Greco-Catolic.ro

OSIUS, EPISCOP DE CORDOVA (Spania, între anii 256-357), încă din 297 a fost supranumit Atanasie al Occidentului, el prezidând, ajutat de preoţii romani Vitus şi Vincenţiu, Conciliul ecumenic de la Niceea (325) şi cel din Sardica (342), delegat al Papei Silvestru I, figurând întotdeauna primul în listele semnăturilor cu Părinţii conciliari şi devenind toată viaţa sa unul dintre principalii apărători ai hotărârilor Conciliului Niceean în Apus, prin cuvântul, acţiunile şi scrierile sale. El a apărat formula homoousios, Fiul este consubstanţial Tatălui, adică unitatea în ce priveşte natura şi distincţia în ceea ce priveşte persoanele divine. La vârsta de aproape 100 de ani, i-a scris împăratului Constanţiu (urmaşul fratelui său Constantin, catolic), curajos, apărând credinta Niceeană, deşi era suferind.

2. SFÂNTUL EUSEBIU

Episcopul oraşului Vercelli, în 340 a fost exilat, după Conciliul din Milan (355), în diverse regiuni ale Orientului (Palestina, Capadochia, Egipt), revenind sub domnia lui Iulian (365) în dieceza sa şi luptând cu vorba şi cu fapta împotriva arianismului. A murit în 370, fiind cinstit ca un martir. El a tradus şi a răspândit Comentariul asupra Psalmilor scris de Eusebiu de Cezareea. De la el se păstrează o copie a Sfintei Evanghelii, scrisă cu mâna proprie, precum şi trei scrisori cu privire la arianism.

3. MARIUS VICTORIN

Născut în Africa, spre 300, rector la Roma unde lecţiile şi scrierile sale dobândiră o mare reputaţie, se converti în anul 355 şi compuse diverse opere asupra problemelor religioase: Adversus Arium libri IV; De Generatione divini Verbi: De homoousios recipiendo, tustrele contra arianismului, însă foarte obscure, putând fi înţelese doar de erudiţi, fiindcă el respingea erezia ariană de pe poziţii filosofice neoplatoniciene. Comentariile lui asupra epistolelor (Galateni, Filipeni, Efeseni), spune Sf. Ieronim, îl arată ca autor lipsit de studii teologice. Lui i se atribuie şi doua tratate contra manicheilor şi două imnuri asupra Sfintei Treimi (F. Cayre A. A-, op. cit. l, 321).

4. SFÂNTUL ZENON

Episcopul Veronei (362-380) se remarcă atât prin caritatea sa, cât şi prin lupta contra păgânismului şi arianismului, concretizată în predicile sale, 93 la număr, din care 16 au o mare valoare literară şi doctrinală, îndeosebi cu privire la Sf. Treime şi la Sf. Vergură. Limbajul îl trădează ca fiind autor african.

5. PHEBAD, EPISCOP DE AGEN

A scris în 357 o critică viguroasă contra arianismului, Liber contra arianos, inspirându-se din Tertulian şi Sf. Ilarie.

6. LUCIFER DE CAGLIARI

Un caracter violent şi dur, spirit pur cultivat, folosind limbajul popular, după eşecul Conciliului din Arles (353), Papa Liberiu l-a trimis în 354 în misiune cu Eusebiu de Vercelli pe lângă împăratul Constanţiu. Rezistând curajos în faţa împăratului, a fost exilat şase ani în Orient, după care a revenit la Antiochia unde l-a consacrat pe preotul Paulin, care se opunea de fapt partidei catolice, eustaţiene şi episcopului Meletie. Prin intransigenţa sa faţă de arieni, pe timpul împăratului Iulian şi ulterior, a îngreunat opera împăciuitoare a Sf. Atanasie şi a făcut o noua schismă, o adevărată sectă cu şcoală proprie, rămânând în ea până la moarte. Scrierile sale, compuse între 355-361 sunt invective contra împăratului Constanţiu. În ele, Lucifer nu dovedeşte mare cultură, evitând orice discuţii, pentru că socoteşte că nu trebuie să se discute cu ereticii şi dă mai multe norme practice ce trebuiesc opuse ereziei. Astfel, în De non conveniendo cum haereticis îl ceartă pe Constanţiu, împărat care a căutat să-i împace pe catolici şi pe arieni. De regibus apostaticis e o lucrare în care îi arată lui Constanţiu, cu exemple biblice, că este zadarnică încrederea sa în bunăstarea domniei lui şi că toleranţa divină va sfârşi printr-o aspră pedeapsă asupra lui. În lucrarea sa Pro S. Athanasio arată cu exemple biblice nedreptatea condamnărilor sale, fără sa fi fost ascultat. În De non parcendo în Deus deligentibus arată împăratului, supărat de celelalte scrieri ale sale, că un preot nu trebuie sa aibă nici o consideraţie fată de un rege eretic, iar în Moriendum esse pro Dei Filio declara împăratului că este gata să sufere şi moartea pentru credinţă. Aceste scrieri ale sale sunt de cea mai mare importantă pentru cunoaşterea vechii latine clasice, precum şi a limbii latine vulgare de care s-a folosit scriitorul. Din punct de vedere teologic, ele nu prezintă mare valoare, atât doar că şi el afirmă cu tărie independenta Bisericii de orice putere lumească. Dintre învăţăceii lui Lucifer sunt citaţi preoţii romani Faustin şi Marcelin, care au scris o apologie adresară împăraţilor Valentinian I, Teodosie şi Arcadie (384) cu titlul De confesione verae fidei et ostentatione sacrae communionis în care cer protecţia împăratului faţă de ostilitatea manifestată de catolici către luciferiani. Faustin a mai scris şi un tratat De Trinitate sive fide adversus arianos, dedicat împărătesei Flacilla (380), căreia îi urmează o mărturisire de credinţă: Fides Theodosio oblata. Ambele sunt catolice.

7. PAPA LIBERIU (352-366)

Apărător al Sf. Atanasie la începutul pontificatului său şi al credinţei nicenieene contra politicii ariene (355-358). Împreună cu Sf. Ilarie şi Sf. Atanasie sprijiniră partida homoousiană contra arienilor radicali, iar spre sfârşitul vieţii restaurarea niceeană. Punctul obscur în viaţa acestui papă îl constituie conduita lui în exil (357), când, în scrisoarea Studens paci adresată orientalilor, arată că s-a separat de Sf. Atanasie, care a refuzat să apară la un conciliu convocat la Roma în 352 şi că accepta ca şi catolică formula I-a a Conciliului de la Sirmium (Panonia), din 350, destul de neclară, dar antiariană, spre deosebire de următoarele formule de credinţă de la Sirmiu (a doua în 357, a treia semiariană din 358, a patra din 359), ariene şi semiariene, ceea ce ar afecta infailibilitatea pontificală. Sf. Sozomen şi Sf. Ilarie arată că Papa Liberiu n-a semnat nici o formula contrară credinţei niceene homoousios, deşi împăratul Constanţiu l-a batjocorit şi, după reîntoarcerea la Roma din exil, l-a obligat să conducă Biserica in solidum cu un oarecare Papa ales, Felice, pe care poporul l-a alungat, primindu-l pe Liberiu cu mult entuziasm la Roma.