Sâmbata, 23 septembrie 2011  
Zamislirea S Ioan Botezatorul  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451

CAPITOLUL III

PRINCIPALII APĂRĂTORI AI CREDINȚEI NICEENE ÎN ORIENT ȘI OCCIDENT

B. ÎN OCCIDENT

8. SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE

Sfântul Atanasie s-a născut în Alexandria Egiptului către anul 295 și, de timpuriu, a fost instruit în creștinism, mai întâi în pustia tebană, sub conducerea Sf. Antonie, apoi la patriarhia din Alexandria de către însuși Episcopul Alexandru care, curând, l-a ales secretar al său. În această calitate, fiind încă numai diacon, îl însoți pe episcop la Conciliul din Niceea din 325, unde, dată fiind situația sa, nu a putut juca decât un rol pe planul al doilea. După trei ani a fost ales urmaș al episcopului Alexandru, la vârsta de 35 de ani. De aici înainte, viața lui se confundă cu istoria Conciliului din Niceea, luptând 45 de ani pentru biruința învățăturii definite acolo contra arianismului. Din această cauză, trebuie să îndure de cinci ori exilul; prima dată în 335, exilat la Trier, Germania, de către Constantin în urma condamnării în Conciliul din Tyr, de unde se întoarse după moartea împăratului, în 337. A doua prigoană, în 340, când Constanțiu, știindu-l condamnat, introduce cu puterea, pe scaunul din Alexandria, pe Grigore de Capadochia. Se reîntoarce numai în 346, după moartea intrusului. În 356, în urma sentințelor conciliabulelor din Arles, 353 și Milano, 355, a fost silit de împăratul semiarian Constantin să se refugieze în pustia Egiptului, până la 362, sub împăratul Iulian Apostatul. În același an, a fost exilat de Iulian, rămânând în exilul său de la Tebaida până la moartea lui Iulian (363). În 365, din cauza unui edict al împăratului Valente, trebui să se ascundă în cavoul tatălui său ca să scape de soldații care-l căutau, însă același împărat este silit să-l recheme, în anul următor, pentru a liniști poporul. De atunci (366) și până la moarte, în 2 mai 373, a rămas neconturbat în Alexandria.

Atanasie este, întâi de toate, un caracter hotărât și inflexibil. Convins că luptă pentru cauză adevărului care va triumfa până la urma, nu cedează nimic. Chiar și în momentele cele mai grele nu disperează, nu se îndoiește de Victoria finală. Acestei mari energii i-a unit o bunătate de suflet rară, voind să fie tatăl tuturor, chiar și al dușmanilor. Pentru a face să învingă cauza sa, a știut să temporizeze uneori lucrurile și să se arate conciliant. Pentru dârzenia cu care a apărat dreapta credință și-a câștigat repede titlul de Mare, de columnă a Bisericii (Sf. Grigore Nazianzenul, Discurs 21, n.26) și de părinte al dreptei credințe. Caracterul i se oglindește și în scrierile sale, fiind mai mult om de acțiune, nu om de doctrină, de aceea scrie în grabă, însă precis, clar și fără a ține prea mult la forma; fără împodobiri, însă cu o logică dreaptă și limpede. Toate scrierile sale din perioada episcopatului sunt scrieri de luptă. Nu scrie decât pentru a se apăra sau pentru a apăra învâțătura Conciliului din Niceea. Scopul său este, mai întâi de toate, sa compună ordine și metodă și să-l învingă pe adversar printr-o dialectică forte și plină de ardoare. În lunga sa cariera, a adunat zi de zi toate faptele importante care pot folosi cauzei sale și pe care, la momentul oportun, le utilizează cât se poate de bine. Sub aspectul fondului, el își expune doctrina simplu, așa cum se găsește în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție, limitându-se la punctele discutate. Deci punctul central al scrierilor sale este divinitatea lui Cristos pe care o negau ereticii arieni. Pentru Atanasie, a nega divinitatea lui Isus înseamnă a nega mântuirea noastră, care înseamnă un fel de îndumnezeire a noastră prin Cristos. Cronologic, scrierile Sf. Atanasie marchează și cele trei perioade inegale ale episcopatului său, întrerupte fiecare prin una sau doua exilări:

a) primele lupte sub Constantin (328-337);

b) marile lupte sub Constantin II (337-361);

c) ultimele lupte și triumful, după Constanțiu (361-373).

1. Prima scriere a Sf. Atanasie pare să fie apologia Cuvântare către Greci, în 47 capitole, și apoi Cuvântare asupra întrupării Cuvântului în 57 capitole, din care Sf. Ieronim face, în De viris illustribus, una singură Adversus Gentes Libri duo. În prima, combate politeismul, iar în a doua arată că întruparea Domnului era moralmente necesară pentru a repara natura omenească și pentru a-i reda omului nemurirea pierdută, combătând în același timp diferitele obiecțiuni, cele mai multe ale ereticilor. Aceste două lucrări sunt scrise înainte de episcopatul său.

2. Odată cu episcopatul său, începe șirul epistolelor festive, sau pascale, conform deciziei Conciliului din Niceea (prin ele se anunță data prăznuirii Paștilor) care, după moartea sa, au fost adunate laolaltă, însă din original nu ne-au rămas decât puține fragmente, și ele într-o traducere siriacă.

3. Tot aici trebuie amintită și scrierea din 340, contra lui Grigore de Capadochia. Printr-o altă scriere, inaugurează Apologia contra arienilor (348), în primele capitole, iar în capitolele 8-90 a adăugat materialul din cei zece ani ulteriori primelor. E o culegere de documente istorice, însă folosite în apărarea credinței catolice niceene.

4-5. În două tratate în forma de epistolă a scris Despre decretele Sinodului Niceean (32 capitole), scrise către 350 pentru a populariza termenul homoousios, apoi Despre părerea lui Dionisie (De sententia Dionisi) în 27 capitole, dovedind în ea că arienii, fără motive, invocă în favoarea lor pe Dionisie din Alexandria.

6. În cea de a doua enciclică, Epistolă enciclică către episcopii Egiptului și Libiei contra Arienilor, protestează împotriva faptului că a fost exilat a treia oară și împotriva intrusului Grigore de Capadochia și-i îndeamnă pe episcopi să fie prudenți față de violența arienilor.

7-8. În același exil a scris alte doua apologii, Apologia către împăratul Constantin, 30 capitole, în care se apăra de acuza arienilor că nu ar fi fost credincios împăratului, scrisă în 357; alta: Apologie despre fuga sa în care denunță toate procedeele dușmanilor contra lui, legile nedrepte ale intrusului Grigore, bisericile plângându-și păstorii adevărați și declara că nu a fugit de frică, ci din datoria de a supraviețui și de a continua lupta pentru predicarea adevărului.

9-10. Istoria arienilor către călugări, scrisă spre anul 358, descrie toate luptele sale contra arienilor până la 357. Astăzi ni se păstrează mutilată. A scris apoi: Discursurile contra arienilor și (Patrologia Graeca, 26, 12), care formează capodopera sa, în care apără doctrina Conciliului de la Niceea contra obiecției arienilor. Sunt patru cărți, dintre care numai primele trei sunt cu siguranță autentice. În prima, combate obiecțiile arienilor contra veșniciei, nașterii dumnezeiești și imuabilități ; Cuvântului, luate din Sf. Scriptură sau din rațiune. Deci Cuvântul este veșnic, născut, imuabil. Cartea a II-a este destinată aproape în întregime celebrului text din Proverbe VIII, 22: Dumnezeu m-a zidit pe mine, explicându-l în sens catolic. În Cartea a III-a, cea mai importantă, explică unitatea naturii Tatălui și a Fiului și spune că nu se pot atribui Cuvântului în sine scăderile naturii omenești pe care a luat-o. Cartea a IV-a vorbește despre deosebirea Fiului de Tatăl, fiind îndreptată contra sabelienilor. Din această cauză diferența de stil dintre aceasta și celelalte cărți, fapt pentru care unii o socotesc apocrifă. Poate că a fost totuși scrisă de Sf. Atanasie, probabil în exilul al treilea (356-359). Istoria modernă (Cavallera) o situează prin 347-350, iar Loofs către 339. Întreaga lucrare este prima sinteză a învățăturii catolice asupra Sf. Treimi, de la apariția arianismului.

II. În jurul acestor două opere se grupează diferite epistole: Epistola către Seraphion despre moartea lui Arie, 358, în care povestește moartea neașteptată a lui Arie, apoi lunga scrisoare ,Despre sinoadele de la Rimini și Seleucia, (359), în 55 capitole, unde ne povestește istoria acestor doua concilii. În patru Epistole către Seraphion combate pe alegoriști care, în Egipt, negau dumnezeirea Sf. Spirit. (P. G. , 529).

O a treia perioadă de activitate începe pentru Sf. Atanasie cu sinodul din Alexandria, 362, după care dată întrebuințează în scrierile sale cuvântul hipostasis pentru persoană, pe când până atunci, îl întrebuințează pentru substanță. De aici încolo se întrebuințează pentru Sf. Treime expresia Trias Acest termen îl întrebuințează în epistola sinodală Tomul către antiochieni. În același timp, la 363, mai scrie o epistola către Iovian împăratul, despre credință. Epistola către episcopii africani (369) se refera la cele trei sinoade ținute în Alexandria. Trei epistole au conținut dogmatic: către Epictet, episcop în Corint, către Adelfin, către filosoful Maxim; tustrele vorbesc despre întruparea Domnului, combătând un fel de docetism, născut din apolinarism. Au fost scrise prin 371. Despre unele opere nu se știe când au fost scrise, însă pare probabil că în ultima perioadă a vieții sale. Așa sunt mai multe lucrări de exegeză asupra psalmilor, Expunerea Psalmilor (P. G. 27,56,589), din care au rămas fragmente în original: apoi un tratat (pierdut) Despre titlul Psalmilor. De asemenea s-a pierdut un comentariu Ecclesias și unul despre Cântarea Cântărilor. Se discuta, de asemenea, data scrierii Viața Sf. Antonie (+ 356), scrisă probabil prin 360 pentru călugării apuseni, fiind mai mult istorie, o serie de amintiri și un tablou de viață ascetică ale Sf. Antonie, care i-a fost călăuză sigură și un prieten devotat. De asemenea, amintim Către Draconțiu, Despre vergurie a căror autenticitate este discutată, precum și alte epistole cu caracter practic, cum sunt Amun călugărul, Către starețul Orsiesiu, Către călugări, opere importante pentru istoria primitivă a monahismului. Opere atribuite Sf. Atanasie: Cele 107 canoane Atanasiene, publicate abia în 1904, numite astfel fiindcă sunt din patria și de pe timpul Sf. Atanasie. Expunerea credinței (P. G. 25, 119), Contra arienilor, pare să fie de fapt a Sf. Atanasie, fiindcă este clar că originalul latin a fost tradus în grecește în sec. IX. Se crede c-a fost scris latinește în Spania sau în Galia în secolele IV sau VI și a pătruns în oficiul roman în secolul al X-lea. Alte trei lucrări sunt considerate neautentice: Despre Sf. Treime și Sf. Spirit; Despre Întrupare, contra lui Apolinarie, 2 cărți, ce par a fi din 380; Sermo maior de Fide; Despre întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul (căci Cristos este unul: Quod unus sit Christus); Interpretarea Simbolului, Contra novațienilor, Omilii ș. a.

Doctrina Sf. Atanasie, considerat ca părinte al Cristologiei, este oglindită în scrierile sale. Meritul său constă în afirmarea consubstanțialității Fiului și a Sfântului Spirit cu Tatăl, care, pentru el, nu este un lucru nou, ci este învățătura tradițională a Bisericii. Pentru el, ca și pentru Sf. Ieronim, punctul central al creștinismului este adevărul răscumpărării, căci Cristos s-a făcut om pentru a ne îndumnezei pe noi. (Despre întrupare, 5). Deci nu a fost mai înainte ca om, și apoi ca Dumnezeu, ci a fost Dumnezeu și s-a făcut om pentru a ne îndumnezei pe noi (Contra arienilor, l, 38,39). Dacă, de fapt, și Cuvântul ar fi fost prin participare și nu în Sine însuși Dumnezeu... nu ne-ar putea îndumnezei, ci ar fi El însuși îndumnezeit (Despre Sinod, 51). Însă, El, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu în Sine, este consubstanțial cu Tatăl. De asemenea, afirmă consubstanțialitatea Sf. Spirit, fiindcă El ne sfințește, ne îndumnezeiește locuind în noi, ne face să participăm la natura dumnezeiască (Seraphion, l, 22,24). Apoi, dacă de fapt face parte din Sf. Treime, iar în Sf. Treime una este Dumnezeire, este și El Dumnezeu. În afară de aceasta, din Sf. Scriptură știm că Sf. Spirit este al Fiului, deci și El este Dumnezeu.

Cu privire la Cristologie, Atanasie arată că Cuvântul, luând trup, s-a smerit la exterior, fără să piardă ceva din dumnezeirea Sa (Despre întrupare, 8, 17) și afirmă de multe ori realitatea naturii omenești. O mărturie clară despre acest lucru se află și în vestita chestiune despre atotștiința lui Cristos sau despre ignoranța Lui, cărei probleme Sf. Atanasie îi dă soluția clasică, deosebind lucrurile care privesc natura omenească de cele care apar în natura divină. Alt merit al lui este că a soluționat atât de bine problema pentru ce s-a făcut Dumnezeu om, arătând că unicul remediu de a răscumpăra lumea a fost întruparea și moartea pentru noi.

Atanasie a fost din tinerețe un admirator și un neobosit propagator al monahismului care, prin viața ascetică, curățește sufletul. În lucrările sale s-a ocupat mult de monahi și a recomandat să se unească exercițiile de viață contemplativă cu munca și viața activă, el însuși fiind în aceasta privință exemplu viu. Fermitatea sa doctrinală, cu forța sufletului lui, este marea minune a vieții sale și explică cel mai bine darurile omenești a căror natura a îmbogățit-o Dumnezeu prin credință.

Viața lui zbuciumată este o pildă vie pentru orice creștin de a fi statornic și ferm în credință. Fiind condamnat și îndepărtat din scaun, Sf. Atanasie se refugiază la Roma, unde găsește alți exilați, între care și Marcel de Ancira. Episcopii orientali sunt invitați să se prezinte la un conciliu pe care ei înșiși « îi propuseră, însă au răspuns printr-o scrisoare obraznică și nu s-au prezentat. Conciliul a avut loc la anul 341 și i-a declarat complet nevinovați pe doi apelanți: Sf. Atanasie și Marcel de Ancira. Papa Iuliu I comunică antiochienilor hotărârea conciliului printr-o scrisoare foarte importantă, care oglindește sensul universal caracteristic Bisericii Romane și conștiința autorității primatului. Papa nu se considera legat de deciziile unui conciliu, el își revendică dreptul de a judeca și pe episcopii Alexandriei și Antiochiei. El evocă Tradiția: Ni s-a scris mai întâi nouă și justiția se aduce aici, la Roma și nu în Orient, în anul 346, când Sf. Atanasie reintră în Alexandria, Papa Iuliu I adresă alexandrinilor altă scrisoare, ce se păstrează. Este însă trist că, până la aceasta data, când a putut reintră în Alexandria, patriarhul egiptean, Sf. Atanasie, a trebuit să stea încă mult timp în exil în Apus, profitând însă de aceasta ocazie pentru a face cunoscută aici viața monastică. Curând, împăratul Constanțiu se arată favorabil Sf. Atanasie și, pentru a împăca Răsăritul cu Apusul, convocă Conciliul de la Sardica, ținut în anul 343, sub conducerea Episcopului Osius. Deși orientalii arieni, adversari ai Sf. Atanasie, au refuzat să participe la acest Conciliu și au plecat în orașul Filipopolis din Tracia, sub protecția împăratului lor arian Constanțiu, majoritatea episcopilor, rămași în catolicism la Sardica, l-au reabilitat de apel la Papa al fiecărui episcop, pe care arienii l-au respins atunci cu toată energia. Canoanele de la Sardica sunt o constituție (De episcopis = Despre episcopi), căci ele reglementează dreptul de apel la Papa, în sensul opus canoanelor conciliului din Antiochia, care erau contrare uzului tradițional, fapt pentru care nici nu au fost admise în vigoare, Roma continuând să primească apeluri ca și în trecut. Opera Conciliului de la Sardica este o mărturie prețioasă a dreptului Romei de a primi apelurile, drept respins numai de arieni, retrași la Filipopolis, unde lansară, sub protecția împăratului arian Constanțiu, o adevărată enciclică, în care îl condamnară nu numai pe Sf. Atanasie, ci pe toți aceia care l-au primit în comunitatea lor și pe primul șef Iuliu al orașului Roma, autorul și cauza tuturor relelor, principem et ducem malorum (Dom. Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1941, p. 154). Împăratul accepta reabilitarea Sf. Atanasie și reîntoarcerea sa pe scaunul Alexandriei, dar fiind arian convins și, după moartea fratelui său Constant, ajuns stăpân peste tot imperiul (350), erezia ajunse și ea la tron, împăratul considerându-se pontif suprem și neadmițând canoanele de la Sardica, iar reîntoarcerea Sf. Atanasie la Alexandria o permise nu în virtutea deciziilor conciliare, ci prin voința lui Dumnezeu și sentința noastră.

Canoanele de la Sardica au fost admise mai târziu în Biserica Orientului și ele fac parte astăzi în Dreptul Canonic Bizantin.

În timpul celor zece ani de episcopat în Alexandria, Sf. Atanasie se bucură de un calm relativ, reunind mai întâi un sinod în care confirma decretele de la Sardica și duse o viață politică de reconciliere, care avu urmări dezastruoase pentru partida ariană. După doi-trei ani, el era în comuniune cu peste 400 de episcopi, între care adversarii săi declarați, Valens și Ursache, doreau să intre în grațiile lui. Dar moartea protectorului său Constant (350) și a Papei Iuliu I (352) favorizează intrigile inamicilor lui pe lângă împăratul Constantin și pe lângă noul Papa Liberiu (352-366) și așa, în Conciliile din Arles (353) și apoi Milan (355), împăratul impuse, prin violenta, condamnarea Sf. Atanasie și înlocuirea lui în scaun cu un non intrus, de data aceasta Gheorghe de Capadochia (24 februarie 357), Sf. Atanasie refugiindu-se în deșertul Egiptului printre călugări, în anul în care se stingea marele său prieten, patriarhului Tebaidei, Sf. Antonie. În acest al treilea exil, Sf. Atanasie a fost ascuns de călugări șase ani (356-362), urmărit de trimișii imperiali și a devenit Patriarhul invizibil al Egiptului, inima rezistentei până la marginile orientale ale imperiului. Moartea împăratului Constantin (3 nov. 361) aduse libertatea dreptcredincioșilor și Sf. Atanasie se reîntoarse, reintră în Alexandria în 21 februarie 362. Peste puțin timp reuni un conciliu la Alexandria, numit al mărturisitorilor crezului niceean, cerând larghețe și toleranță față de arienii ce prezentau garanții de bună credință, fapt pentru care Lucifer de Cagliari se opuse și blamă aceste hotărâri, trecând în opoziție și creând Schisma Luciferiană. În ultimii ani ai vieții (362-373), Sf. Atanasie îi susținu pe apărătorii credinței tradiționale, împiedicând ereticii să dețină scaune episcopale, determina pe Papa Damasus să depună pe episcopii arieni Valens și Ursache, să nu schimbe episcopii Africii, Simbolul Niceean cu cel din Rimini, să încurajeze pe Sf. Vasile în pacificarea religioasă a Orientului, să-l accepte pe Marcel de Ancira în comunitatea creștină catolică, fiindcă și-a retractat greșelile. A murit la 2 mai 373, fiind primul episcop nemartir care primi cult public.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact