Greco-Catolic.ro

În jumătatea a doua a secolului al IV-lea, Antiochia Siriei ajunsese la apogeu politic, fiind favorizată de poziţia sa comercială şi militară. Din punct de vedere creştin, se bucura de un mare prestigiu care, în timpul sinoadelor contra lui Paul de Samosata, i-a tot crescut, devenind câmpul de luptă dintre arieni şi catolici. Aici demult se formase o şcoală creştină tradiţionalâ care, sub influenţa studiilor profane de aici, ce preferau ştiintele exacte şi pozitive (logica, matematica, medicina, dreptul), în dauna studiilor filosofice, se folosea, mai ales în interpretarea Sf. Scripturi, de o metodă ştiintifică riguroasă, cu prioritate istorică şi literală. Şcoala aceasta s-a distins contra lui Origen şi contra Şcolii Alexandrine şi a apărut ca providenţială contra ereziilor născânde, fiind reprezentată de bisericani foarte inteligenţi şi foarte culţi, aşa încât şi-a câştigat stima tuturor.

Spre deosebire de Şcoala Alexandrină care era idealistă, Şcoala Antiochenă era practică, preferând în locul filosofiei platonice a alexandrinilor pe cea aristotelică. În Teologie, în timp ce alexandrinii insistau mai mult asupra ideii de Dumnezeu, antiochenii considerau mai bucuros omul, natura luată de Cristos şi răscumpărată. În Exegeză, în locul interpretării alegorice a alexandrinilor, care căutau sub haina literei înţelesuri ascunse, chiar şi cu riscul de a declara absurdă şi falsă litera, antiochenii preferau interpretarea literală, luând ca normă textul şi contextul, după legile dialecticii, recunoscând însă, ca real, şi sensul tipic, mai ales cu privire la Cristos.

Sub aspect istoric se pot deosebi trei perioade ale acestei şcoli:

1. Perioada de formare de la 260 (condamnarea lui Paul de Samosata) până la 370;

2. Perioada de înflorire de la 370-430 (condamnarea lui Nestorie);

3. Perioada de decadenţă până la 550.

Perioada de formare a Şcolii antiochene este marcată de clericii Dorotei şi Lucian, amintiţi în paginile precedente. Aceştia au avut mulţi învăţăcei, între care şi pe arianul Asteriu de Capadochia, apoi pe Eusebiu, episcop de Emessa, în Fenicia (mort la 360), care a scris diferite opere polemice şi se pare că şi două omilii contra lui Sabeliu; pe Teodor, episcop de Heracleea (mort în 355), care a scris comentarii la Sf. Ioan şi Sf. Pavel şi o Psaltire, pierdute. Cel mai vestit dintre aceşti trei scriitori a fost Sf. Eustaţie, născut în Lida Pamfiliei pe la anul 275, ajuns episcop în Bereea şi apoi patriarh al Antiohiei în 324, desfăşurând o luptă neîmpăcată contra arienilor. Aceştia au obţinut de la împăratul Constantin, în 330, depunerea şi exilarea lui la Traianopolis, în Tracia, unde a şi murit. Deşi persecutaţi de arieni, catolicii grupaţí în partida eustaţiană au rezistat cu episcopul Meleţie, apoi Paulin şi Flavian, care a fost şi protectorul Sf. Ioan Gură de Aur. În perioada de aur, Şcoala Antiochenă a fost reprezentată de Diodor de Tars, de Sf. Ioan Gură de Aur şi Teodoret.