Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451

CAPITOLUL VII

ȘCOALA ANTIOCHENĂ

2. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR (344-407)

Sf. Ioan Gură de Aur (Crisostomul) s-a născut către 344 in Antiochia, dintr-o familie nobilă și bine situată. A rămas de mie orfan de tată, acesta fiind Secundus magister militium Orientis (înalt funcționar al Imperiului). A fost crescut de mama sa, Antusa, rămasă văduvă la 20 de ani. Nu a voit să se mai mărite, numai pentru a-și putea crește cât mai bine copilul. Ioan ascultă cursurile retorului Libanus și ale filosofului Andraghatius, apoi profesă câtva timp avocatura. Numai dragostea sa mare față de mamă-sa l-a reținut să nu părăsească lumea și să intre în mănăstire. Totuși, rămânând în lume, a dus o viață de ascet. În 369, fiind remarcat de episcopul Meleție, a fost botezat și făcut lector. Probabil că în acest timp a ascultat lecțiile lui Diodor din Tars. În 374, în urma morții mamei sale, și poate și pentru a scăpa de sarcina episcopiei pe care voiau să i-o dea, se retrage într-o mănăstire din jurul Antiochiei, iar după patru ani se ascunde într-o peșteră, trăind singur o viață foarte austeră. Sănătatea foarte șubredă nu a suportat acest regim sever pe care și l-a impus și este silit să se întoarcă în Antiochia în anul 380, unde, în 381, este hirotonit diacon de către Meleție, iar în 386 preot, de către episcopul Flavian, și însărcinat cu predicarea în catedrala din Antiochia (386-398). Atunci începe cariera sa de orator, ținând cele mai vestite predici, Omiliile sale, care se răspândesc și îi duc faima pretutindeni. Pe timpul cât Sf. Ioan a fost preot în Antiochia, biserica de aici era împărțită în mai multe partide: o mare parte din orășeni îi recunoșteau episcop pe Flavian, dar în fața lui era Paulin (mort în 388), consacrat de Lucifer de Gagliari, conducând în 362 partizanii lui Meleție, mai puțini la număr, dar cu un trecut autentic ortodox, recunoscuți și sprijiniți de Roma. Sf. Ioan Crisostomul era atașat lui Flavian și a atacat violent partida lui Paulin, dar nu a rostit nici un cuvânt contra Sf. Scaun al Romei. În 387, în urma unor mari impozite și jecmăniri ale fiscului imperial, a fost dărâmată statuia împăratului și a familiei sale din Antiochia, act considerat crimă de les majestate, pe care împăratul Teodosie hotărî să o pedepsească aspru. Populația disperată aștepta pedepsele. Episcopul Flavian plecă la Constantinopol să ceară iertare împăratului, chiar în începutul Paresimilor, iar Sf. Ioan începu o scrie de omilii asupra statuilor în care, comentând Vechiul Testament, încuraja poporul abătut și disperat, cerându-i în același timp să ducă o viață morală, părăsind viețile și dezlipindu-se de bunurile lumești trecătoare. Când ținu cea de a 21-a omilie, anunță succesul misiunii lui Flavian, reproducând din amvon discursul pronunțat de Flavian în fața împăratului care, emoționat până la lacrimi, acordă iertare poporului. Acest popor disperat înțelese că Sf. Ioan Crisostomul este coautorul acestui discurs și, din acel moment, îi acordă totală simpatie și atașament, considerând succesul episcopului Flavian ca un succes și al lui Ioan.

În anul 397, în urma morții episcopului Nectarie, împăratul Arcadie îl numește pe Sf. Ioan episcop al Constantinopolului, activând în această înaltă calitate între anii 398-404. Ajuns episcop al Constantinopolului, trimise la Roma o delegație compusă dintr-un episcop al Siriei (Acaciu de Bereea) și un preot alexandrin (lzidor) și obținu scrisori de comuniune pentru el însuși și, de asemenea, și pentru Flavian, restabilind astfel pacea și înțelegerea între provincia Orientului și Biserica Universală.

Om energic, Sf. Ioan Gură de Aur a început să combată toate neregulile și viciile, pe câte le vedea în cler, în mănăstiri, în poporul de jos și în puternicii zilei, chiar și pe acelea ale curții imperiale, necruțând pe nimeni. El și-a propus să reformeze și să curme abuzurile în care alunecase biserica; suprimă mai întâi orice lux al casei episcopale, împiedică clerul să folosească în profitul său și în paguba săracilor generozitatea persoanelor bogate; apără fecioarele și diaconesele, oprindu-le să mai locuiască la clerici, ceea ce le expunea calomniilor despre corectitudinea lor, ceru văduvelor o conduită ireproșabilă, un nealterabil devotament, ceea ce îi aduse ura neîmpăcată alor trei dintre ele, care se uniră mai târziu cu împărăteasa Eudoxia pentru a-l pierde. În sfârșit, reorganiză administrarea averilor și făcu un mare număr de opere de caritate, în timp ce voia reformarea moravurilor, se sforța și la dezvoltarea vieții creștine a credincioșilor săi, prin predici. În acest scop, explică de la amvon epistolele Sf. Pavel (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei etc), comentă Psalmii, Faptele Apostolilor. În general, aceste predici, sub aspectul formei, sunt mai puțin îngrijite decât cele din Antiochia, din cauza multiplelor sale ocupații și sarcini, ceea ce nu i-a permis episcopului să le poată pregăti. Sf. Ioan Crisostomul s-a preocupat de extinderea credinței la tară, în armată, prea neglijate până atunci. El îi combătea în Constantinopol pe arieni și novațieni (cathari, rigoriști). În sfârșit, trimise misionari să-i evanghelizeze pe goții de pe malurile Mării Negre și de la Dunăre, din părțile țării noastre. Scurtul său episcopat, plin de atâtea opere, este marcat și de câteva crize răsunătoare. Prima este căderea eunucului Eutropiu, ministru atotputemic la curtea împăratului Arcadie, spre sfârșitul lui 398, care, de altfel, l-a propus candidat pe Sf. Ioan la scaunul Constantinopolului și l-a sprijinit pe episcop În multe din initiațivele sale. Sf. Ioan Crisostomul nu s-a lăsat și nu s-a crezut legat și obligat prin aceste favoruri. El a știut să-i facă ministrului reproșuri asupra nerușinării lui strigătoare. El s-a zbătut să-i împiedice să retragă bisericilor dreptul la azil. Dar nu este adevărat că episcopul ar fi susținut complotul din 399, în care Eutropiu a fost răsturnat. Când fără a trage din acest caz nefericit un profit pentru credincioșii lui, lecții morale care comportau un atât de neașteptat schimb al norocului în nenorocire. Cele două celebre omilii Asupra dizgrației lui Eutropiu (399) deplâng cu un patetism și o vehemență fără pereche vanitatea și gloria omenească. Dar deja bogații se manifestau în opoziție fățișă Episcopul, care nu a condamnat decât abuzurile, nu a ezitat chiar să condamne și o nedreptate comisă de împărăteasa Eudoxia, devenită atotputernică la curtea împărătească, după căderea lui Eutropiu. Din acest motiv, începând cu anul 401, relațiile dintre curtea imperială și episcopat au fost rupte. Ele au fost reluate mai târziu, dar într-un mod rece; toți cei loviți de reformele episcopului s-au grupat treptat împotriva lui, îndeosebi Severin de Gabala, prelat curtezan, favoritul Eudoxiei. Sosirea Fraților Mari (Lungi) în anul 402, înveninară cu totul relațiile Sf. Ioan Crisostomul cu curtea imperială și precipitară un deznodământ pregătit de multă vreme. Călugării din Nitria, conduși de cei care se numeau Frații Mari, persecutați în Egipt ca origeniști de Teofil, episcopul Alexandriei (401), s-au refugiat la Constantinopol. Episcopul îi găzdui fără să-i primească în comuniune; el refuză chiar de a primi o inscripție din partea lor contra sa, dar curtea imperială îi chemă pe Sf. Ioan, pe Teofil și pe Sf. Epifaniu să se justifice asupra acestei situații a origeniștilor refugiați la Constantinopol. Sf. Epifanie, sosit, afla din informații sigure că Sf. Ioan nu-i origenist și nu este în comuniune cu Frații Mari, dar Teofil, sosit în anul 403, îi acuză de erezie pe Sf. Ioan, reușind să adune 26 de episcopi împotriva Sf. Ioan, împreună cu încă 10 episcopi nemulțumiți și cu cele trei văduve protejate de curtea imperială, care se socoteau insultate de patriarh, ele și împărăteasa. Sinodul, prezidat de Teofil, convocă pe Sf. Ioan să se prezinte în localitatea La Stejar, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăți de calomnii sau de lucruri ridicole. Ioan nu se prezentă și, de aceea, fu depus. Exilat din ordinul Împăratului și aflându-se deja to Bitinia, patriarhul fu rechemat din cauza răscoalei poporului care-și cerea păstorii și din cauza unui cutremur de pământ. Sf. Ioan reveni, fiind primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf. Ioan critică aspru neorânduielile ce s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei, aproape de biserica unde slujea el. Se pare că omilia despre Ioan Botezătorul, în care Sf. Ioan ar fi comparat pe Eudoxia cu Irodiada, este o piesă falsă, plăsmuitâ de adversarii săi. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, convocă un sinod în care Sf. Ioan fu depus a doua oară, ca nefiind reintegrat de un sinod după prima depunere. Aceasta se petrecea în Postul Paștelui din anul 404. Sf. Ioan fii arestat în palat, aproape de Paști și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404. Exilul al doilea și final al Sf. Ioan este cunoscut din Scrisorile sale numeroase către prietenii devotați. Ele arată suferințele și necazurile lui pe drumul lung și silnic al deportării, dar este mereu preocupat de scumpa sa biserică și de răspândirea Evangheliei. După o scurtă oprire la Niceea, Sf. Ioan ajunge, la sfârșitul a 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mica. A suferit mult aici, din cauza climei, a lipsurilor și primejdiilor din partea tâlharilor. Intervenția partizanilor săi de la Constantinopol, numiți ioaniți și moartea Eudoxiei, spre sfârșitul anului 404, nu i-au schimbat situația. Sf. Ioan scrie de la Cucuz și Papei Inocențiu I, cerându-i ajutor și recunoscând implicit autoritatea superioară a Bisericii Romei. Faptul câ au fost adresate în același timp scrisori episcopilor din Milan și Acvileea, nu dovedește decât că Sf. Ioan nu ar face diferență între unele și altele. De altfel, și de această dată, Sf. Ioan Crisostomul a intervenit la Papa Inocențiu I să-i ia apărarea, însă sigur că Papa nu a reușit să-i dea ajutor în opoziția ce-o avea în fața lui din partea curții imperiale. Totuși, faptul că un patriarh apelează din nou la Scaunul Apostolic al Romei și Papa Inocențiu I încearcă să unească un conciliu la Salonic, însă violențele și intrigile se opuseră reușitei acestui proiect, au făcut doar ca exilatul Sf. Ioan Crisostomul și se consoleze de aceste eforturi ale Papei scriindu-i, într-o nouă scrisoare, din 406, și fâcându-l pe Papa să îl separe de Teofil ca de un intrus pe scaunul Constantinopolului și persecutor ai credincioșilor rămași fideli Sf. Ioan. Deportat la Pytus, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre, din cauza legăturilor frecvente cu prietenii săi de la Constantinopol și Antiochia, Sf. Ioan muri pe drum spre aceasta localitate, la Gomana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407, rostind aceste cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate Papa a cerut și a obținut ca numele lui să fie trecut în diptice (pomelnice). Rămășițele lui pâmântești au fost duse solemn la Constantinopol în anul 438 prin împăratul Teodosie al II-lea, iar mai târziu au fost aduse la Roma, unde se cinstesc în Basilica Sf. Petru.

Sf. Ioan este cel mai prolific scriitor al Bisericii de atunci, încă fiind în viață, probabil că a fost numit Crisostomul-Gură de Aur, nume pe care îl întâlnim deja la scriitorii din veacul al Vl-lea.

Scrierile sale se pot împărți în omilii, tratate și epistole.

1. Omiliile se împart în:

1. Exegetice, cele mai importante, în număr de aproape 700, care explică atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament. Asupra Facerii are două scrieri: una de 9 omilii din anul 386, alta de 67 de omilii din 388 sau 395. Asupra Regilor are 5 omilii despre Ana și 3 despre David și Saul, din anul 387. Asupra Psalmilor, prin anul 396, a ținut în Antiochia 58 de omilii (Psalmii 4-12,43-49, 108-117, 119-150); apoi are două omilii Despre obscuritatea profeților din anii 386-7 și 6 omilii, asupra lui Isaia.

Asupra Noului Testament sunt celebre 90 de omilii, asupra Evangheliei lui Ioan, datând din anul 393. Despre Faptele Apostolilor sunt 53 de omilii din anii 400-401 și alte 8 din anul 388. Asupra diferitelor epistole ale Sf. Pavel are 250 de omilii. Dintre toate acestea, cele mai frumoase sunt asupra Psalmilor și asupra Epistolei către Romani.

2. Morale, care au un caracter biblic, de cele mai multe ori: 3 Despre diavolul care ispitește și 9 Despre Penitență. Apoi multe altele sunt cu subiecte diferite, cum ar fi Despre calende. Contra jocurilor de circ, Despre elemosină și 4 cateheze în legătură cu pregătirea pentru Botez.

3. Dogmatico-politice: 12 contra hanomeilor și 8 contra evreilor, din anii 286-7; apoi diferite omilii Despre sărbători: Crăciun, unde ne spune că Cristos s-a născut în 25 decembrie; despre Epifanie, Despre Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului; Despre Rusalii și panegirice de ale Sfinților (Iov, Eleazar), iar din Noul Testament cele mai vestite sunt Despre Sf. Pavel.

4. Ocazionale: între acestea, cele mai vestite sunt cele 21 despre statui, ținute cu ocazia incidentului din Antiohia, când oamenii, nemultumiți de prea mari impozite puse pe ei, dărâmară statuia împăratului Teodosie și a familiei sale (387). Pentru a-i pedepsi, Teodosie porunci represalii aspre: a declarat orașul decăzut din drepturile sale de oraș, pe principalii răzvrătiți i-a închis și se prevedeau noi măsuri, când Episcopul Flavian a plecat la curte să obțină iertare pentru poporul său. în acest timp, Sf. Ioan ține aceste omilii pentru a-i încuraja pe credincioși și a-i îndemna la pocăință.

Tot aici trebuie socotit discursul ținut după hirotonisirea sa ca preot, acela în care apăra pe ministrul Eutropiu, căzut în dizgrație.

II. Tratate. Cu caracter apologetic-dogmatic sunt două opuscule: Despre Sf. Babila, scris câtre 382, în care demonstrează, contra împăratului Iulian, dumnezeirea lui Isus Cristos din minunile Sale și ale sfinților, între care erau cunoscute cele făcute de martirul Babila (mort la 250). Despre dumnezeirea lui lsus Cristos (Quod Christus sit Deus), contra păgânilor și evreilor, dovedește din profețiile Vechiului Testament, din Istoria creștinismului și din profețialul Cristos despre Ierusalim și Templu.

Mult mai numeroase sunt scrierile cu caracter practic. Înainte de a se preoți, a scris două Paraeneses ad Teodorum lapsum pentru a-l îndemna pe acest prieten al său, sedus de o femeie, Hermiona, să-și reia viața călugărească. E vorba de viitorul episcop de Mopsuestia. A scris apoi două cărți Despre căință, trei Despre dușmanii vieții călugărești, Către călugărul Stagiriu chinuit de diavol, Comparație între un rege și un călugăr, preferând soarta călugărului. Aceste trei ultime scrieri se ocupă de viața călugărească. Totuși, în acest timp, pare că a scris Despre vergurie, Către o tânără văduvă, Despre rămânerea în văduvie, unde nu sfătuiește căsătoria a doua.

Cu privire la preoție, Sf. Ioan a scris Despre preoție în șase cărți, în forma de dialog cu prietenul său Vasile. Acest tratat este capodopera sa. în prima parte vorbește despre măreția preoției, care este comparată cu a regilor și cu cea îngerească, pe care le întrece, căci îngerilor nu le este dat să jertfească victima euharistică și nici puterea de a lega și dezlega, său de a renaște suflete pentru Dumnezeu; de aceea, sunt necesare unui preot virtuți publice și private, mai mult decât unui rege și unui înger. Ultimele trei cărți vorbesc despre diferitele obligații pe care le are un preot. Datoria de a predica îi cere studiu, efort, dispreț fără de laude și de critici. Datoria de a veni în contact cu lumea din afară îi cere unui preot mai multă virtute decât unui călugăr, mai multă prudență, știință și zel pentru a putea evita mai ușor primejdiile multe care îi stau în față. Mai recomandă evitarea oricărei familiarități cu femeile. Opera a fost scrisă între anii 381-385.

Contra comportării clerului a scris două tratate pastorale: Contra acelora care au la ei fecioare și Femeile (călugărițe) nu trebuie să locuiască împreună cu bărbați, în care le oprește pe fecioare și pe diaconese să locuiască la clerici.

Cu privire la educația familiară a scris la Antiochia, către 393: Despre deșertăciune și Despre educarea copiilor.

III. Epistolele sale sunt 6 număr de 240, de regulă foarte scurte și scrise în al doilea exil; sunt cele mai însemnate, două din ele fiind adresate Papei Inocențiu I, apoi 17 adresate văduvei diaconese Olimpia, în care preamărește suferința.

Tot Sfântului Ioan i se atribuie Liturghia Orientală, ce-i poartă numele, deși, în starea actuală, unii critici nu i-o mai atribuie. I se mai atribuie și alte multe scrieri, care însă nu par autentice.

DOCTRINA Sf. Ioan Gură de Aur este, fără îndoială, a celui mai mare orator din perioada vechiului creștinism. El cunoștea foarte bine toate instrumentele oratoriei și se folosește ca nimeni altul de o limbă grecească clasică, de un stil pe care-l întâlnești numai la Demostene, de o mulțime de comparații și imagini, așa încât expunerea sa este întotdeauna nouă și instructivă. Desigur, se spune că nu este atât de profund ca Sf. Augustin, nu se folosește atât de mult de Filosofie și de judecăți abstracte, ci mai mult de argumente și comparații și imagini neobișnuite. Cunoscând foarte bine poporul său, descrierea obiceiurilor nu au nimic artificial, ci sunt foarte naturale. Este mai mult un părinte care vorbește fiilor săi, care-i învață, îi îndreaptă. Ceea ce s-ar părea mai defectuos ar fi bogăția prea mare de imagini, de comparații, însă este știut că acestea formau deliciul ascultătorilor săi, fiindcă orientalii iubesc mult comparațiile, imaginile artistice.

Cea mai mare parte a scrierilor Sf. Ioan sunt cu caracter practic, etic, mai mult dogmatic. În Exegeză, de asemenea, nu este aderentul speculațiilor, ci caută mai mult înțelesul literal; din acela deducem învățături morale sau tipologice, după ce odată le-a stabilit pe deplin.

În dogmatică nu este prea original, însă este precis și corect.

Sf. Ioan Crisostomul a fost cel mai ilustru reprezentant al Școlii Antiochiene, ferm antiorigenist, deși a fost suspectat de Sf. Epifaniu și învinuit pe nedrept de Teofil al Alexandriei, fiind atașat Tradiției. Nu a negat păcatul original, cum au pretins pelagienii, nici nu a avut o teorie a păcatului original, atât de precisă ca Sf. Augustin, dar doctrina decăderii umanității este bine și clar afirmată.

Sf. Scriptură este izvorul gândirii sale, făcând exegeză literală, recurgând uneori și la un alegorism moderat. Prin viața lui interioară contemplativă, s-a apropiat mai profund, ca filosof, de Dumnezeu. Sub aspect moral, cere supunere la legea creștină - omul, indivizii, familiile, societatea -, pentru ca astfel să se realizeze îndepărtarea de pâgânismul încă influențabil pe atunci (azi e cel modern) și reforma morală a sufletelor. Opera lui ni se prezintă ca un manual complet al vieții creștine.

A fost apostolul carității, biciuind avariția, lăudând milostenia față de săraci, mila față de sclavi, respectul dreptului de proprietate. A lăudat celibatul, dar a urmărit sfințirea vieții familiale, declarând deplina egalitate între soți și cerând educarea creștină a copiilor. Cere perseverență în credință, practică religioasă, cuminecare, ajun, rugăciune, participare regulată la Sf.Liturghie. Grația divină este necesară pentru orice act de mântuire. Este un dar gratuit al lui Dumnezeu prea bun și preadrept. Sfintele Sacramente sunt semne vizibile care produc grație: ex opere operato, însă la spovadă trebuie părere de rău, propunere de îndreptare și împlinirea canonului. Sf. Mir este o taină a întăririi în credință. În Sf. Euharistie, care este și Jertfă, prezența reală a lui Isus apare prin rostirea cuvintelor Mântuitorului: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Preotul la altar îl reprezintă pe Mântuitorul și pronunță propriile Lui cuvinte: Acesta este Trupul Meu... Aceste cuvinte transubstanțiază darurile de jertfă, pâinea și vinul, în Trupul și Sângele lui Isus Cristos. Aproape toți ceilalți Părinți Orientali atribuie consacrarea la epicleză, care urmează consacrării. Pentru Sf. Ioan Crisostomul, epicleza este doar manifestarea exterioară a intervenției Sf. Spirit, căruia i se atribuie toate acțiunile sfințitoare. Invocarea celor Trei Persoane Divine este considerată de Sf. Părinți ca un întreg moral, în cursul căruia, la un moment precis, consacrarea a avut loc. Sf. Ioan considera că lsus are rolul principal ca ministru al Euharistiei, iar aceasta este banchetul euharistic, identic cu cel de la Cină și cu Jertfa de pe Cruce.

Căsătoria este indisolubilă; în caz de adulter, Biserica este fondată pe adevăr, deci infailibilă în învățătura ei. Este independentă de puterea lumească, aceea care conduce lumea în problemele temporare, pe când preotul, Biserica, conduce lumea în mod superior, după învățătură și scopuri veșnice. Ea este una prin voia lui lsus și deci nu poate fi împărțită (schismaticii fac tot atâta râu cât ereticii) și este fondată de Petru căruia Isus i-a dat nu numai puterea de a învăța adevărul sau onoarea de a o prezenta, ci guvernământul efectiv al întregii Biserici (De poenit. hom. 2), administrarea întregului univers (în Ioan LXXIII, nr. 1). Biserica este catolică, sau universală (în Timotei, XI, l), deci coIoana, stâlpul întregii lumi. Ajuns episcop al Constantinopolului, Sf. Ioan devine pacificator între Antiohia și Roma, iar când este depus arbitrar recurge el însuși la Papa pentru a casa sentințele nedrepte, al căror victimă era. Papa Inocențiu I obținu cel puțin reabilitarea postumă a celui mai mare doctor pe care Orientul l-a numit ecumenic. Crisostom este, de fapt, în toată puterea cuvântului, un doctor ecumenic, un doctor catolic.

În Cristologie arată clar că Cristos este consubstanțial Tatălui și a luat asupră-și natura omenească, întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Romani, hom. 13, 2, 5); acest lucru l-a făcut fără amestecare de naturi, fără împărțire de persoană. Cu privire la păcatul strămoșesc și la grație, despre învățătura sa au disputat Iulian de Eclana și Sf. Augustin care, la urmă, au reușit să-și însușească învățătura Sf. Ioan, pentru că, de fapt, afirmă transmiterea acestui păcat urmașilor lui Adam, deși uneori înclina să scoată în relief partea voinței libere în problema harului. Merită să fie amintite multele texte euharistice ale Sf. Ioan Gură de Aur, care i-au adus, pe merit, numele de doctor euharistic, precum și faptul că el considera preotul ca un instrument al lui Cristos în transubstanțiere: Și noi ținem locul miniștrilor, El este Acela care sfintește cele puse înainte și le jertfește.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact