Greco-Catolic.ro

Sf. Ioan Gură de Aur (Crisostomul) s-a născut către 344 in Antiochia, dintr-o familie nobilă şi bine situată. A rămas de mie orfan de tată, acesta fiind Secundus magister militium Orientis (înalt funcţionar al Imperiului). A fost crescut de mama sa, Antusa, rămasă văduvă la 20 de ani. Nu a voit să se mai mărite, numai pentru a-şi putea creşte cât mai bine copilul. Ioan ascultă cursurile retorului Libanus şi ale filosofului Andraghatius, apoi profesă câtva timp avocatura. Numai dragostea sa mare faţă de mamă-sa l-a reţinut să nu părăsească lumea şi să intre în mănăstire. Totuşi, rămânând în lume, a dus o viaţă de ascet. În 369, fiind remarcat de episcopul Meleţie, a fost botezat şi făcut lector. Probabil că în acest timp a ascultat lecţiile lui Diodor din Tars. În 374, în urma morţii mamei sale, şi poate şi pentru a scăpa de sarcina episcopiei pe care voiau să i-o dea, se retrage într-o mănăstire din jurul Antiochiei, iar după patru ani se ascunde într-o peşteră, trăind singur o viaţă foarte austeră. Sănătatea foarte şubredă nu a suportat acest regim sever pe care şi l-a impus şi este silit să se întoarcă în Antiochia în anul 380, unde, în 381, este hirotonit diacon de către Meleţie, iar în 386 preot, de către episcopul Flavian, şi însărcinat cu predicarea în catedrala din Antiochia (386-398). Atunci începe cariera sa de orator, ţinând cele mai vestite predici, Omiliile sale, care se răspândesc şi îi duc faima pretutindeni. Pe timpul cât Sf. Ioan a fost preot în Antiochia, biserica de aici era împărţită în mai multe partide: o mare parte din orăşeni îi recunoşteau episcop pe Flavian, dar în faţa lui era Paulin (mort în 388), consacrat de Lucifer de Gagliari, conducând în 362 partizanii lui Meleţie, mai puţini la număr, dar cu un trecut autentic ortodox, recunoscuţi şi sprijiniţi de Roma. Sf. Ioan Crisostomul era ataşat lui Flavian şi a atacat violent partida lui Paulin, dar nu a rostit nici un cuvânt contra Sf. Scaun al Romei. În 387, în urma unor mari impozite şi jecmăniri ale fiscului imperial, a fost dărâmată statuia împăratului şi a familiei sale din Antiochia, act considerat crimă de les majestate, pe care împăratul Teodosie hotărî să o pedepsească aspru. Populaţia disperată aştepta pedepsele. Episcopul Flavian plecă la Constantinopol să ceară iertare împăratului, chiar în începutul Paresimilor, iar Sf. Ioan începu o scrie de omilii asupra statuilor în care, comentând Vechiul Testament, încuraja poporul abătut şi disperat, cerându-i în acelaşi timp să ducă o viaţă morală, părăsind vieţile şi dezlipindu-se de bunurile lumeşti trecătoare. Când ţinu cea de a 21-a omilie, anunţă succesul misiunii lui Flavian, reproducând din amvon discursul pronunţat de Flavian în faţa împăratului care, emoţionat până la lacrimi, acordă iertare poporului. Acest popor disperat înţelese că Sf. Ioan Crisostomul este coautorul acestui discurs şi, din acel moment, îi acordă totală simpatie şi ataşament, considerând succesul episcopului Flavian ca un succes şi al lui Ioan.

În anul 397, în urma morţii episcopului Nectarie, împăratul Arcadie îl numeşte pe Sf. Ioan episcop al Constantinopolului, activând în această înaltă calitate între anii 398-404. Ajuns episcop al Constantinopolului, trimise la Roma o delegaţie compusă dintr-un episcop al Siriei (Acaciu de Bereea) şi un preot alexandrin (lzidor) şi obţinu scrisori de comuniune pentru el însuşi şi, de asemenea, şi pentru Flavian, restabilind astfel pacea şi înţelegerea între provincia Orientului şi Biserica Universală.

Om energic, Sf. Ioan Gură de Aur a început să combată toate neregulile şi viciile, pe câte le vedea în cler, în mănăstiri, în poporul de jos şi în puternicii zilei, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, necruţând pe nimeni. El şi-a propus să reformeze şi să curme abuzurile în care alunecase biserica; suprimă mai întâi orice lux al casei episcopale, împiedică clerul să folosească în profitul său şi în paguba săracilor generozitatea persoanelor bogate; apără fecioarele şi diaconesele, oprindu-le să mai locuiască la clerici, ceea ce le expunea calomniilor despre corectitudinea lor, ceru văduvelor o conduită ireproşabilă, un nealterabil devotament, ceea ce îi aduse ura neîmpăcată alor trei dintre ele, care se uniră mai târziu cu împărăteasa Eudoxia pentru a-l pierde. În sfârşit, reorganiză administrarea averilor şi făcu un mare număr de opere de caritate, în timp ce voia reformarea moravurilor, se sforţa şi la dezvoltarea vieţii creştine a credincioşilor săi, prin predici. În acest scop, explică de la amvon epistolele Sf. Pavel (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei etc), comentă Psalmii, Faptele Apostolilor. În general, aceste predici, sub aspectul formei, sunt mai puţin îngrijite decât cele din Antiochia, din cauza multiplelor sale ocupaţii şi sarcini, ceea ce nu i-a permis episcopului să le poată pregăti. Sf. Ioan Crisostomul s-a preocupat de extinderea credinţei la tară, în armată, prea neglijate până atunci. El îi combătea în Constantinopol pe arieni şi novaţieni (cathari, rigorişti). În sfârşit, trimise misionari să-i evanghelizeze pe goţii de pe malurile Mării Negre şi de la Dunăre, din părţile ţării noastre. Scurtul său episcopat, plin de atâtea opere, este marcat şi de câteva crize răsunătoare. Prima este căderea eunucului Eutropiu, ministru atotputemic la curtea împăratului Arcadie, spre sfârşitul lui 398, care, de altfel, l-a propus candidat pe Sf. Ioan la scaunul Constantinopolului şi l-a sprijinit pe episcop În multe din initiaţivele sale. Sf. Ioan Crisostomul nu s-a lăsat şi nu s-a crezut legat şi obligat prin aceste favoruri. El a ştiut să-i facă ministrului reproşuri asupra neruşinării lui strigătoare. El s-a zbătut să-i împiedice să retragă bisericilor dreptul la azil. Dar nu este adevărat că episcopul ar fi susţinut complotul din 399, în care Eutropiu a fost răsturnat. Când fără a trage din acest caz nefericit un profit pentru credincioşii lui, lecţii morale care comportau un atât de neaşteptat schimb al norocului în nenorocire. Cele două celebre omilii Asupra dizgraţiei lui Eutropiu (399) deplâng cu un patetism şi o vehemenţă fără pereche vanitatea şi gloria omenească. Dar deja bogaţii se manifestau în opoziţie făţişă Episcopul, care nu a condamnat decât abuzurile, nu a ezitat chiar să condamne şi o nedreptate comisă de împărăteasa Eudoxia, devenită atotputernică la curtea împărătească, după căderea lui Eutropiu. Din acest motiv, începând cu anul 401, relaţiile dintre curtea imperială şi episcopat au fost rupte. Ele au fost reluate mai târziu, dar într-un mod rece; toţi cei loviţi de reformele episcopului s-au grupat treptat împotriva lui, îndeosebi Severin de Gabala, prelat curtezan, favoritul Eudoxiei. Sosirea Fraţilor Mari (Lungi) în anul 402, înveninară cu totul relaţiile Sf. Ioan Crisostomul cu curtea imperială şi precipitară un deznodământ pregătit de multă vreme. Călugării din Nitria, conduşi de cei care se numeau Fraţii Mari, persecutaţi în Egipt ca origenişti de Teofil, episcopul Alexandriei (401), s-au refugiat la Constantinopol. Episcopul îi găzdui fără să-i primească în comuniune; el refuză chiar de a primi o inscripţie din partea lor contra sa, dar curtea imperială îi chemă pe Sf. Ioan, pe Teofil şi pe Sf. Epifaniu să se justifice asupra acestei situaţii a origeniştilor refugiaţi la Constantinopol. Sf. Epifanie, sosit, afla din informaţii sigure că Sf. Ioan nu-i origenist şi nu este în comuniune cu Fraţii Mari, dar Teofil, sosit în anul 403, îi acuză de erezie pe Sf. Ioan, reuşind să adune 26 de episcopi împotriva Sf. Ioan, împreună cu încă 10 episcopi nemulţumiţi şi cu cele trei văduve protejate de curtea imperială, care se socoteau insultate de patriarh, ele şi împărăteasa. Sinodul, prezidat de Teofil, convocă pe Sf. Ioan să se prezinte în localitatea La Stejar, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăţi de calomnii sau de lucruri ridicole. Ioan nu se prezentă şi, de aceea, fu depus. Exilat din ordinul Împăratului şi aflându-se deja to Bitinia, patriarhul fu rechemat din cauza răscoalei poporului care-şi cerea păstorii şi din cauza unui cutremur de pământ. Sf. Ioan reveni, fiind primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârşitul anului 403, Sf. Ioan critică aspru neorânduielile ce s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei, aproape de biserica unde slujea el. Se pare că omilia despre Ioan Botezătorul, în care Sf. Ioan ar fi comparat pe Eudoxia cu Irodiada, este o piesă falsă, plăsmuitâ de adversarii săi. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, convocă un sinod în care Sf. Ioan fu depus a doua oară, ca nefiind reintegrat de un sinod după prima depunere. Aceasta se petrecea în Postul Paştelui din anul 404. Sf. Ioan fii arestat în palat, aproape de Paşti şi exilat după Rusalii, la 20 iunie 404. Exilul al doilea şi final al Sf. Ioan este cunoscut din Scrisorile sale numeroase către prietenii devotaţi. Ele arată suferinţele şi necazurile lui pe drumul lung şi silnic al deportării, dar este mereu preocupat de scumpa sa biserică şi de răspândirea Evangheliei. După o scurtă oprire la Niceea, Sf. Ioan ajunge, la sfârşitul a 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mica. A suferit mult aici, din cauza climei, a lipsurilor şi primejdiilor din partea tâlharilor. Intervenţia partizanilor săi de la Constantinopol, numiţi ioaniţi şi moartea Eudoxiei, spre sfârşitul anului 404, nu i-au schimbat situaţia. Sf. Ioan scrie de la Cucuz şi Papei Inocenţiu I, cerându-i ajutor şi recunoscând implicit autoritatea superioară a Bisericii Romei. Faptul câ au fost adresate în acelaşi timp scrisori episcopilor din Milan şi Acvileea, nu dovedeşte decât că Sf. Ioan nu ar face diferenţă între unele şi altele. De altfel, şi de această dată, Sf. Ioan Crisostomul a intervenit la Papa Inocenţiu I să-i ia apărarea, însă sigur că Papa nu a reuşit să-i dea ajutor în opoziţia ce-o avea în faţa lui din partea curţii imperiale. Totuşi, faptul că un patriarh apelează din nou la Scaunul Apostolic al Romei şi Papa Inocenţiu I încearcă să unească un conciliu la Salonic, însă violenţele şi intrigile se opuseră reuşitei acestui proiect, au făcut doar ca exilatul Sf. Ioan Crisostomul şi se consoleze de aceste eforturi ale Papei scriindu-i, într-o nouă scrisoare, din 406, şi fâcându-l pe Papa să îl separe de Teofil ca de un intrus pe scaunul Constantinopolului şi persecutor ai credincioşilor rămaşi fideli Sf. Ioan. Deportat la Pytus, un orăşel pe malul răsăritean al Mării Negre, din cauza legăturilor frecvente cu prietenii săi de la Constantinopol şi Antiochia, Sf. Ioan muri pe drum spre aceasta localitate, la Gomana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407, rostind aceste cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate Papa a cerut şi a obţinut ca numele lui să fie trecut în diptice (pomelnice). Rămăşiţele lui pâmânteşti au fost duse solemn la Constantinopol în anul 438 prin împăratul Teodosie al II-lea, iar mai târziu au fost aduse la Roma, unde se cinstesc în Basilica Sf. Petru.

Sf. Ioan este cel mai prolific scriitor al Bisericii de atunci, încă fiind în viaţă, probabil că a fost numit Crisostomul-Gură de Aur, nume pe care îl întâlnim deja la scriitorii din veacul al Vl-lea.

Scrierile sale se pot împărţi în omilii, tratate şi epistole.

1. Omiliile se împart în:

1. Exegetice, cele mai importante, în număr de aproape 700, care explică atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament. Asupra Facerii are două scrieri: una de 9 omilii din anul 386, alta de 67 de omilii din 388 sau 395. Asupra Regilor are 5 omilii despre Ana şi 3 despre David şi Saul, din anul 387. Asupra Psalmilor, prin anul 396, a ţinut în Antiochia 58 de omilii (Psalmii 4-12,43-49, 108-117, 119-150); apoi are două omilii Despre obscuritatea profeţilor din anii 386-7 şi 6 omilii, asupra lui Isaia.

Asupra Noului Testament sunt celebre 90 de omilii, asupra Evangheliei lui Ioan, datând din anul 393. Despre Faptele Apostolilor sunt 53 de omilii din anii 400-401 şi alte 8 din anul 388. Asupra diferitelor epistole ale Sf. Pavel are 250 de omilii. Dintre toate acestea, cele mai frumoase sunt asupra Psalmilor şi asupra Epistolei către Romani.

2. Morale, care au un caracter biblic, de cele mai multe ori: 3 Despre diavolul care ispiteşte şi 9 Despre Penitenţă. Apoi multe altele sunt cu subiecte diferite, cum ar fi Despre calende. Contra jocurilor de circ, Despre elemosină şi 4 cateheze în legătură cu pregătirea pentru Botez.

3. Dogmatico-politice: 12 contra hanomeilor şi 8 contra evreilor, din anii 286-7; apoi diferite omilii Despre sărbători: Crăciun, unde ne spune că Cristos s-a născut în 25 decembrie; despre Epifanie, Despre Patimile, Învierea şi Înălţarea Domnului; Despre Rusalii şi panegirice de ale Sfinţilor (Iov, Eleazar), iar din Noul Testament cele mai vestite sunt Despre Sf. Pavel.

4. Ocazionale: între acestea, cele mai vestite sunt cele 21 despre statui, ţinute cu ocazia incidentului din Antiohia, când oamenii, nemultumiţi de prea mari impozite puse pe ei, dărâmară statuia împăratului Teodosie şi a familiei sale (387). Pentru a-i pedepsi, Teodosie porunci represalii aspre: a declarat oraşul decăzut din drepturile sale de oraş, pe principalii răzvrătiţi i-a închis şi se prevedeau noi măsuri, când Episcopul Flavian a plecat la curte să obţină iertare pentru poporul său. în acest timp, Sf. Ioan ţine aceste omilii pentru a-i încuraja pe credincioşi şi a-i îndemna la pocăinţă.

Tot aici trebuie socotit discursul ţinut după hirotonisirea sa ca preot, acela în care apăra pe ministrul Eutropiu, căzut în dizgraţie.

II. Tratate. Cu caracter apologetic-dogmatic sunt două opuscule: Despre Sf. Babila, scris câtre 382, în care demonstrează, contra împăratului Iulian, dumnezeirea lui Isus Cristos din minunile Sale şi ale sfinţilor, între care erau cunoscute cele făcute de martirul Babila (mort la 250). Despre dumnezeirea lui lsus Cristos (Quod Christus sit Deus), contra păgânilor şi evreilor, dovedeşte din profeţiile Vechiului Testament, din Istoria creştinismului şi din profeţialul Cristos despre Ierusalim şi Templu.

Mult mai numeroase sunt scrierile cu caracter practic. Înainte de a se preoţi, a scris două Paraeneses ad Teodorum lapsum pentru a-l îndemna pe acest prieten al său, sedus de o femeie, Hermiona, să-şi reia viaţa călugărească. E vorba de viitorul episcop de Mopsuestia. A scris apoi două cărţi Despre căinţă, trei Despre duşmanii vieţii călugăreşti, Către călugărul Stagiriu chinuit de diavol, Comparaţie între un rege şi un călugăr, preferând soarta călugărului. Aceste trei ultime scrieri se ocupă de viaţa călugărească. Totuşi, în acest timp, pare că a scris Despre vergurie, Către o tânără văduvă, Despre rămânerea în văduvie, unde nu sfătuieşte căsătoria a doua.

Cu privire la preoţie, Sf. Ioan a scris Despre preoţie în şase cărţi, în forma de dialog cu prietenul său Vasile. Acest tratat este capodopera sa. în prima parte vorbeşte despre măreţia preoţiei, care este comparată cu a regilor şi cu cea îngerească, pe care le întrece, căci îngerilor nu le este dat să jertfească victima euharistică şi nici puterea de a lega şi dezlega, său de a renaşte suflete pentru Dumnezeu; de aceea, sunt necesare unui preot virtuţi publice şi private, mai mult decât unui rege şi unui înger. Ultimele trei cărţi vorbesc despre diferitele obligaţii pe care le are un preot. Datoria de a predica îi cere studiu, efort, dispreţ fără de laude şi de critici. Datoria de a veni în contact cu lumea din afară îi cere unui preot mai multă virtute decât unui călugăr, mai multă prudenţă, ştiinţă şi zel pentru a putea evita mai uşor primejdiile multe care îi stau în faţă. Mai recomandă evitarea oricărei familiarităţi cu femeile. Opera a fost scrisă între anii 381-385.

Contra comportării clerului a scris două tratate pastorale: Contra acelora care au la ei fecioare şi Femeile (călugăriţe) nu trebuie să locuiască împreună cu bărbaţi, în care le opreşte pe fecioare şi pe diaconese să locuiască la clerici.

Cu privire la educaţia familiară a scris la Antiochia, către 393: Despre deşertăciune şi Despre educarea copiilor.

III. Epistolele sale sunt 6 număr de 240, de regulă foarte scurte şi scrise în al doilea exil; sunt cele mai însemnate, două din ele fiind adresate Papei Inocenţiu I, apoi 17 adresate văduvei diaconese Olimpia, în care preamăreşte suferinţa.

Tot Sfântului Ioan i se atribuie Liturghia Orientală, ce-i poartă numele, deşi, în starea actuală, unii critici nu i-o mai atribuie. I se mai atribuie şi alte multe scrieri, care însă nu par autentice.

DOCTRINA Sf. Ioan Gură de Aur este, fără îndoială, a celui mai mare orator din perioada vechiului creştinism. El cunoştea foarte bine toate instrumentele oratoriei şi se foloseşte ca nimeni altul de o limbă grecească clasică, de un stil pe care-l întâlneşti numai la Demostene, de o mulţime de comparaţii şi imagini, aşa încât expunerea sa este întotdeauna nouă şi instructivă. Desigur, se spune că nu este atât de profund ca Sf. Augustin, nu se foloseşte atât de mult de Filosofie şi de judecăţi abstracte, ci mai mult de argumente şi comparaţii şi imagini neobişnuite. Cunoscând foarte bine poporul său, descrierea obiceiurilor nu au nimic artificial, ci sunt foarte naturale. Este mai mult un părinte care vorbeşte fiilor săi, care-i învaţă, îi îndreaptă. Ceea ce s-ar părea mai defectuos ar fi bogăţia prea mare de imagini, de comparaţii, însă este ştiut că acestea formau deliciul ascultătorilor săi, fiindcă orientalii iubesc mult comparaţiile, imaginile artistice.

Cea mai mare parte a scrierilor Sf. Ioan sunt cu caracter practic, etic, mai mult dogmatic. În Exegeză, de asemenea, nu este aderentul speculaţiilor, ci caută mai mult înţelesul literal; din acela deducem învăţături morale sau tipologice, după ce odată le-a stabilit pe deplin.

În dogmatică nu este prea original, însă este precis şi corect.

Sf. Ioan Crisostomul a fost cel mai ilustru reprezentant al Şcolii Antiochiene, ferm antiorigenist, deşi a fost suspectat de Sf. Epifaniu şi învinuit pe nedrept de Teofil al Alexandriei, fiind ataşat Tradiţiei. Nu a negat păcatul original, cum au pretins pelagienii, nici nu a avut o teorie a păcatului original, atât de precisă ca Sf. Augustin, dar doctrina decăderii umanităţii este bine şi clar afirmată.

Sf. Scriptură este izvorul gândirii sale, făcând exegeză literală, recurgând uneori şi la un alegorism moderat. Prin viaţa lui interioară contemplativă, s-a apropiat mai profund, ca filosof, de Dumnezeu. Sub aspect moral, cere supunere la legea creştină - omul, indivizii, familiile, societatea -, pentru ca astfel să se realizeze îndepărtarea de pâgânismul încă influenţabil pe atunci (azi e cel modern) şi reforma morală a sufletelor. Opera lui ni se prezintă ca un manual complet al vieţii creştine.

A fost apostolul carităţii, biciuind avariţia, lăudând milostenia faţă de săraci, mila faţă de sclavi, respectul dreptului de proprietate. A lăudat celibatul, dar a urmărit sfinţirea vieţii familiale, declarând deplina egalitate între soţi şi cerând educarea creştină a copiilor. Cere perseverenţă în credinţă, practică religioasă, cuminecare, ajun, rugăciune, participare regulată la Sf.Liturghie. Graţia divină este necesară pentru orice act de mântuire. Este un dar gratuit al lui Dumnezeu prea bun şi preadrept. Sfintele Sacramente sunt semne vizibile care produc graţie: ex opere operato, însă la spovadă trebuie părere de rău, propunere de îndreptare şi împlinirea canonului. Sf. Mir este o taină a întăririi în credinţă. În Sf. Euharistie, care este şi Jertfă, prezenţa reală a lui Isus apare prin rostirea cuvintelor Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Preotul la altar îl reprezintă pe Mântuitorul şi pronunţă propriile Lui cuvinte: Acesta este Trupul Meu... Aceste cuvinte transubstanţiază darurile de jertfă, pâinea şi vinul, în Trupul şi Sângele lui Isus Cristos. Aproape toţi ceilalţi Părinţi Orientali atribuie consacrarea la epicleză, care urmează consacrării. Pentru Sf. Ioan Crisostomul, epicleza este doar manifestarea exterioară a intervenţiei Sf. Spirit, căruia i se atribuie toate acţiunile sfinţitoare. Invocarea celor Trei Persoane Divine este considerată de Sf. Părinţi ca un întreg moral, în cursul căruia, la un moment precis, consacrarea a avut loc. Sf. Ioan considera că lsus are rolul principal ca ministru al Euharistiei, iar aceasta este banchetul euharistic, identic cu cel de la Cină şi cu Jertfa de pe Cruce.

Căsătoria este indisolubilă; în caz de adulter, Biserica este fondată pe adevăr, deci infailibilă în învăţătura ei. Este independentă de puterea lumească, aceea care conduce lumea în problemele temporare, pe când preotul, Biserica, conduce lumea în mod superior, după învăţătură şi scopuri veşnice. Ea este una prin voia lui lsus şi deci nu poate fi împărţită (schismaticii fac tot atâta râu cât ereticii) şi este fondată de Petru căruia Isus i-a dat nu numai puterea de a învăţa adevărul sau onoarea de a o prezenta, ci guvernământul efectiv al întregii Biserici (De poenit. hom. 2), administrarea întregului univers (în Ioan LXXIII, nr. 1). Biserica este catolică, sau universală (în Timotei, XI, l), deci coIoana, stâlpul întregii lumi. Ajuns episcop al Constantinopolului, Sf. Ioan devine pacificator între Antiohia şi Roma, iar când este depus arbitrar recurge el însuşi la Papa pentru a casa sentinţele nedrepte, al căror victimă era. Papa Inocenţiu I obţinu cel puţin reabilitarea postumă a celui mai mare doctor pe care Orientul l-a numit ecumenic. Crisostom este, de fapt, în toată puterea cuvântului, un doctor ecumenic, un doctor catolic.

În Cristologie arată clar că Cristos este consubstanţial Tatălui şi a luat asupră-şi natura omenească, întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Romani, hom. 13, 2, 5); acest lucru l-a făcut fără amestecare de naturi, fără împărţire de persoană. Cu privire la păcatul strămoşesc şi la graţie, despre învăţătura sa au disputat Iulian de Eclana şi Sf. Augustin care, la urmă, au reuşit să-şi însuşească învăţătura Sf. Ioan, pentru că, de fapt, afirmă transmiterea acestui păcat urmaşilor lui Adam, deşi uneori înclina să scoată în relief partea voinţei libere în problema harului. Merită să fie amintite multele texte euharistice ale Sf. Ioan Gură de Aur, care i-au adus, pe merit, numele de doctor euharistic, precum şi faptul că el considera preotul ca un instrument al lui Cristos în transubstanţiere: Şi noi ţinem locul miniştrilor, El este Acela care sfinteşte cele puse înainte şi le jertfeşte.