Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451
Capitolul IV
SCRIITORII DIN PRIMUL MONAHISM
Mulți dintre primii călugări eremiți sau chinoviți din Egipt au fost scriitori pareneuci,
dușmani ai manicheismului ce atunci se năștea. Primul anahoret a fost Sf. Pavel
Anahoretul.
1. SF. ANTONIE CEL MARE (251-356)
A scris, după mărturia Sf. Anastasie, mai multe epistole, dintre care se păstrează în
original numai una, adresată starețului Teodor și călugărilor săi, despre penitent; altele, mai
multe, sunt pierdute. Alte scrieri care i se atribuie nu sunt autentice. El a ieșit din ermitajul
(sihăstrie) său numai de două ori.
2. SFÂNTUL PAHOMIE (292-346)
SFÂNTUL PAHOMIE (292-346), întemeietorul Chinoviților Egiptului, a scris în limba
coptă o regulă pentru călugării lui pe care Sf. Ieronim a tradus-o în latină prin anul 404. Ne-a
lăsat și Anaforaua, adică rugăciunile la Sf. Liturghie. Urmașii Sf. Pahomie: Orsies (+
368) și
Teodor (+ 380) ne-au lăsat, Doctrina instituției monahilor îmbogățind prima
Regulă.
3. SF. MACARIE EGIPTEANUL
SF. MACARIE EGIPTEANUL sau CEL BĂTRÂN (300-390), călugăr în Retis sau Nitria,
a fost unul dintre cei mai vestiți călugări din acest deșert, căruia i se atribuie 50 de omilii
spirituale, admirabile nu atât pentru forma, cât mai ales pentru profunzimea lor ascetică și
mistică. I se mai atribuie și alte scrieri, epistole, Apoftegmi (= sentințe) și rugăciuni.
Contemporan cu el a fost MACARIE ALEXANDRINUL (295-393), călugăr tot din Retis,
căruia i se atribuie unele sentințe și o Cuvântare despre ieșirea sufletelor.
4. SERAPION
SERAPION, primul călugăr și abate, ales prin 338 episcop de Thmuis (Tunis), prieten al
Sf. Atanasie și mărturisitor al credinței sub împăratul Constanțiu (+ 363), numit din cauza
științei sale scholasticul, a scris diferite epistole, dintre care numai două se păstrează, apoi
despre titlurile Psalmilor, scriere pierdută și o altă carte (Adversus Manichaeos), păstrată în
cea mai mare parte. În 1898 a fost descoperit la muntele Athos Euhologiul lui Serapion
(Euchologium Serapionis), care conține 30 de rugăciuni de cea mai mare importanță cu
privire specială la Sf. Taine și o scrisoare a sa afirmând consubstanțialitatea persoanelor Sf.
Treimi.
5. EVGARIE PONTICUL (346-399)
Ordinat lector de Sf. Vasile și, prin 379, diacon, de Sf. Grigore Teologul, a trăit multă
vreme în Bizanț sub Sf. Grigore Teologul și Nectarie, distingându-se ca predicator și
polemist, apoi ultimii ani i-a petrecut în deșertul Skeus. Spirit foarte cult, a fost un mare
origenist în Antimheticus, păstrați în siriacă și armeană, și opt cărți, în care îi învăța pe
pustnici să lupte contra celor opt păcate capitale. Textul lor original s-a pierdut, însă poate fi
reconstituit cu ajutorul fragmentelor latine-siriace. Apoi a lăsat patru colecții de sentințe
spirituale Rerum monachalium rationes juxta quietem sau Despre nesimțire și alte
scrieri inedite (Ghenadius, De viris illustribus, 11). Din aceste scrieri
rezultă că Evagrie
Ponticul a apărat unele greșeli ale lui Origen cu privire la preexistența sufletelor, la
apocatastasis, din care cauză a fost condamnat, împreună cu Origen, în conciliile
ecumenice V, VI, VII și VIII. Operele lui sunt însă de mare importanță istorică.
6. PALADIU (363-430)
Episcop de Elenopolis din Bytinia, către anul 400 a fost exilat de către Arcadie pentru că
I-a apărat pe Sf. Ioan Gură de Aur, până în 417 când a fost făcut episcop de Aspona în
Galatia. Către 420 publică o serie de. biografii de călugări, mai ales din Egipt, Libia,
Mesopotamia, Palestina, Siria, însă și din Roma și Campania, scriere dedicată lui Lausus,
mare șambelan al împăratului Teodosie al II-lea, din care cauză este cunoscută sub numele
Historia Lausiaca. Această scriere este de cea mai mare importantă pentru istoria
monahismului, precum și cu privire la literatura posteusebiană. Tot lui i se atribuie în mod
sigur un Dialogus de vita Chrysostomi, scris în exil prin 408, cuprinzând importante
date
ale activității sfântului până la moartea sa în 407.
7. DIDIN CEL ORB (313-398)
Didin a fost acela care a continuat Școala Alexandrină mai mult decât Eusebiu și Sf.
Atanasie. S-a născut în Alexandria la 313 și a avut nefericirea ca, de la vârsta de patru ani,
să-și piardă vederea. Cu toate acestea, s-a apucat de studiu și, mulțumită muncii sale
continue, memoriei sale bune, a ajuns unul dintre cei mai mari învățați ai vremii lui, fiind
foarte bine pregătit nu numai în Filosofie și Teologie, dar și în Geometrie, Aritmetică și
Astronomie. Sfântul Antonie, Paladiu, Evgarie, Sf. Ieronim și Rufin țin să-i asculte lecțiile.
Nu știm precis când a luat conducerea Școlii din Alexandria, dedicând peste 50 de ani de
viața acestei școli. A rămas întotdeauna laic și celib, murind la vârsta de 85 de ani. Didin a
fost un om cu natură calmă, liniștită, de o credință profundă și o evlavie vie. Același spirit îi
dovedește și în scrierile sale. Puțin original, el strălucește nu atât prin inteligența sa, cât prin
memoria sa. Cu privire la fond, el îi urmează pe Origen, împărtășindu-i și multe din greșeli,
așa încât scrierile sale au fost condamnate împreună cu ale maestrului său, cu ale lui
Evgarie în Conciliul al V-lea ecumenic la 553. Din această cauză, cea mai mare parte din
scrierile sale au pierit. Cu privire la forma, stilul lui e prolix, exprimarea neglijată, face multe
digresiuni, ceea ce se explică și prin faptul că, fiind orb, nu și-a putut revizui lucrările pe care
era silit să le dicteze.
Opera sa exegetică a pierit aproape în întregime. Didin a compus numeroase
comentarii asupra Vechiului și Noului Testament, interpretând Scriptura după alegorismul
origenist. Din toate comentariile lui, nu ne-au mai rămas decât unele fragmente.
Comentariu asupra epistolelor catolice, publicat în latinește de Cassiodorus, nu este al
lui Didin, ci este din secolul al VI-lea.
Capodopera lui Didin este De Trinitate, în trei cărți, opera realizată între 392-397, fiind
cea mai matură lucrare a sa. În prima parte apără, contra arienilor, consubstanțialitatea
Fiului; în a doua pe a Sf. Spirit, contra macedonienilor; în a treia, după ce recapitulează
amândouă cărțile, rezolvă obiecțiunile biblice mai însemnate. Învățătura cuprinsă în această
opera este catolică.
De Spiritus Sancti, păstrată numai în traducerea latină făcută de Sf. Ieronim, e un
tratat contra macedonienilor în 59 de capitole, pe care l-a folosit și Sf. Ambrosie în tratatul
său Despre Sf. Spirit din 381. În el se ocupă cu dovedirea consubstanțialității Sf. Spirit,
apoi cu purcederea lui de la Tatăl și de la Fiul. În Contra Manichaeos, 18 capitole,
combate pe acești eretici cu argumente filosofice. Lucrarea a fost contestată de mulți.
Volumul despre dogme și două cărți contra arienilor, pe care le amintește Sf. Ieronim
(De viris illustribus, 120), a fost adăugat în mod greșit ca fiind cartea a patra și a
cincea din
Contra lui Eunomiu a Sf. Vasile, însă critica recentă îl atribuie lui Didin (P. G. 29, 671).
Dintre lucrările pierdute mai amintim Sectarum volumen (contra sectanților) pe care el
însuși îl amintește; Despre Sf. Spirit și un comentariu asupra operei lui Origen Peri-Archon
(Despre principii) în care îl apără pe marele alexandrin.
Într-o altă scriere, după mărturia Sf. Ieronim, învăța preexistența sufletelor și închiderea
lor în trupuri pentru pedeapsă și ispășire.
Doctrina lui Didin, mai ales la Sf. Treime, este foarte importantă, fiindcă folosește
formula foarte precisă Mia ousia, treis ipostasies - una substanță în trei
persoane. În
Cristologie, Didin dovedește că în Cristos sunt două voințe, fiind două naturi, în timp ce
persoana este numai una. El îl numește pe Sf. Petru corifeul apostolilor, cap al lor și
având, între ei, primatul (Despre Sf. Treime, II, 10). Pentru Sf. Mir, semnul lui Cristos în
frunte, spune că este rezervat episcopului, fiind deosebit de Botez. Didin a fost ultimul
dascăl al Școlii Alexandrine, fiindcă, din anul 395, Rodon a transferat-o în Sida Pamfiliei.
Arianismul, pe care mulți îl considerau ca o consecință a origenismului, i-a micșorat creditul,
iar alegorismul exagerat al lui Didin a fost înlocuit cu principiile antiochiene, care păreau mai
sigure.
8. SINESIU DE CIRENE (370-413) (Cyrenaica)
Sinesiu de Cirene (sau Ptolemaida-Egipt) s-a născut în acest oraș dintr-o familie
păgână, prin 370. Studiile și le-a făcut în Alexandria, unde a ascultat-o pe vestita filosoafă
neoplatonică Hypatia. Către 399 a fost trimis de către concetățenii săi la curtea împăratului
Arcadie pentru a apără diferitele interese publice, ceea ce și făcu, obținând rezultate
frumoase. Reîntors în patrie, se căsători cu o creștină cu gândul de a-și petrece restul vieții
la țară, între cărți. Însă în 409, deși era numai catehumen, după moartea episcopului,
poporul îl alese urmaș al său, ceea ce Sinesiu primește numai cu greu. Ca episcop, a căutat
să-și facă întotdeauna datoria cu generozitate, mai ales îndulcind mizeria poporului cauzată
de năvălirile barbare. Învățăturile creștine nu au pătruns niciodată suficient în sufletul său,
deși, după ce a ajuns episcop, credința creștină predomina în viața lui cuprinsă de o evlavie
și un spiritualism creștin elevat. Moare în anul 415 în Ptolemaida.
Cele mai multe scrieri pe care le avem de la Sinesiu sunt din perioada păgână a vieții
sale, care, deși nu sunt importante pentru Patrologie, sunt de cea mai mare importantă
pentru Filologie și Istorie (Cuvântare despre datoriile suveranului, Povestiri egiptene, Despre
Providență, Dion Chrysostomul, Despre visuri, ș. a. din perioada anterioară episcopatului).
Nici din perioada creștină nu avem scrieri importante credinței: 156 de epistole de înaltă
perfecțiune literară, conținând teme istorice, geografia Pentapolei libeniene sau
Cyrenaica, două discursuri asupra unor evenimente profane, doua omilii rămase numai
fragmente, iar dintre imnurile sale (10) numai 7 și 9 sunt net creștine (Sf. Treime, Venirea
Magilor).