Vineri, 29 martie 2011  
Ss Marcu, ep, m, Ciril d, m si insotitorii lor (+ ...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451

Capitolul V

AUTORI INTERMEDIARI ÎNTRE ȘCOALA ALEXANDRINĂ ȘI ANTIOCHENĂ

Între Școala Alexandrină și cea Antiochenă se situează unii scriitori, parte dependenți și altă parte independenți de una și de cealaltă, încât este greu de spus de care grup se țin. Între aceștia, Capadochienii arată o mare înclinare spre Școala Alexandrină. După ce-i vom prezenta, vom vorbi de Sf. Ciril de Ierusalim, de Apolinarie și de Sf. Epifaniu.

SCRIITORI DE TENDINȚĂ ALEXANDRINĂ:

GRUPUL CAPADOCHIENILOR

Cu toate că cei trei mari Capadochieni: Vasile, Grigore Nazianzenul și Grigore Nisenul au avut mulți admiratori și învățăcei, nu poate fi vorba de o adevărată școală în Capadochia. Însă acești trei episcopi sunt mari și strâns legați între ei: Vasile cel Mare și Grigore Nisenul erau frați, iar Vasile cu Grigore Nazianzenul erau colegi și prieteni buni. Toți trei uniră în cea mai frumoasă armonie știința cu asceza. Se aseamănă chiar și în ce privește cultura. Au studiat nu numai Teologia, dar și Filosofia și Literatura. Au cunoscut profund Sf. Scriptură și au avut un mare zel pentru credință. Sunt tustrei fecunzi și geniali în scrierile lor.

Cu toate acestea, se deosebesc în ce privește viața și caracterul: Vasile este plin de energie, de autoritate și activitate. Grigore Nazianzenul este un gânditor profund cu adânci cugetări. Tendința origenistă a lui Vasile și a Nazianzenului o arată antologia origenistă pe care au compus-o, iar în operele lui Grigore Nissenul se oglindește idealismul filosofic al lui Origen. Dacă Grigore Nazianzenul este meșterul cuvântului, orator al Marilor Taine, Grigore Nissenul a primit titlurile de Misticul și Filosoful, cel mai speculativ dintre toți Părinții greci din secolul al IV-lea, demonstrând că datele rațiunii și învățăturile credinței nu se opun, ci se acordă între ele.

1. SFÂNTUL VASILE CEL MARE (330-379)

S-a născut către anul 330 în Cezareea Capadochiei, dintr-o familie creștină și bogată. Bunicul său a fost martir sub Dioclețian, iar bunică-sa, din partea mamei, era Macrina, care învățase la Sf. Grigore Taumaturgul, în Pont. Mama sa, Emmena, avusese zece copii, dintre care patru i-a dat Bisericii: pe fiica sa cea mai mare Macrina, călugăriță care, în proprietatea ei de la Annesi, a fondat o mănăstire de maici, iar pe trei copii i-a avut episcopi: Vasile, Grigore Nissenul și Petru de Sebaste, acesta la mitropolia Micii Armenii. Instruit mai întâi de tatăl său, un retor și avocat distins, Sf. Vasile își completa studiile în Cezareea, la Constantinopol, unde îl ascultă pe lectorul Libanius, apoi la Atena, unde rămase vreo patru-cinci ani, având aici coleg pe viitorul împărat, Iulian Apostatul, și pe Grigore Nazianzenul, care i-a rămas prieten devotat toată viața. Reîntors acasă în 356, a exercitat câtva timp profesiunea de retor, însă soră-sa, Macrina, călugărița, l-a convins să se facă și el călugăr. După ce s-a botezat, în anul 357, înainte de a se retrage din lume, vizită cele mai vestite mănăstiri din Egipt, Siria și Palestina. Apoi își vându bunurile și se retrase într-un loc frumos în apropiere de Neocezareea, pe marginile Irisului, nu departe de Annesi. Acolo, în curând îl ajunse Grigore Nazianzenul, găsindu-l scriind, în acest timp, (358-359) Filocalia origenistă, precum și regulile pentru călugări, fiindcă, probabil, și alți tovarăși l-au urmat în singurătate. În anul 362, noul episcop al Cezareei, Eusebiu, l-a hirotonit preot, voind să-l aibă lângă sine, căruia i-a și urmat pe scaunul episcopal în 370, cu toate intrigile partidei ariene; având doar 40 de ani, ajunge mitropolit al Capadochiei și exarh al Pontului. N-a păstorit decât nouă ani, însă episcopatul său este unul dintre cele mai vestite. S-a împotrivit cu toată puterea arienilor și macedonienilor, și chiar împăratului Valente. A readus pacea în multe dieceze. Pe tărâm doctrinar s-a îngrijit de turma sa atât pe teren spiritual, cât și pe teren material, întemeind chiar un spital pentru săraci la porțile orașului. În urma asperităților, mortificărilor pe care și le-a impus, moare în 379, la 49 de ani. Încă fiind în viață, a fost numit Mare, fiind cinstit ca un mare învățător al Bisericii. și, de fapt, așa a fost, prin inteligența sa, prin caracterul său, prin vorba sa. Puțini oameni atât de echilibrați și de complecși ca Sf. Vasile a avut Biserica. Comparat cu cei mai mari oameni ai Bisericii orientale, cu Sf. Atanasie și Sf. Ioan Gură de Aur, pare că-i întrece prin totalitatea calităților sale. Atanasie a fost mai mult om de luptă decât de știință, iar Ioan Gură de Aur mai mult un orator și un moralist decât un om de acțiune. Vasile le avea pe amândouă. Întâi de toate, era un om care știa să guverneze, care știa ce vrea și ce trebuie să facă pentru a-și atinge scopul. Prin tăria caracterului său, prin arta sa de a conduce, a exercitat asupra contemporanilor săi o influentă decisivă. Supușii săi, ca și prietenii săi, trebuiau să fie în mâna lui instrumente docile pentru planurile Providenței. Tare și indulgent în același timp, avea darul de a conduce. Greutățile nu l-au oprit niciodată, insuccesele nu l-au descurajat. A luptat contra împăratului Valens și a prefectului Modestus, opunându-se uzurpării drepturilor Bisericii de către Stat, încât împăratul a cedat, lăsându-l pe scaun. A cerut și ajutorul Papei Damasus care, susținându-l pe Paulin al Antiochiei, consacrat episcop de Lucifer de Cagliari, l-a amărât mult pe Sf. Vasile, dar, peste doi ani, i-a scris din nou Papei Damasus, pentru a obține părăsirea lui Paulin și condamnarea lui Apolinarie. În același timp, Sf. Vasile a fost și un om al studiului, spirit solid, profund și practic, dar și un filosof, un teolog și orator, care s-a impus prin profunzimea stilului, fiind mai natural și mai clasic decât Grigore Nazianzenul și Ioan Gură de Aur, socotiți cei mai mari reprezentanți ai școlii din Antiochia. A luptat viguros contra arianismului, continuându-l pe Meletie al Antiochiei, neoniceean, contra împăratului semiarian Valens. Sf. Vasile a fost întotdeauna un niceean declarat în Cezareea Capadochiei, cetatea Asiei Mici, fiind ascultat de întregul episcopat din Orient.

Scrierile Sf. Vasile au un caracter mai mult practic și ascetic, bazate însă pe adevărurile dogmatice ale Tradiției Bisericii. Ele sunt de cea mai mare importantă și din punct de vedere literar, Sf. Vasile fiind unul dintre acei scriitori care au știut să întrebuințeze pentru creștinism toate valorile culturii clasice. El are cunoștinte foarte vaste asupra clasicilor, însă îi prefera pe Platon și pe Stoici.

l. Scrieri dogmatice. În afară de antologia origenistă amintită, Filocalia, mai sunt două, căci una, contra manicheilor, amintită de Sf. Augustin, s-a pierdut.

l. Contra lui Eunomiu (combaterea apologeticului necredincios Eunomiu), în trei cărți, combate arianismul rigid -- anomeismul -- al episcopului Eunomiu de Cizic, din cartea acestuia Apologeticum. În prima carte, combate greșeala celor care pun esența lui Dumnezeu ca fiind în nenăscare și, astfel, susțineau că Fiul nu este consubstanțial Tatălui, pentru că, fiind născut, este Dumnezeu, și deci nu este făcut, ci are din veșnicie substanța Tatălui. În a treia carte, arată că Sf. Spirit este Dumnezeu. Opera a scris-o prin 365.

2. Despre Sfântul Spirit este o lucrare adresată lui Amphilochiu din Iconiu, oraș în Asia Mică-centru, tratat în care Sf. Vasile răspunde tuturor obiecțiunilor pneumatomahilor contra demnității Sf. Spirit, pe care o dovedește din cuvintele cu care este numit Sf. Spirit de Sf. Scriptură, în sfințirea pe care o produce în suflete din unirea Sa cu Tatăl și cu Fiul, din Simbolul credinței și din forma Botezului și din scrierile Sf. Părinți, începând cu Sf. Clemente Romanul.

II. Dintre scrierile exegetice ne-au rămas doua omilii asupra Hexameronului (cele șase zile în care a fost creată lumea), una dintre cele mai populare scrieri ale autorului. Ele sunt o preamărire a Facerii, pe care o dezvoltă contra filosofilor păgâni și manihei cu ajutorul științelor naturale. Aceste omilii au fost întrebuințate de Sf. Ambrosie și omiliile sale omonime. Dintre multele sale omilii asupra Psalmilor ne-au rămas numai 13, autentice, în care întrebuințează alegorismul, însă în așa fel încât să fie înțelese de toți. În afară de acestea, ni se mai păstrează 24 de omilii asupra diferitelor subiecte: dogmatice (a IX, despre originea râului, a XIII-a despre Botez, foarte frumoase, a XV-a despre Credință, a XXIV-a contra lui Arie și Sabeliu); exegetice, a XVI-a, Ioan,I,1; morale, cele mai multe contra bogaților zgârciți, asupra lipsei, asupra mâniei, asupra invidiei, asupra beției, asupra urnilinței; panegirice: asupra martirilor și ocazionale. Dintre acestea numai a XXII-a nu este adevărată omilie, ci o dizertație destinată tinerilor săi nepoți, în care ne arată ce folos poate avea studiul clasicilor și cum să facă acest studiu.

III. Între scrierile ascetice (pentru Sf. Vasile asceza îmbrățișează întreaga evlavie creștină și exercițiile sale, comune și laicilor), Foție (Biblioteca, cod 191) cunoștea pe vremea lui o colecție de opuscule ale Sf. Vasile. Dintre scrierile pe care le avem astăzi, sunt sigur autentice:

1. Despre judecata lui Dumnezeu (Dejudicio Dei), un tratat despre pocăință.

2. Despre credință (De fide), asupra Sf. Treimi, care precedează grupul Moralia (moralele).

3. Moralia conține 80 de reguli pentru viață, nu numai pentru călugări, ci și pentru credincioși și păstorii sufletești.

4. Marile Reguli, cuprind 55 capitole, în forma de întrebări și răspunsuri. Ele au fost scrise în 362 și nu sunt un cod călugăresc propriu-zis, ci un rezumat a 55 de întrebări tratând despre Sf. Scriptură și, în spiritul ei, despre problemele cele mai importante referitoare la viața religioasă. Ele sunt, de fapt, principii de interes vital după care s-a format viața monahală atunci în Capadochia și Asia Romană.

5. Micile reguli în număr de 313, în aceeași formă ca precedentele, rezolvă mai mult cazuri de conștiință, fiind scurte răspunsuri la problemele puse de viața religioasă, soluții ale cazurilor de conștiință. Autorul s-a atașat mai mult de principii decât de viața practică, fiind scrise în Cezareea, înainte de a ajunge episcop, pentru elita monahilor, pentru spiritele călugărilor cultivați și nu pentru mulțimea de jos, monahală. Sf. Vasile n-a fondat un ordin călugăresc propriu-zis, căci călugării orientali - numiți azi de noi bazilieni -- trăiesc în mănăstiri autonome care nu au între ele o legătură de reguli comune, cum are ordinul benedictin din Apus, reguli comune ce-i asigură unitatea. Cu toate acestea, cele două reguli (mare și mica) fac din Sf. Vasile adevăratul legislator al monahismului din Răsărit, scopul lor a fost de a reglementa moral și juridic și de a dezvoltă viața comună (cenobitică) a călugărilor preferând-o celei eremitice, singuratice. Ele au devenit, prin Sf. Ioan Casianul, un model și pentru monahismul din Apus. Probabil sunt autentice Praevia institutio ascerica, în care prezintă pe călugări ca pe niște soldați ai lui Cristos; apoi Cuvântarea ascetică despre părăsirea lumii; Cuvântarea despre disciplina ascetică, cum trebuie sa se înveșmânteze călugării. Celelalte scrieri nu par autentice.

Scrierilor practice le poate fi adăugată Sfânta Liturghie, care și astăzi se folosește în Răsărit

Aceasta însă, în decursul vremii, a suferit unele modificări față de originalul Anaforei scrisă de Sf. Vasile. Este sigur că Sf. Vasile a reglementat celebrarea Sf. Liturghii, prescurtând rugăciunile sau făcând o ordine mai clară în ea, cum mărturisește Sf. Grigore Nazianzenul.

IV. Epistolele au fost adunate curând după moartea lui. Ediția Benedictins numără nu mai puțin de 365, dintre care, însă, unele nu sunt ale lui, ci ale altor autori contemporani (8,16,42,43,47,50,81, 189,53,55). Conținutul lor este foarte variat și dovedește și mai bine finețea de spirit, caracterul său nobil, stilul perfect al autorului. Din acest mare număr, trei epistole au fost adresate Guvernatorului Iunius Soranus al Scitiei Minor (Dobrogea) și Sf. Vetranion, episcopul Tomisului (Constanța de azi). În epistola nr. 155, trimisă în 373-374, Sf. Vasile serie că se roagă pentru credincioșii militari și civili care îl mărturisesc fără frică pe Dumnezeu în Dobrogea și în Gothia (România de azi), pentru ajutorul acordat de Iunius Soranus împreună cu episcopul Tomisului celor prigoniți pentru Cristos peste Dunăre de către Athanaric, căpetenia goților păgâni (între 349-372), când au suferit martiriul mulți creștini, între care și Sf. Sava Gotul și îl roagă să-i trimită rămășițele pământești ale martirului în Capadochia. După primirea acestei scrisori, s-au trimis în Capadochia moaștele Sf. Sava Gotul (+ 372) împreună cu Epistolele Bisericii din Gotia și cu Epistola personală a Sf. Bretanion al Tomisului. Sf. Vasile confirma primirea moaștelor Sf. Sava și cele două scrisori prin alte doua epistole, nr. 164 și 165, în care își exprima mulțumirea pentru primirea darurilor deosebite și admirația față de rezistențele martirilor din Dacia (Nestor Vornicescu, mitropolit, Primele scrieri patristice în literatura noastră în secolul IV-XVI, Craiova, 1984, p. 42).

Doctrina Sf. Vasile este cuprinsă în scrierile sale, mai întâi privind consubstanțialitatea Fiului și a Spiritului Sfânt, fiind acestea punctele principale pe care le-a apărat. Formulele cu care exprima comuniunea esenței între Tatăl și Fiul (Contra Eunomiu, II, 25, Spiritul Sfânt VII, I, Homelia, 24,4) și a Sfântului Spirit (Spiritul Sfânt XVIII, 45-46; Contra Eunomiu II, 34) au o precizie clasică. De asemenea, devine clasică explicația lui că elementul propriu al Fiului este de a fi născut. Cu privire la terminologia trinitară este că cea mai mare importanță epistola 38 în care fixează înțelesul termenilor ousia și hypostasis. Dintre celelalte lucrări, notăm că Sf. Vasile apără realitatea întrupării și identitatea naturii lui Cristos cu a noastră (epistolele 261,2-3); susține existența îngerilor păzitori (în Psalmii 32, 5); despre păcatul strămoșesc (omiliile: l, 3, 8, 7, 9, 6); asupra Euharistiei (epistola 93); Spiritul Sfânt (66); asupra mărturisirii private; asupra indisolubilității căsătoriei etc. El cere să acordăm Fiului și Sf. Spirit aceeași onoare, egală cu a Tatălui, contrar doctrinei arienilor.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact