Greco-Catolic.ro

Aproape în acelaşi timp când Sf. Augustin întemeia în Africa diferite mănăstiri, se întemeiau altele în Provence (Francia) şi în Aquitania, între care deveniră faimoase Sf. Victor din Marsilia şi Sf. Onorat din insula Lerins. Întemeierea lor pare că se datoreşte călugărilor antiocheni, pentru că în Teologia vieţii mănăstireşti se observa o tendinţă antiochenă destul de pronunţată. Scriitorii din această şcoală s-au opus doctrinei Sf. Augustin despre graţie, cum de altfel s-au opus şi călugării din Adrumetus.

Această tendinţă a fost combătută de Sf. Prosper.

Întemeietorul mănăstirii Sf. Victor din Marsilia a fost Sf. Ioan Casianul.

2. SFÂNTUL IOAN CASIANUL (360-435)

Sf. Ioan Casianul s-a născut pe la anul 360 în Scithia Minor, localitatea Casimeea de azi, din Dobrogea, dintr-o familie cu stare bună şi a făcut studii de literatură clasică (Virgiliu, Horaţiu, Salustiu, Cicero etc) în vreo şcoală de pe litoralul Mării Negre. Şi-a început noviciatul probabil într-o mănăstire din regiune, de unde a plecat, împreună cu fratele său de suflet Gherman, la locurile sfinte şi s-au aşezat într-o mănăstire din apropierea Bethleemului. Aici s-a deprins cu trăirea vieţii călugăreşti. Peste câţiva ani, a plecat, tot însoţit de Gherman, în Egipt, la aşezămintele monahale de la Panephysis, Thennesissis, Khelia, Scete, cercetând acolo un mare număr de călugări deplin formaţi. Foarte probabil că l-a cunoscut şi pe Evgarie Ponticul, adept al lui Origen, scriitor bisericesc clasic celebru. Din Egipt, Ioan Casian a revenit în Palestina, iar de aici a plecat la Constantinopol, unde a fost hirotonit ierodiacon de Sf. Ioan Gură de Aur, pe lângă care a rămas până la al doilea exil (404). Când Sf. Ioan, căzut în dizgraţie, a fost exilat, Ioan Casianul, în 405, a plecat la Roma, ducând cu el un mesaj din partea clerului şi a poporului drept credincios din Constantinopol adresat Papei Inocenţiu I, cu rugămintea să intervină în favoarea Sf. Ioan Gură de Aur, ceea ce a şi făcut. De la Roma a plecat la Marsilia, a fost hirotonit ieromonah şi s-a consacrat unei vieţi pline de zel şi acţiuni creştine de organizare a vieţii monahale, întemeind două mănăstiri, una de bărbaţi - Sf. Victor - şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415. În însemnările autobiografice, Sf. Ioan Casianul mărturiseşte că în copilărie a trăit între călugări, ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea, în Dobrogea noastră. Experienţa sa monahală s-a îmbogăţit cu călătoriile în Palestina, Egipt şi Constantinopol, pe care le-a descris spre sfârşitul vieţi. De la Sf. Ioan Casianul, considerat adevăratul părinte al monahismului în Franţa, ne-au rămas câteva opere:

1. Despre aşezămintele mănăstireşti cu viată de obşte şi despre remediile contra celor opt păcate principale, în 12 cărţi (De institutionis cenobiorum et de octo principalium vitierum remediis libri XII). În primele patru cărţi, care sunt precedate de o scrisoare a unui episcop, Castor, către Sf. Ioan Casianul şi de o Prefaţă ca răspuns către Castor, aflăm un mare număr de persoane şi de fapte, mai ales monahale, văzute şi trăite de Ioan Casianul şi fratele său Gherman la călugării vestiţi pe care i-au vizitat în Palestina şi Egipt. El expune problemele vieţii mănăstireşti arătând îmbrăcămintea monahală, rugăciunile de noapte, cântările de psalmi, condiţiile primirii fraţilor în mănăstire şi, mai ales, ascultarea, smerenia de care dădeau dovadă călugării vizitaţi. În celelalte opt cărţi tratează cele opt păcate principale: lăcomia (pântecelui şi toate viciile legate de ea); desfrânarea sau patima cărnii; duhul) argirofiliei sau a iubirii de bani; mania, tristeţea, trândăvia cu multele ei înfăţişări, gloria deşartă şi mândria. Autorul arată şi mijloacele prin care le putem combate, şi anume: virtuţile smereniei, răbdării, recunoştinţei, afirmând că smerenia este începutul chemării şi a mântuirii noastre; puterea ei nu stă în noi sau în faptele noastre, ci noi suntem mântuiţi prin darul şi harul lui Dumnezeu. Această scriere cunoscută la 420 a avut un rol covârşitor în organizarea monahismului apusean din epoca patristică. Ea a constituit farul orientativ după care Sf. Benedict de Nursia a scris regulile monahale pentru mănăstirile din Apus, după cum Sf. Vasile cel Mare le-a scris pentru răsăriteni.

A doua scriere a Sf. Cassianus, Colaţiuni sau convorbiri cu Părinţii în 24 de cărţi, scrisă între 420-429, reproduce convorbirile avute de Ioan Casianul şi Gherman, cu vestiţii monahi ai Egiptului în ultimii 15 ani ai veacului al IV-lea. El arată că scopul monahului este dobândirea împărăţiei cerurilor, de aceea trebuie să evite toate excesele, să păstreze calea de mijloc, să se lapede de bogăţii şi păcate. El precizează că între liberul arbitru şi har este colaborare, nu contradicţie. În Avva Daniil vorbeşte despre pofta trupului şi a sufletului, despre rolul voinţei noastre în învingerea poftei, despre rugăciune şi combaterea celor opt păcate principale, tâlcuind la sfârşit rugăciunea 'Tatăl nostru. Harul lui Dumnezeu şi libertatea noastră merg împreună către bine, iar acest har, graţia, se dă după capacitatea fiecăruia. Această lucrare, scrisă în limba latină, tradusă apoi în greceşte, ca şi prima, au format deliciul maeştrilor vieţii spirituale şi a constituit una dintre cele mai vechi şi apreciate lucrări-scrieri ale antichităţii creştine. Sf. Ioan Casianul spuse că tot ce a scris în aceste opere nu este decât o comunicare prin el a celor grăite de acei avva (părinţi) vestiţi în şcoala şi ascultarea cărora el a trăit multă vreme (Pr. Alex. Constantinescu, Despre Sf. Ioan Casian, în Bis. Ort. Rom. LXIV, 1964, nr. 4).

În lucrarea Despre întruparea Domnului, contra lui Nestorie (De incarnatione...), scriere elaborată la cererea arhidiaconului Leon, ajuns mai târziu papa al Romei, Sf. Ioan Casianul îl combate pe Nestorie, ereticul care refuză să admită că Cristos este Dumnezeu şi neagă că Sf. Maria ar fi Născătoare de Dumnezeu. Nestorie susţinea că au fost doi Cristoşi, unul Dumnezeu şi unul din Sf. Maria. Sf. Casianul, pe baza textelor din Sf. Scriptură şi din operele Sf. Părinţi, Ilarie de Arles, Ambrozie al Milanului, Ieronim şi Augustin, Grigore Nazianzenul, Atanasie cel Mare şi Ioan Gură de Aur, combate nestorianismul, prezentând, pentru prima dată în Apus, această erezie şi combătând-o sever cu argumente incontestabile, ceea ce reprezintă o contribuţie considerabilă la tezaurul teologiei catolice de limba latină, în sec. al V-lea. Spre deosebire de Sf. Augustin, care afirmă că, la început, actul mântuirii se datorează graţiei divine acordate de Dumnezeu, Sf. Ioan Casianul atribuie începutul credinţei meritului omului şi neagă predestinarea ante praernisa merita pentru a salva liberul arbitru.

Dacă Sf. Augustin considera omul total mort sufleteşte şi incapabil pentru mântuirea lui fără ajutorul graţiei, Sf. Ioan Casianul îl considera numai bolnav, cu integritatea liberului arbitru neştirbită şi, ca atare, capabil să aibă şi el o oarecare contribuţie la mântuirea lui. Dacă nu o poate realiza pe deplin, trebuie să poată cel puţin să o dorească; astfel, începutul credinţei pe care Dumnezeu poate să o producă în suflete, poate fi de asemenea produsă şi prin sufletul singur, eliberat de forţele sale naturale.

În acest caz, graţia nu va face decât sa urmeze elanul primei noastre dorinţe sufleteşti; ea va fi un ajutor, dar nu sine qua non. De aici, Sf. I. Casianul a ajuns să nege atitudinea în mod special binevoitoare a lui Dumnezeu, pentru aleşi; predestinaţia se reduce astfel la o previziune simplă a meritelor, una din poziţiile abatelui de la mănăstirea Sf. Victor care vor fi condamnate prin Conciliul de la Orange, 529, unde, de altfel, lui Casian nu i s-a pronunţat numele. El însuşi a vorbit mai puţin ca teolog în doctrina lui şi s-a preocupat ca ascet sa dea călugărilor o direcţie practică. Doctrina lui spirituală asupra tuturor celorlalte probleme teologice rămâne nu numai ortodoxă, ci foarte recomandabilă. (F. Cayré A. A., op. cit. 588).

Din cunoaşterea vieţii şi operei Sf. I. Casianul rezultă clar că el a învăţat în patria lui, Scythia Minor - Dobrogea -- în limba latină, maternă, întreaga învăţătură creştină, pe care şi-a îmbogăţit-o în mediul monastic palestinian, egiptean şi constantinopolitan şi a fructificat-o prin operele amintite în limba latină misionară, aducând un suport substanţial în patrimoniul teologiei catolice, universale, din partea strămoşilor noştri daco-romani. Aceleaşi date referitoare la viaţa şi opera sa ne arată, fără putinţă de tăgadă, caracterul latin, catolic al religiei noastre străbune şi relaţiile intense, bogate, ale teologilor daco-romani cu centrul creştinătăţii din totdeauna - Biserica Romei.