Greco-Catolic.ro

Despre viaţa Sf. Grigore Nazianzenul ştim din autobiografia sa în versuri (Patrologia Greacă, 32, 1029). S-a născut prin 330, ca şi prietenul sau Sf. Vasile, în Arianz, lângă Capadochia. Tatăl său era un păgân convertit la creştinism de soţia sa Nona, şi ajuns, mai târziu, episcop de Nazians. Grigore avu un frate, Cezar, medic învăţat şi o soră, Gorgonia, care l-au precedat în mormânt, lăsându-l singur. Studiile elementare le primeşte în casa părinţilor săi, apoi face studii în Cezareea Capadochiei unde îl cunoaşte pe viitorul său prieten, Sf. Vasile; le continuă în Cezareea Palestinei, bogată în biblioteca şi amintirile despre Origen, de aici trece în şcoala Alexandriei Egiptului. La vârsta de 20 de ani, intră în Şcoala superioară păgână, cea de aur, din Atena, unde studiază vreo 10 ani cu entuziasm literatura şi filosofia, dând apoi el însuşi lecţii de elocinţă. Aici legă o strânsă prietenie, de o viaţă, cu Sf. Vasile. Reîntors acasă, se botează către 360, petrecând câtva timp împreună cu Sf. Vasile în mănăstirea înfiinţată de acesta pe malul Irisului. Aici scriseră împreună Filocalia, studiul operelor lui Origen.

Chemat ca ajutor de tatăl său, veni în Nazians, unde, contrar voinţei sale, sub presiunea comunităţii creştine, accepta sa fie hirotonit preot de tatăl său, pentru a-i fi de ajutor în guvernarea diecezei până la moarte (374). Ca să scape de acest act tiranic, fuge în singurătate, probabil în Pont, la Sf. Vasile, unde, spre a-şi justifica fuga, scrise Apologeticus de fuga în care arată demnitatea şi sarcinile grele ale preoţiei, apoi, după scurt timp, se întoarce la Nazians pentru a-l ajuta pe tatăl său la evitarea unei schisme. Bătrânul episcop, prea puţin la curent cu subtilităţile teologice, căci fusese convertit la bătrâneţe şi de curând ridicat episcop la Nazians, avu slăbiciunea şi comise imprudent să semneze formula homeeană, semiariană, de la Rimini-Constantinopol, de unde opoziţia unei partide puternice. Grigore îl convinse pe tatăl său să facă o mărturisire de credinţă perfect catolică şi, astfel, în 364, toată lumea fu satisfăcută şi pacea reîntoarsă în biserică. Fiind ales episcop al Cezareei Capadochiei, Sf. Vasile, pentru a-şi reafirma autoritatea sa de mitropolit, micşorată de Antim de Tiana, îl consacra episcop pentru nou înfiinţată episcopie a Sasimei pe Sf. Grigore, în 371. Acesta, considerând consacrarea forţată, se refugie în munţi, plângându-şi libertatea pierdută. Reveni la Nazians să-şi ajute tatăl în pastorale, până la moartea lui şi a mamei sale, în 374, când se retrase la mănăstirea Sf. Tecla în Seleucia (Isauria), dornic de viaţă contemplativă. Numai că, murind în 378 împăratul persecutor arian Valeons, catolicii din Constantinopol îl rugară, printr-o delegaţie, să vină să ridice şi să apere comunitatea lor niceeană. La încurajarea Sf. Vasile, acceptă şi, sosind în Constantinopol, în 379, deschise o capelă în una din casele părinţilor săi, unde oficia Sf. Slujbe şi predica. Viaţa lui exemplară, talentul său oratoric deosebit, grupă în jurul lui un auditoriu serios şi Biserica din Constantinopol, oprimată patruzeci de ani prin intrigile şi violenţele arienilor, a reînviat în acest mic sanctuar. De altfel, Grigore însuşi dădu capelei sale numele Anastasis (Învierea). Aici rosti el cinci Cuvântări teologice celebre care îi aduseră, mai târziu, numele de Teologul. lzbânda sa asupra arienilor anomei creştea, însă apărură şi neplăcerile aduse de adversari.

În ziua Paştilor 379, o ceată de arieni sosi la capelă Anastasis atacând cu pietre credincioşii catolici şi cu strigătele: Jos cu cei ce adoră trei Dumnezei (Sf. Treime), rănindu-l grav pe Sf. Grigore şi ucigând un credincios. Sf. Grigore împiedică să se recurgă la împărat spunând: Eu am venit să predic pacea. Pedeapsa are fără îndoială valoarea ei de a preveni pilda cea rea, dar, dacă pedeapsa pedepseşte răul, iertarea aduce binele. (Fernand Mouiret, Histoire générale de l'Eglise. Les Pères de l'Eglise II, Paris, 1921, p. 259). Bunătatea lui fu exploatată de ereticul zis filosof, Maxim Cinicul, sosit la Constantinopol, ospătat şi lăudat de însuşi Sf. Grigore, în timp ce el urzea înlăturarea Sf. Grigore de la scaunul episcopal al Constantinopolului, când acesta era bolnav, introducându-se cu ceata lui în biserica Anastasis, fiind hirotonit episcop. Însă poporul credincios Sf. Grigore îl alungă pe impostor şi îi ceru Sf. Grigore să rămână în fruntea lor, strigându-i: Dacă plecaţi, pleacă Treimea cu Dumneavoastră. Pentru liniştirea poporului, interveni însuşi împăratul Teodosie, care-i ceru episcopului arian, Demofil, să adere la credinţă Niceeană, sau să părăsească, el şi preoţii lui, toate bisericile oraşului. Demofil refuză să se supună şi împăratul ordonă evacuarea tuturor bisericilor ariene, ocupă cu trupele marea biserică a Sfintei Sofii în 27 octombrie 380. Împăratul, însoţit de escorta, îl înscăună, în aclamaţia mulţimii: Grigore episcop Sf. Liturghie se termina fără tulburări. Conciliul II ecumenic, deschis în mai 381 la Constantinopol, pronunţă nulitatea consacrării, de nu se ştie care episcop, a lui Maxim şi îl declara, canonic, de episcop pe Grigore, fiind instalat ca atare de Meleţie al Antiochiei.

Scopul Conciliului din mai, 381, era: l. Confirmarea credinţei de la Niceea; 2. instalarea unui episcop la Constantinopol; 3. elaborarea unor măsuri de întărire a păcii în Biserică, de care se bucura odată cu venirea împăratului Teodosie. Participară la acest conciliu general al Orientului 150 de episcopi, inclusiv cei din Egipt şi Macedonia, care sosiră mai târziu, fapt pentru care, întârziind patriarhul Alexandriei, Timotei, care avea dreptul preşedinţiei conciliului, prezidă patriarhul Antiochiei, Meleţie, fără contestaţii. Împăratul asistă la deschiderea adunării şi se purtă deosebit de respectuos faţă de preşedinte şi toţi episcopii, refuzând ulterior celor ce veneau cu denunţuri, contra vreunui episcop, să ia măsuri: Aceasta nu mă interesează. A chema un episcop în faţa unui tribunal, ar fi a necinsti preoţia (F. Mourret, op. cit. p. 274). Murind pe neaşteptate Meleţie, sinodul îi acordă preşedinţia lui Grigore, ca episcop al capitalei, potrivit canonului 3 adoptat la acest conciliu că episcopul Constantinopolului are primat de onoare după Roma. Sosirea episcopilor egipteni şi macedoneni întârziaţi (ultimii invitaţi expres în număr de 36, pentru a-i aduce sub ascultarea Bisericii niceene, erau semiarieni) iscă noi probleme. După moartea subită a lui Meleţie, trebuia rezolvată Schisma meleţiană prin care Biserică din Antiochia era împărţită sub conducerea a doi episcopi: Meleţie şi Paulin, ultimul mai agreat de Roma. Se pare că până a fost în viaţă Meleţie, între el şi Paulin a intervenit o înţelegere; cel ce va supravieţui, să ocupe de drept scaunul Antiochiei. Punându-se Conciliului problema succesiunii, Sf. Grigore susţinu călduros realitatea şi validitatea pactului încheiat între cei doi şi pledă pentru Paulin. La aceste cuvinte, un murmur, pe care Grigore îl compara cu zbârnâitul unui stup de albine nervoase sau al unui cârd de gaiţe, se auzi printre membrii mai tineri ai adunării. Orgoliul asiatic se revolta: Nu în Orient s-a născut Cristos? strigă unul - Da, riposta Grigore, dar tot în Orient L-au şi omorât. Conciliul, aproape în unanimitate, respinse propunerea lui Grigore, înlocuindu-l pe Meleţie cu unul din prietenii săi, Flavian. Tulburat şi de faptul că sosirea episcopilor egipteni întârziaţi şi a macedonenilor a adus problema canonicităţii alegerii Sf. Grigore, opunându-se confirmării lui pe scaunul Constantinopolului, Sf. Grigore fiind episcop de Sasima, îşi dădu demisia şi, după o cuvântare de rămas bun către biserică din Constantinopol, plecă în iunie 381 în Capadochia, la Nazians, unde conduse câtva timp treburile episcopiei, hirotoni în 383 o rudenie a sa Eulalius episcop şi se retrase la moşia sa Arianz, unde îşi petrecu ultimii ani în rugăciune, scriindu-şi poemele şi, în 389-390 muri, uitat de lume.

Împăratul Teodosie încercă să-l reîntoarcă la conducerea Conciliului, dar nu reuşi, de aceea încredinţă lui Nectarie, atunci numai catehumen, conducerea scaunului episcopal al Constantinopolului şi conducerea Conciliului încheiat în iulie 381, fără ca episcopii macedonieni să accepte Simbolul de la Niceea. În actele rămase de la acest Conciliu, este şi un simbol, cel numit niceo-constantinopolitan, în uzul Bisericilor orientale şi cântat solemn în cele occidentale la unele sărbători mari. Despărţindu-se de Conciliu, episcopii catolici adresară împăratului Teodosie o scrisoare, rugându-l să confirme deciziile luate (Simbolul şi 7 canoane, între ele faimosul c. 3 că episcopul Constantinopolului are primat de onoare, după episcopul Romei). Împăratul răspunse printr-un decret, ordonând eliberarea tuturor bisericilor din Orient şi date episcopilor care se găsesc în comuniune de credinţă asupra egalei dumnezeiri a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Spirit. Biserică Romei şi cele din Apus au avut mari rezerve şi au amânat mult recunoaşterea ecumenicităţii Conciliului II, 381, ţinut la Constantinopol de episcopii Orientului învrăjbit de erezii. Papa Damasus l-a aprobat apoi cu unele condiţii şi în anumite limite, pe care Foţie nu le menţionează când afirmă că l-a aprobat. Sigur, numai sub aspectul mărturisirii credinţei. Când, la Conciliul Calcedon IV ecumenic, 451, toţi părinţii, sub conducerea delegaţilor Papei, aclamară Simbolul de la Constantinopol, aprobarea acestuia era generală, dar canonul 3, relativ la primatul capitalei Orientului, Constantinopolui, fu respins de delegaţii Papei, care părăsiră sala. Papa Vigilius, Pelagiu, Grigore cel Mare recunoscură autoritatea suverană a Conciliului din 381, dar numai dogmatic. Trebui să se aştepte secolul al XIII-lea pentru ca, la conciliul Lateran, în 1215, să se accepte fără rezerve şi canoanele disciplinare ale celui de al II-lea Conciliu ecumenic din 381.

Sfântul Grigore, după cum reiese din viaţa sa, era un suflet delicat, impresionabil, întotdeauna neliniştit, timid şi modest. Era un om tăcut mai mult pentru singurătate şi meditaţie, decât pentru acţiune şi luptă, cu un caracter ezitant şi nedecis. Toată viaţa sa a fost un duel dramatic între o puternică gândire şi o voinţă care se îndoieşte de ea însăşi. Gloria sa nepieritoare o constituie Discursurile, fiind considerate o normă a credinţei, aşa încât, chiar Conciliul Calcedon IV ecumenic din 451, l-a numit Teologul. În ce priveşte forma literară, îl întrece pe Sf. Vasile. Proza sa este atât de înaltă încât pare poezie. Limba sa este delicată, elegantă, armonioasă. Perioadele sunt sonore şi cadenţate, de aceea a fost foarte admirat de către bizantini. Nobleţea sufletului său a devenit proverbială.

Scrierile Sf. Grigore se pot împărţi în: Cuvântări, Poeme şi Epistole.

Cuvântările sau discursurile pe care le avem sunt în număr de 45 (P. G. 35, 35) în ordine alfabetică de la 362-383. Cele mai multe sunt ţinute la Constantinopol, iar restul la Nazians. Între ele, sunt cuvântări dogmatice, cele mai de seamă fiind cinci (27-32), asupra Sf. Treimi, ţinute la Constantinopol. Sunt apoi Cuvântări asupra Sărbătorilor creştine (Epifanie, Paşti etc.) şi panegirice, de ale sfinţilor (Sf. Ciprian din Antiochia, Sf. Atanasie etc). El este acela care a început să ţină cuvântări funebre în care imita modelele păgânilor. Foarte puţine sunt cuvântările morale. În fine, sunt de amintit două invective contra lui Iulian Apostatul, scrise după moartea acestui împărat (363) şi unele discursuri de ocazie, dintre care trebuie amintit al doilea, ţinut în 363.

Poemele au fost compuse aproape toate în ultimii doi ani ai vieţii sale, în singurătatea Arianzului (383-389), cu propunerea ca, din viaţa trecută, să găsească confort şi învăţătură pentru sine şi pentru alţii. Unele le-a scris pentru a combate pe eretici, în special pe apolinarişti, care se serveau de acest mijloc pentru a-şi răspândi erorile. Cele 507 poeme se împart în: poeme teologice (dogmatice, 38, morale 40); poeme istorice (despre sine şi despre alţii, epigrame sau epitafuri, 54 şi 129). Cele mai frumoase poeme sunt acelea despre sine, în care autorul este sincer, emoţiunea lui e mai profundă şi mai simţită. E de notat poema a II-a, o autobiografie a sa.

Epistolele, în număr de 249, sunt aproape toate din aceeaşi perioadă cu poemele, fiind foarte importante pentru forma şi arta lor, însă nu atât de importante pentru conţinutul lor.

Cu privire la Testamentul Sf. Grigore (P. G. 27; 38-396), criticii nu sunt de acord asupra autenticităţii lui, în care Sf. Grigore, încă din 381, pe când se afla la Constantinopol, a lăsat Biserica din Nazians ca moştenitoare a averilor lui.

Doctrina Sf. Grigore o cunoaştem din scrierile sale, importante nu numai pentru siguranţa formulelor întrebuinţate, pentru estimarea adevărurilor de credinţă, mai ales cu privire la misterul Sf. Treimi şi la Cristologie, dar şi pentru progresul doctrinal pe care l-a realizat cu mintea lui clară. El proclama fără ezitare divinitatea Sf. Spirit, alungând orice îndoială cu privire la acest subiect. Elementul propriu Sf. Spirit este în purcedere (Cuv. 25, 16; 29,2; 31,8). În Cristologie, luptând contra apolinariştilor, susţine că desăvârşirea naturii dumnezeieşti în Cristos reclama desăvârşirea naturii Lui omeneşti, concluzionând că cele două naturi sunt unite după esenţă, ipostatic, nu moralmente, nu după har, în Persoana Fiului (Poema, l, 2). Acest lucru s-a întâmplat încă în sânul Preacuratei, aşa încât: Trebuie sa fie considerat în afară de har şi de credinţă cine nu recunoaşte pe Maria Născătoare de Dumnezeu (Epistola 101,4). De notat este poziţia sa despre necesitatea graţiei şi cooperării cu ea, precum şi poemul I, despre Primatul Papal.

În soteriologie (ştiinţa despre mântuirea sufletelor) Sf. Grigore îmbrăţişează teoria satisfacţiei, potrivit căreia Cristos s-a întrupat să ne răscumpere. Deosebirile sociale vin din păcat; păcatul a făcut şi face ca unii oameni să fie liberi, alţi robi, unii bogaţi, alţii săraci. La început, toţi oamenii au fost liberi şi egali. Dragostea faţă de aproapele restabileşte starea naturală. Este adeptul realismului euharistic şi al consubstanţialităţii persoanelor divine. Pe Dumnezeu îl cunoaştem din cele văzute, dar nimeni nu ştie ce este Dumnezeu în firea şi în fiinţa Lui. Vom şti aceasta atunci când elementul divin din noi - mintea şi raţiunea noastră -, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuvântarea a 2-a teologică, 17).