular nemurirea, înţelepciunea şi ştiinţa şi chiar o oarecare lumină exterioară, care le acoperea goliciunea; lumina aceea era un reflex al darurilor spirituale ale sufletului lor. Toate acestea s-au pierdut prin păcatul original, dar libertatea, cu toate că a slăbit, bolnavă, subzistă, şi Sf. Efrem este foarte categoric asupra acestui punct. Omul decăzut are nevoie de graţie, şi acesta îl ajută fără violenţă, fără a-i distruge libertatea.

Sf. Efrem considera bucuros viaţa creştină ca o luptă spirituală. Ea oferă omului arme contra tuturor viciilor, îndeosebi asupra celor opt păcate capitale, recomandând îndeosebi postul, temperanţa, rugăciunea, lectura cărţilor sfinte. Dintre virtuţi prefera castitatea, virginitatea, caritatea, răbdarea, smerenia, pocăinţa. Are cult faţă de Sfânta Fecioară Maria, pentru că ea a fost fecioară şi a rămas fecioară - ante partum, În partum, post partum - şi, fiind sfânta şi fecioară, a îndrăznit să o compare cu Isus Cristos: Tu singur şi Mama Ta sunteţi absolut curaţi, sub orice raport, căci în Tine nu-i pată şi în Mama Ta nu-i nici o mânjitură. Dacă Maria este Mama lui Cristos, Biserica este rnireasa Sa mistică, distribuitoarea graţiei şi adevărului.

El a lăudat preoţia şi îndeosebi pe Petru, care este principele preoţiei, de la care preoţii prirnesc puterea de sfinţire. Petru este fundamentul Bisericii, el are dreptul supravegherii tuturor apostolilor şi episcopilor care construiesc Biserica prin învâţământul lor. El este izvorul prim al adevărului şi şeful discipolilor, apostolilor. Această este doctrina pe care doctorul sirian, aşa de îndepărtat de Roma, a scos-o din Sf. Scriptură şi din Tradiţia Bisericii sale (A. Cayre, op. cit. I, p. 374).

Sf. Efrem vorbeşte de majoritatea Sacramentelor şi subliniază categoria prezenţa reală a lui Isus Cristos în Sf. Euharistie.

Doctrina sa eshatologică: a) Judecata este unul din adevărurile din care el trage cele mai puternice efecte. El distinge trei clase de oameni: cei care sunt supra judicium - (sfinţii); subjudicio (creştinii nedesăvârşiţi) şi extra judicium (necredincioşii şi condamnaţii). b) Toţi trebuie să treacă prin focul iadului, primii fără a suferi, ultimii pentru a rămâne acolo, ceilalţi pentru a se curăţi. În rest, cerul şi iadul sunt veşnice.

Admiraţa sirienilor pentru Sf. Efrem a fost exprimată astfel: doctorul Universului, stâlpul Bisericii, gura convingătoare, profetul Sirienilor, harfa Sfântului Spirit.

C. SCRIITORI SIRIENI DUPĂ SF. EFREM

Dintre scriitorii urmaşi ai Sf. Efrem, până în mijiocul veacului al V-lea când Biserica siriacă a trecut la nestorianism sau la monofizism, amintim următorii:

CIRILONAS, care a scris o cântare despre năvălirea hunilor.

BALAI, episcop de şi în Bersia (Alep), autor de multe poeme.

RABULAS (415-435), episcop de Edessa, care s-a distins în lupta contra nestorianismului şi în traducerea Sf. Scripturi în limba siriacă.

NARSETES, episcop nestorian, a fost un exeget de seamă şi autor de cântece biblice şi liturgice care a transferat Şcoala Edesseană la Nissibis în 489.

IACOB DE SARUG, monofizit (451-521), este al doilea poet sir după Sf. Efrem, care ne-a lăsat epistole, cuvântări şi aproape 300 de omilii metrice, între care un frumos cântec despre Preacurata. Dintre istorici, amintim pe MARUTA, episcop de Maiphierkat în secolul al IV-lea sau ai V-lea, însemnat pentru informatiile despre persecuţiile persiene (340-380). A participat la Conciliul din Niceea în 325.

DADJESU, patriarhul Seleuciei (421-456), ne-a lăsat o istorie inedită, de asemenea şi un canon al Conciliului din 430, fiind primul martor al introduceni Bisericii sale în nestorianism.

D. SCRIITORII ARMENI

Literatura creştină armeană începe în secolul al V-lea, care este, în acelaşi timp, secolul ei de aur, fiindcă, începând cu secolul al VI-lea şi până în al IX-lea, literatura decade. Începuturile ei se leagă de tendinţa de emancipare naţională a poporului armean, de Bizanţ şi Siria, cel puţin în liturghie şi cult. Pentru acest scop se spune că MESROP, secretar al regelui şi apoi călugăr, ar fi inventat alfabetul armean, cu ajutorul patriarhului SASAK (Isac) cel MARE (390-440). Apoi a tradus în limba armeană Sf. Scriptură, Liturghia Sf. Vasile şi scrierile multor Sfinti Părinţi.

EZNIC, învăţăcelul lor, care a studiat la Edessa şi la Bizant, a continuat opera lor. El a scris o apologie mare a credinţei cu titlul Contra sectelor (441-449), în patru părţi, în care combate păgânii, persienii şi filosofii greci, iar în ultima pe Marcion. Scrierea ne dovedeşte că autorul este un scriitor profund, un dialectician de forţă şi un exeget valoros. Ea poate fi considerată capodopera literaturii creştine armene.

Scriitori care i-au urmat s-au ocupat mai mult cu istoria. Astfel, este amintită o istorie a Armeniei din 344-392 scrisă de bizantinul FAUST; apoi istoria Armeniei Mari de la 149-428, atribuită lui MOISE DE CORENES.

IOAN MANDAKUNI a fost un orator de seamă (480) care are multe cuvântări morale şi dogmatice; călugărul ELISEU, un poet epic, a scris, ca martor ocular, istoria războiului armenilor contra tiranului persian Iezdegerd II (449-451). În secolul al Vl-lea, Armenia a devenit monofizită în mare parte şi aproape toată literatura ei a decăzut foarte mult.

E. LITERATURA GEORGIANĂ (DIN REGIUNEA CAUCAZIA)

Prima traducere a Sfintei Scripturi în limba georgiană pare să fi fost făcută la sfârşitul secolului al IV-lea.

Nu se cunosc scriitori originali georgieni în perioada patristică. Atât este de amintit că, în sec. X-XI, călugării georgieni au tradus multe scrieri patristice, ale căror originale manuscrise antice se află la Tiflis şi Sanktpetersburg, precum şi la mănăstirea Sf. Iviron din Athos. Aceste scrieri sunt de cel mai mare preţ pentru cunoaşterea unora din scrierile Sfinţilor Părinţi.