Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451

Capitolul V

AUTORI INTERMEDIARI ÎNTRE ȘCOALA ALEXANDRINĂ ȘI ANTIOCHENĂ

SCRIITORI DE TENDINȚĂ ALEXANDRINĂ:

GRUPUL CAPADOCHIENILOR

2. SFÂNTUL GRIGORE DE NAZIANS (328-389)

Despre viața Sf. Grigore Nazianzenul știm din autobiografia sa în versuri (Patrologia Greacă, 32, 1029). S-a născut prin 330, ca și prietenul sau Sf. Vasile, în Arianz, lângă Capadochia. Tatăl său era un păgân convertit la creștinism de soția sa Nona, și ajuns, mai târziu, episcop de Nazians. Grigore avu un frate, Cezar, medic învățat și o soră, Gorgonia, care l-au precedat în mormânt, lăsându-l singur. Studiile elementare le primește în casa părinților săi, apoi face studii în Cezareea Capadochiei unde îl cunoaște pe viitorul său prieten, Sf. Vasile; le continuă în Cezareea Palestinei, bogată în biblioteca și amintirile despre Origen, de aici trece în școala Alexandriei Egiptului. La vârsta de 20 de ani, intră în Școala superioară păgână, cea de aur, din Atena, unde studiază vreo 10 ani cu entuziasm literatura și filosofia, dând apoi el însuși lecții de elocință. Aici legă o strânsă prietenie, de o viață, cu Sf. Vasile. Reîntors acasă, se botează către 360, petrecând câtva timp împreună cu Sf. Vasile în mănăstirea înființată de acesta pe malul Irisului. Aici scriseră împreună Filocalia, studiul operelor lui Origen.

Chemat ca ajutor de tatăl său, veni în Nazians, unde, contrar voinței sale, sub presiunea comunității creștine, accepta sa fie hirotonit preot de tatăl său, pentru a-i fi de ajutor în guvernarea diecezei până la moarte (374). Ca să scape de acest act tiranic, fuge în singurătate, probabil în Pont, la Sf. Vasile, unde, spre a-și justifica fuga, scrise Apologeticus de fuga în care arată demnitatea și sarcinile grele ale preoției, apoi, după scurt timp, se întoarce la Nazians pentru a-l ajuta pe tatăl său la evitarea unei schisme. Bătrânul episcop, prea puțin la curent cu subtilitățile teologice, căci fusese convertit la bătrânețe și de curând ridicat episcop la Nazians, avu slăbiciunea și comise imprudent să semneze formula homeeană, semiariană, de la Rimini-Constantinopol, de unde opoziția unei partide puternice. Grigore îl convinse pe tatăl său să facă o mărturisire de credință perfect catolică și, astfel, în 364, toată lumea fu satisfăcută și pacea reîntoarsă în biserică. Fiind ales episcop al Cezareei Capadochiei, Sf. Vasile, pentru a-și reafirma autoritatea sa de mitropolit, micșorată de Antim de Tiana, îl consacra episcop pentru nou înființată episcopie a Sasimei pe Sf. Grigore, în 371. Acesta, considerând consacrarea forțată, se refugie în munți, plângându-și libertatea pierdută. Reveni la Nazians să-și ajute tatăl în pastorale, până la moartea lui și a mamei sale, în 374, când se retrase la mănăstirea Sf. Tecla în Seleucia (Isauria), dornic de viață contemplativă. Numai că, murind în 378 împăratul persecutor arian Valeons, catolicii din Constantinopol îl rugară, printr-o delegație, să vină să ridice și să apere comunitatea lor niceeană. La încurajarea Sf. Vasile, acceptă și, sosind în Constantinopol, în 379, deschise o capelă în una din casele părinților săi, unde oficia Sf. Slujbe și predica. Viața lui exemplară, talentul său oratoric deosebit, grupă în jurul lui un auditoriu serios și Biserica din Constantinopol, oprimată patruzeci de ani prin intrigile și violențele arienilor, a reînviat în acest mic sanctuar. De altfel, Grigore însuși dădu capelei sale numele Anastasis (Învierea). Aici rosti el cinci Cuvântări teologice celebre care îi aduseră, mai târziu, numele de Teologul. lzbânda sa asupra arienilor anomei creștea, însă apărură și neplăcerile aduse de adversari.

În ziua Paștilor 379, o ceată de arieni sosi la capelă Anastasis atacând cu pietre credincioșii catolici și cu strigătele: Jos cu cei ce adoră trei Dumnezei (Sf. Treime), rănindu-l grav pe Sf. Grigore și ucigând un credincios. Sf. Grigore împiedică să se recurgă la împărat spunând: Eu am venit să predic pacea. Pedeapsa are fără îndoială valoarea ei de a preveni pilda cea rea, dar, dacă pedeapsa pedepsește răul, iertarea aduce binele. (Fernand Mouiret, Histoire générale de l'Eglise. Les Pères de l'Eglise II, Paris, 1921, p. 259). Bunătatea lui fu exploatată de ereticul zis filosof, Maxim Cinicul, sosit la Constantinopol, ospătat și lăudat de însuși Sf. Grigore, în timp ce el urzea înlăturarea Sf. Grigore de la scaunul episcopal al Constantinopolului, când acesta era bolnav, introducându-se cu ceata lui în biserica Anastasis, fiind hirotonit episcop. Însă poporul credincios Sf. Grigore îl alungă pe impostor și îi ceru Sf. Grigore să rămână în fruntea lor, strigându-i: Dacă plecați, pleacă Treimea cu Dumneavoastră. Pentru liniștirea poporului, interveni însuși împăratul Teodosie, care-i ceru episcopului arian, Demofil, să adere la credință Niceeană, sau să părăsească, el și preoții lui, toate bisericile orașului. Demofil refuză să se supună și împăratul ordonă evacuarea tuturor bisericilor ariene, ocupă cu trupele marea biserică a Sfintei Sofii în 27 octombrie 380. Împăratul, însoțit de escorta, îl înscăună, în aclamația mulțimii: Grigore episcop Sf. Liturghie se termina fără tulburări. Conciliul II ecumenic, deschis în mai 381 la Constantinopol, pronunță nulitatea consacrării, de nu se știe care episcop, a lui Maxim și îl declara, canonic, de episcop pe Grigore, fiind instalat ca atare de Meleție al Antiochiei.

Scopul Conciliului din mai, 381, era: l. Confirmarea credinței de la Niceea; 2. instalarea unui episcop la Constantinopol; 3. elaborarea unor măsuri de întărire a păcii în Biserică, de care se bucura odată cu venirea împăratului Teodosie. Participară la acest conciliu general al Orientului 150 de episcopi, inclusiv cei din Egipt și Macedonia, care sosiră mai târziu, fapt pentru care, întârziind patriarhul Alexandriei, Timotei, care avea dreptul președinției conciliului, prezidă patriarhul Antiochiei, Meleție, fără contestații. Împăratul asistă la deschiderea adunării și se purtă deosebit de respectuos față de președinte și toți episcopii, refuzând ulterior celor ce veneau cu denunțuri, contra vreunui episcop, să ia măsuri: Aceasta nu mă interesează. A chema un episcop în fața unui tribunal, ar fi a necinsti preoția (F. Mourret, op. cit. p. 274). Murind pe neașteptate Meleție, sinodul îi acordă președinția lui Grigore, ca episcop al capitalei, potrivit canonului 3 adoptat la acest conciliu că episcopul Constantinopolului are primat de onoare după Roma. Sosirea episcopilor egipteni și macedoneni întârziați (ultimii invitați expres în număr de 36, pentru a-i aduce sub ascultarea Bisericii niceene, erau semiarieni) iscă noi probleme. După moartea subită a lui Meleție, trebuia rezolvată Schisma melețiană prin care Biserică din Antiochia era împărțită sub conducerea a doi episcopi: Meleție și Paulin, ultimul mai agreat de Roma. Se pare că până a fost în viață Meleție, între el și Paulin a intervenit o înțelegere; cel ce va supraviețui, să ocupe de drept scaunul Antiochiei. Punându-se Conciliului problema succesiunii, Sf. Grigore susținu călduros realitatea și validitatea pactului încheiat între cei doi și pledă pentru Paulin. La aceste cuvinte, un murmur, pe care Grigore îl compara cu zbârnâitul unui stup de albine nervoase sau al unui cârd de gaițe, se auzi printre membrii mai tineri ai adunării. Orgoliul asiatic se revolta: Nu în Orient s-a născut Cristos? strigă unul - Da, riposta Grigore, dar tot în Orient L-au și omorât. Conciliul, aproape în unanimitate, respinse propunerea lui Grigore, înlocuindu-l pe Meleție cu unul din prietenii săi, Flavian. Tulburat și de faptul că sosirea episcopilor egipteni întârziați și a macedonenilor a adus problema canonicității alegerii Sf. Grigore, opunându-se confirmării lui pe scaunul Constantinopolului, Sf. Grigore fiind episcop de Sasima, își dădu demisia și, după o cuvântare de rămas bun către biserică din Constantinopol, plecă în iunie 381 în Capadochia, la Nazians, unde conduse câtva timp treburile episcopiei, hirotoni în 383 o rudenie a sa Eulalius episcop și se retrase la moșia sa Arianz, unde își petrecu ultimii ani în rugăciune, scriindu-și poemele și, în 389-390 muri, uitat de lume.

Împăratul Teodosie încercă să-l reîntoarcă la conducerea Conciliului, dar nu reuși, de aceea încredință lui Nectarie, atunci numai catehumen, conducerea scaunului episcopal al Constantinopolului și conducerea Conciliului încheiat în iulie 381, fără ca episcopii macedonieni să accepte Simbolul de la Niceea. În actele rămase de la acest Conciliu, este și un simbol, cel numit niceo-constantinopolitan, în uzul Bisericilor orientale și cântat solemn în cele occidentale la unele sărbători mari. Despărțindu-se de Conciliu, episcopii catolici adresară împăratului Teodosie o scrisoare, rugându-l să confirme deciziile luate (Simbolul și 7 canoane, între ele faimosul c. 3 că episcopul Constantinopolului are primat de onoare, după episcopul Romei). Împăratul răspunse printr-un decret, ordonând eliberarea tuturor bisericilor din Orient și date episcopilor care se găsesc în comuniune de credință asupra egalei dumnezeiri a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Spirit. Biserică Romei și cele din Apus au avut mari rezerve și au amânat mult recunoașterea ecumenicității Conciliului II, 381, ținut la Constantinopol de episcopii Orientului învrăjbit de erezii. Papa Damasus l-a aprobat apoi cu unele condiții și în anumite limite, pe care Foție nu le menționează când afirmă că l-a aprobat. Sigur, numai sub aspectul mărturisirii credinței. Când, la Conciliul Calcedon IV ecumenic, 451, toți părinții, sub conducerea delegaților Papei, aclamară Simbolul de la Constantinopol, aprobarea acestuia era generală, dar canonul 3, relativ la primatul capitalei Orientului, Constantinopolui, fu respins de delegații Papei, care părăsiră sala. Papa Vigilius, Pelagiu, Grigore cel Mare recunoscură autoritatea suverană a Conciliului din 381, dar numai dogmatic. Trebui să se aștepte secolul al XIII-lea pentru ca, la conciliul Lateran, în 1215, să se accepte fără rezerve și canoanele disciplinare ale celui de al II-lea Conciliu ecumenic din 381.

Sfântul Grigore, după cum reiese din viața sa, era un suflet delicat, impresionabil, întotdeauna neliniștit, timid și modest. Era un om tăcut mai mult pentru singurătate și meditație, decât pentru acțiune și luptă, cu un caracter ezitant și nedecis. Toată viața sa a fost un duel dramatic între o puternică gândire și o voință care se îndoiește de ea însăși. Gloria sa nepieritoare o constituie Discursurile, fiind considerate o normă a credinței, așa încât, chiar Conciliul Calcedon IV ecumenic din 451, l-a numit Teologul. În ce privește forma literară, îl întrece pe Sf. Vasile. Proza sa este atât de înaltă încât pare poezie. Limba sa este delicată, elegantă, armonioasă. Perioadele sunt sonore și cadențate, de aceea a fost foarte admirat de către bizantini. Noblețea sufletului său a devenit proverbială.

Scrierile Sf. Grigore se pot împărți în: Cuvântări, Poeme și Epistole.

Cuvântările sau discursurile pe care le avem sunt în număr de 45 (P. G. 35, 35) în ordine alfabetică de la 362-383. Cele mai multe sunt ținute la Constantinopol, iar restul la Nazians. Între ele, sunt cuvântări dogmatice, cele mai de seamă fiind cinci (27-32), asupra Sf. Treimi, ținute la Constantinopol. Sunt apoi Cuvântări asupra Sărbătorilor creștine (Epifanie, Paști etc.) și panegirice, de ale sfinților (Sf. Ciprian din Antiochia, Sf. Atanasie etc). El este acela care a început să țină cuvântări funebre în care imita modelele păgânilor. Foarte puține sunt cuvântările morale. În fine, sunt de amintit două invective contra lui Iulian Apostatul, scrise după moartea acestui împărat (363) și unele discursuri de ocazie, dintre care trebuie amintit al doilea, ținut în 363.

Poemele au fost compuse aproape toate în ultimii doi ani ai vieții sale, în singurătatea Arianzului (383-389), cu propunerea ca, din viața trecută, să găsească confort și învățătură pentru sine și pentru alții. Unele le-a scris pentru a combate pe eretici, în special pe apolinariști, care se serveau de acest mijloc pentru a-și răspândi erorile. Cele 507 poeme se împart în: poeme teologice (dogmatice, 38, morale 40); poeme istorice (despre sine și despre alții, epigrame sau epitafuri, 54 și 129). Cele mai frumoase poeme sunt acelea despre sine, în care autorul este sincer, emoțiunea lui e mai profundă și mai simțită. E de notat poema a II-a, o autobiografie a sa.

Epistolele, în număr de 249, sunt aproape toate din aceeași perioadă cu poemele, fiind foarte importante pentru forma și arta lor, însă nu atât de importante pentru conținutul lor.

Cu privire la Testamentul Sf. Grigore (P. G. 27; 38-396), criticii nu sunt de acord asupra autenticității lui, în care Sf. Grigore, încă din 381, pe când se afla la Constantinopol, a lăsat Biserica din Nazians ca moștenitoare a averilor lui.

Doctrina Sf. Grigore o cunoaștem din scrierile sale, importante nu numai pentru siguranța formulelor întrebuințate, pentru estimarea adevărurilor de credință, mai ales cu privire la misterul Sf. Treimi și la Cristologie, dar și pentru progresul doctrinal pe care l-a realizat cu mintea lui clară. El proclama fără ezitare divinitatea Sf. Spirit, alungând orice îndoială cu privire la acest subiect. Elementul propriu Sf. Spirit este în purcedere (Cuv. 25, 16; 29,2; 31,8). În Cristologie, luptând contra apolinariștilor, susține că desăvârșirea naturii dumnezeiești în Cristos reclama desăvârșirea naturii Lui omenești, concluzionând că cele două naturi sunt unite după esență, ipostatic, nu moralmente, nu după har, în Persoana Fiului (Poema, l, 2). Acest lucru s-a întâmplat încă în sânul Preacuratei, așa încât: Trebuie sa fie considerat în afară de har și de credință cine nu recunoaște pe Maria Născătoare de Dumnezeu (Epistola 101,4). De notat este poziția sa despre necesitatea grației și cooperării cu ea, precum și poemul I, despre Primatul Papal.

În soteriologie (știința despre mântuirea sufletelor) Sf. Grigore îmbrățișează teoria satisfacției, potrivit căreia Cristos s-a întrupat să ne răscumpere. Deosebirile sociale vin din păcat; păcatul a făcut și face ca unii oameni să fie liberi, alți robi, unii bogați, alții săraci. La început, toți oamenii au fost liberi și egali. Dragostea față de aproapele restabilește starea naturală. Este adeptul realismului euharistic și al consubstanțialității persoanelor divine. Pe Dumnezeu îl cunoaștem din cele văzute, dar nimeni nu știe ce este Dumnezeu în firea și în ființa Lui. Vom ști aceasta atunci când elementul divin din noi - mintea și rațiunea noastră -, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuvântarea a 2-a teologică, 17).




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact