Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul XIV

1. SFÂNTUL AUGUSTIN (354-430)

Viața. Sf. Augustin s-a născut la Tagaste, azi Soul Ahras (un mic oraș din Numidia). Dintre toți Sfinții Părinți mai vechi, este cel mai cunoscut. Primii 33 de ani din viața lui și cunoaștem din Confesiunile sale, iar pentru rest biografia i-a fost scrisă de Sf. Posidiu, episcop de Calama din Numidia, elev al sau. Născut la 13 noiembrie 354 dintr-o familie bogată, tatăl sau, Patriciu de Curion, era păgân, iar mama sa, Monica, o creștină foarte evlavioasă. Ea și-a crescut pe cei trei copii: Augustin, Navidiu și Perpetua după principiile creștine. La Tagaste, Augustin a învățat primele elemente de latină și greacă. Promițând mult datorită însușirilor multe cu care era înzestrat, a fost trimis să-și continue studiile la Madaura și la Cartagina. Învățătura păgână primită la Madaura între 16-20 de ani, trândăvia și prieteniile nu prea bune, șterseră aproape cu desăvârșire urmele educației creștine primite de la mama sa, iar șederea la Cartagina a fost și mai nefastă. Patima pentru teatru și legăturile cu femei păcătoase (cu una, în 372, avu un copil, Adeodat), rupseră ultimele legături cu influența mamei sale. Aproape în același timp rămase orfan de tată. Părea că va îmbrățișa o carieră profană, când, în 373, lecturând pe Hortensius, pe Cicero, se convinse despre deșertăciunea lumii acesteia, inspirându-i dorul de o viață morală și de a-și câștiga înțelepciunea, singura care este în stare să dea omului o adevărată fericire. Începu astfel să caute lumina. Amintindu-și de Sf. Scriptură, pe care o știa din copilărie, că aceasta cuprinde înțelepciunea, se apucă să studieze. Însă, citită după Cicero, Sf. Scriptură, cu stilul ei simplu și cu umilința pe care o impune minții, l-a ofensat. În urma acestui fapt, către 374, se întoarse la manichei, sperând să găsească adevărul pe singura cale a rațiunii filosofice. Se înscrise deci între auditores și rămase în sânul sectei aproape zece ani (374-384), prilej de mari păcate și greșite convingeri. Reîntors la Tagaste, între timp a aprofundat gramatica, însă plictisindu-se de orășelul natal, reveni la Cartagina, unde propuse retorica obținând rezultate splendide, mai ales în poezie și ocupându-se tot mai mult cu studierea manicheismului, care însă îl nemulțumea tot mai mult, și datorită faptului că maestrul sectei, Faustin, nu putea să-i rezolve dubiile.

Negăsind, în Cartagina, succesul visat, dezgustat de purtarea studenților, plecă spre Roma, in 383, lăsând în Africa pe mama să, în urma unui șiretlic. La Roma propuse retorica și avu mult succes, însă se izbi de o altă greutate: studenții nu achitau taxele. Situația aceasta nu dură mult. Concurând la catedra de retorică din Milano, ieși învingător la concurs. Cu ajutorul prefectului Romei, Simmacus, și al coreligionarilor săi, după nouă luni, în 384, obținu catedra. La Milano era reședința împăratului Valentinian II, încât cel mai frumos viitor îi sta înainte surâzător. După ce părăsi manicheismul, și după ce s-a oprit puțin în semi-scepticism, a îmbrățișat neoplatonismul, citind scrierile lui Marius Victorin. La Milano îl ajunse mama sa iubită, care știa că este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă. Augustin începu să reia drumul Bisericii, ascultând, la început din curiozitate și apoi, pentru a lua lecții de elocință, pe Sf. Ambrozie, care atrăgea mulțimile cu cuvântările sale. Încetul cu încetul fu captivat nu numai de forma cuvântărilor lui, dar și mai mult de dorul pentru o viață retrasă, închinată studiului, însă nu se putu despărți de concubina sa. Numai după multe sforțări reuși să renunțe la această legătură, încât concubina, mama lui Adeodat, plecă spre Cartagina. Însă Augustin recăzu în alte brațe, luându-și o altă concubina. Acest lucru nu dură prea mult, pentru că grația îl învinse. Intrând în relații cu preotul Simplician, acesta îi povesti convertirea retorului Victorin, iar un ofițer de-al palatului imperial, Pontițan, îi povesti viața Sf. Antonie, precum și convertirea unor tineri ofițeri din Trevere, care, citind viața sfântului Antonie, părăsiră lumea. Într-o zi, când se afla în prada unei mari agitații, plimbându-se prin grădină, auzi o voce a unui copilaș ce cânta: Tolle, lege, tolle, lege (Ia și citește). Deschizând Biblia, pe care o avea în mână, citi în Epistola către Romani, cap. 13, vers 13-14: Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și destrăbălare, nu în ceartă și zulie, ci inveșmântați-vă în Domnul Isus Cristos.... În urma acestei lecturi, lupta intimă din el avu capăt. Augustin se hotărî să părăsească lumea și să se consacre în întregime lui Dumnezeu. Renunțând la învățâmânt, se retrase cu câțiva prieteni la Cassiciacum, lângă Milano, în vila prietenului său Virecundus, unde fu ajuns de mamă-sa, de fiul Adeodat și de prietenul său, Alipiu. Aici se pregăti de botez. începând un nou fel de viață dedicându-și vremea rugăciunii, meditației și discuțiilor filosofice creștine. În luna martie se întoarce la Milano pentru a urma instrucția catehetică, iar în 24 aprilie, în sâmbăta mare, fu botezat împreună cu Alipiu și Adeodat de către Sf. Ambrozie.

După botez, Sf. Augustin s-a hotărât sa se reîntoarcă în Africa pentru a duce o viață ascetică. Însă, la Ostia, înainte de a se îmbarca, Sf. Monica muri (387). În urma acestui fapt, și din cauza evenimentelor politice din Italia, amână plecarea până în 388, rămânând aproape un an la Roma. În vara anului 388 se îmbarcă pentru Cartagina, de unde se îndreaptă spre Tagaste. Acolo vându toate bunurile sale și le împărți săracilor, transformând moșia sa într-o mănăstire. Evlavia sa și învățătura sa atraseră, nu după mult timp, atenția lumii asupra lui. Paștile anului 391, găsindu-se la Hippona (azi Bona), cu toată împotrivirea lui, fu hirotonit preot de episcopul Valeriu și încredințat cu predicarea. Episcopul său îl încredință să întemeieze în Hippona o adevărată mănăstire, prima în Africa, destinată pentru școala clerului. În 395 sau 396 a fost ales auxiliar al episcopului Valeriu, iar după moartea lui, puțin timp după aceea, îi urmă în scaun.

Timp de 35 de ani a dezvoltat o activitate admirabilă, luptând contra manicheilor, donatiștilor, pelagienilor, luând parte la numeroase concilii (Cartagina, 397,401,403,404,418,419; Milevi 416), fiind sufletul multora, întotdeauna de acord cu Aureliu, primatul Africii, organizând conferințe publice cu dușmanii săi, scriind cărți și întreținând o vastă corespondentă. În același timp se ocupă și de instruire a poporului său, pe care o face prin numeroase omilii și, mai ales, prin exemplul său. Deși episcop, el trăiește ca un călugăr, transformând casa sa într-o mănăstire, unde locuia împreună cu clerul său. Spre sfârșitul vietii, are durerea sa vadă Africa invadată de vandalii arieni ai lui Genseric, care, după ce făcuseră din provincii bogate un deșert, asediaseră Hippona. În a treia lună a asediului, istovit de durere și lacrimi, de rugăciuni și de pocăință, fu cuprins de friguri și în zece zile muri, în 28 august 430.

Sf. Augustin a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut omenirea, mare pentru spiritul său, pentru caracterul său și pentru inima sa. Sub aspect intelectual, este unul dintre cele mai profunde genii pe care le-a avut Biserica. El putea să abordeze cele mai grele probleme, să treacă de la una la alta și să ajungă la cele mai înalte considerații fără efort și oboseală. Spiritul său pătrunzător vedea dintr-o privire toate aspectele chestiunii, având în același timp o judecată sigură, o dialectică puternică și o elocință tot atât de strălucită. Sf. Augustin a fost metafizic, psiholog, teolog, orator, moralist și istoric,

Caracterul îi era la înălțimea spiritului. Drept și loial, generos și simpatic, știind întotdeauna să recunoască adversarului parole bune și fiind înclinat spre iertare și indulgentă. Iar la inima lui se ajungea pe amândouă aceste căi, fiind înzestrat cu o mare sensibilitate și o bunătate nespusă. Se bucura de simpatia tuturor, neavând pentru nimeni decât sentimente de prietenie. Inima de o profundă pietate, mai poseda un mare dar al lacrimilor și de a citi în sufletul său, redând cele mai intime emoții.

Ca scriitor s-a ocupat cu tot felul de probleme, avea ca forma un stil nobil, înalt, original, plin de varietate, de mișcare și de viată. Insă stilul său nu este cel clasic, ci poartă urmele decadentei, conținând prea multe subtilități, antiteze căutate și folosindu-se adesea chiar și de limba barbară.

Scrierile Sf. Augustin. A fost și a rămas cel mai fecund dintre Părinții apuseni. Dintre multele scrieri ale sale, sunt de amintit Întâi doua care au un caracter cu totul special: prima scriere o formează Confessiones (Mărturisirile) în 23 de cărți, compusă către anul 400; primele nouă cărți sunt o privire smerită asupra vieții sale păcătoase, terminându-se cu moartea mamei sale. Scopul lor este de a dovedi, cu propria lui experiență, marea lipsă pe care o are omul de la Dumnezeu (neliniștit este sufletul nostru, până când nu se va odihni în Tine). Ultimele 3 cărți interpretează în mod spiritual opera lui Dumnezeu în Geneză și în Lege. Deci scopul său nu este de a vorbi despre sine, ci de a cânta un imn de preamărire lui Dumnezeu, care l-a scos, ca de mână, din întuneric la lumină. Retractationes (Retractări) sunt un fel de bibliografie și de revizuire a 94 din scrierile sale, compuse către 427, în care arată data și ocazia când le-a scris, subiectul ce-l tratează și înlătură toate greșelile ce le-ar conține. În afară de aceste două scrieri, Sf. Augustin ne-a lăsat tratate de filosofie, apologie, exegeză, dogmă, polemică, morală și pastorală, cuvântări, epistole și poezii.

1. Scrierile fîlosofice. Aproape toate sunt din epoca dinainte de botez. Studiul Filosofiei a fost pentru Sf. Augustin un marș către Dumnezeu. Înainte de a se converti, filosofia îi părea ca un mijloc unic de a cunoaște adevărul. După ce s-a convertit, tratatele sale filosofice aveau ca scop să justifice credința sa și să-i dea un fundament rațional.

Prima sa scriere este De pulchro et apto (380), pierdută. La Cassiciacum a scris între 386-387 Contra Academicos (Contra academicienilor) în care combate semiscepticismul Noii Academii și arată că spiritul poate cunoaște adevărul. De Vita beata (Despre viata fericită), pe care o pune în cunoașterea lui Dumnezeu și De ordine (Despre ordinea divină) în lume, au forma de dialog. Tot aici scrie propriile sale meditații cu privire la adevăr și la nemurirea sufletului Soliloquia. La Milano, în timp ce se pregătea de botez, scrie, în 387, De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului) și începe alte scrieri din care ne-au rămas numai: De gramatica, prima carte, și fragmente din Principia dialecticae și Principia raetoricae. În Africa a compus De musica în 6 cărți, iar la Roma în 388 dialoguri De quantitate animae, iar la Tagaste în 399 De magistro, în care arată că Cuvântul este singurul nostru învățător. În general, Filosofia pe care o dezvoltă în aceste scrieri este cea neoplatonică, ferindu-se, bineînțeles, de principiile și greșelile acestuia.

2. Ca apologist, principala sa scriere și capodopera sa literară este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) în XXII de cărți. Cauza ei a fost ocuparea Romei de Alaric (410), eu care ocazie păgânii au început din nou să-i acuze pe creștini că erau cauza ruinării imperiului. Sf. Augustin le răspunde scriind această opera, între 413-426, care se împarte în două părți: prima, primele 10 cărți, stabilește că prosperitatea imperiului nu este legată de politeism, pe care-l critică atât din punct de vedere religios, cât și moral. În a doua parte, care cuprinde ultimele 12 cărți, autorul pune față în față cele două cetăți: a binelui și a răului. Prima este reprezentată de adevărata religie (monoteism, iudaism și creștinism), iar a doua de greșeală și de păgânism. Arată originea lor, progresul și scopul lor, spunând că, prin creștinism, Providența divină a condus o parte din omenire, acea parte care, prin iubire față de Dumnezeu, se înscrie în rândul cetățenilor buni ai cetății, spre scopul său ultim. Ce importa atunci prăbușirea imperiilor și relele ce se abat asupra regatelor și indivizilor, rele ce se întâlnesc în toate timpurile, dacă omul câștigă cetatea lui Dumnezeu? Scrierea, care este o adevărata filosofie a istoriei, fiind scrisă în decurs de 13 ani, nu prezintă prea multă legătură între diferitele cărți, căci în fiecare carte găsim multe digresiuni. Cu toate acestea, ea a avut o mare influență și mare importanță în Evul Mediu cu privire la raportul dintre Biserică și Stat.

Tot pe teren apologetic a mai scris Contra evreilor și De divino, De Divinatione daernonum, Despre ghicirea viitorului din partea diavolilor (406-411).

3. În Exegeză, Sf. Augustin a comentat Sf. Scriptură, atât în omilii cât și în comentarii scrise, în primele, metoda sa exegetică este mistico-alegorică, iar în comentarii caută cu preferință înțelesul literal. În general, se folosește de textul traducerii Vetus Itala, ce se folosea în Africa, pentru că nu cunoștea ebraica și foarte puțin grecește. Dintre aceste scrieri amintim:

De doctrina christiana, în patru cărți, un mic tratat sintetic al doctrinei creștine și, în același timp, de hermeneutică, arătând normele după care se poate afla adevăratul înțeles al Sf. Scripturi și cum trebuiesc expuse credincioșilor. A fost scrisă între 387-426. Celelalte scrieri de exegeză specială în ordine cronologică sunt: Primele încercări de a comenta Epistola către Romani și către Galateni, apoi Chestiuni asupra Evangheliilor (399), în care se ocupă de lecturile mai greu de înțeles din Matei și Luca; Adnotări la cartea lui Iov care sunt simple glose. Urmară: De consensu evangelistarum (410), unde explică discordanțele evangheliștilor, arătând că ei nu pot greși; apoi trei comentarii asupra Facerii: De Genesi contra Manicheos; De Genesi ad litteram care însă nu trec de cap. XVII; și Quaestionum in Heptateucum libri VF (pe la 419), în care clarifică cuvintele sau lucrările obscure din primele șapte cărți ale Scripturii; 104 omilii (tractatus) asupra Evangheliei Sf. Ioan și 10 asupra Epistolei l a Sf. Ioan, care sunt o tratare completă despre teologia Evangheliei a IV-a scrisă în 416. Cu puțin timp înainte scrisese niște omilii asupra Psalmilor (Enarrationes in Psalmos).

4. Dogmatice. În această direcție, Sf. Augustin nu are pereche între scriitorii creștini. și aici, ca și în exegeză, are o opera de ordin general: Enchiridion ad Laurentium (421), un adevărat manual sintetic, cuprinzând sistematic toate adevărurile ce trebuie crezute și făcute de un creștin. Scrierea capitală în această direcție este De Trinitate, în 15 cărți, începută către anul 398 și terminată în 415. În primele 7 cărți se ocupă cu expunerea dogmei Sf. Treimi, după Sf. Scriptură, și cu combaterea obiecțiunilor împotriva ei, iar în celelalte 8 justifică și explică, pe cât posibil cu ajutorul rațiunii, această taină, afirmând însă cu tărie că misterul în sine nu poate fi înțeles.

Alte scrieri dogmatice mai mici sunt: De Fide et simbole (393) în care explică simbolul (Credo); De fide rerum quae non videntur (Credința despre lucrurile care nu se văd) în care justifică credința în adevărurile supranaturale; De Fide et operibus (Despre credință și fapte, 413), în care arată necesitatea faptelor bune pentru mântuire; De conjugiis adulterinis (Despre căsătoriile adultere), unde susține indisolubilitatea căsătoriei și De cura geronda pro mortuis (Despre grija față de cei morți). În fine, mai sunt de amintit trei colecții de răspunsuri tratând chestiuni de dogmă și exegeză: De diversis quaestionibus LXXXIII; De diversis quaestionibus ad Simplicianu libri duo și De octo Dulciti quaestionibus.

5. Scrierile polemice le continuă pe cele dogmatice. Sf. Augustin a trebuit să lupte toată viata contra diferiților dușmani ai Bisericii și ai credinței. Din acea luptă a rezultat învățătura splendidă augustină care a format obiectul speculațiilor întregului Ev Mediu. Lăsând la o parte tratatul despre erezii, care este mai mult istoric și urmând ordinea cronologică, Sf. Augustin are următoarele scrieri polemice:

a) Primii pe care i-a combătut au fost manicheii, pe care i-a cunoscut foarte bine în perioada de aproape zece ani cât a stat în rândurile lor. Timp de 12 ani duce o violenta campanie împotriva lor (388-399), combătând m aproape o duzină de scrieri doctrina lor și demascând imoralitatea vieții lor. La Roma, în 388, după moartea Sf. Monica, a scris De moribus Ecclesiae catholicae et de moribus Manicheorum (Despre moravurile Bisericii Catolice și despre moravurile manicheilor); De liberi arbitrio, 3 cărți; De vera religione (Despre adevărata religie); De utilitate credendi (391); De duabus animabus (Despre cele două suflete); Discutatio contra fortunatum (392); Contra adimantum (394); Contra epistolam (Manetis) quam vocant fundamenti (Contra epistolelor lui Manes care se numește fundamentul (397); Contra Faustum (400); De actis cum Felice Manichee (Despre actele discuțiilor cu Felix Manicheul (404); De natura boni (Despre natura binelui) și Contra Secundium (420), în care Sf. Augustin combate greșeala marcioniștilor ce atribuiau Vechiul Testament diavolului. Chestiunea fundamentală pe care o tratează în aceste scrieri este: de unde provine răul? Combătând pe manichei, care susțin că răul derivă de la un Dumnezeu rău, care s-a descoperit în Vechiul Testament, arată că răul este o lipsă a binelui (defectus boni) fizic sau moral, nu cel metafizic, derivând lipsa fizică din imperfecțiunea naturii, iar cea morală din abuzul voinței libere.

b) contra priscilianismului a scris Contra Priscillianistas et Origenistas (415).

c) Contra donatiștilor a dus o luptă îndârjită timp de 30 de ani (393-421), tratând chestiuni pozitive despre sfințenia Bisericii și despre valoarea Tainelor administrate de păcătoșii notorii. Polemica antidonatistă începe, de pe timpul cât era presbiter, eu Epistola 23 și eu Psalmul (Abecedar) contra partidei lui Donat, care era căutat de popor și conținea istoria controversei donatiste (393). În timpul episcopatului a scris tratatul Contra partem Donati, pierdut. Către anul 400 scrie: Contra epistulam Parmeniani, 3 cărți; apoi: De baptismo contra Donatistas, în care, în 7 cărți, dovedește validitatea botezului ereticilor. Urmează Contra Litteras Petiliani, 3 cărți (401-402), Contra Cresconium Grammaticum 4 cărți (406); De unice baptismo contra Petilianum (410). În anul 411 scrise, cu ocazia discuției de la Cartagina, Breviculus Collationis și Liber ad donatistas post collationern (Conferință). Apoi Ad Emeritum post collationern ad Caesareen și De Gestiis cum Emerito, scriere care se referea la misiunea episcopului donatist Emeritus din Cezareea Mauritaniei, În 418. În fine Contra Gaudentium Donatistarum episcopum 2 cărți. Alte scrieri nu le cunoaștem decât cu numele. Aceste scrieri sunt de cea mai mare importanța pentru eclesiologia și sacramentala generală, conținând precizări despre învățătura corpului mistic al Bisericii, despre unitatea, sfințenia, necesitatea și universalitatea ei. Eficacitatea sacramentelor este atribuită nu meritului acelora prin care se dau, ci însuși Aceluia despre care s-a spus: Cristos este Acela care botează.

d) Contra pelagienilor a luptat timp de 20 de ani (410-430). Această erezie prezenta cele mai mari primejdii pentru credință, fiindcă, negând păcatul strămoșesc, deveneau inutile întruparea și răscumpărarea. Se nega astfel necesitatea gratiei. Biserica și Tainele nu erau decât niște numiri fără valoare. Sf. Augustin experimentase pe sine slăbiciunile omenești și lipsa harului divin, dându-și seama cât de fals este naturalismul pelagian. Lupta era eu atât mai grea cu cât ereticii se foloseau de o dialectică riguroasă, disprețuind Tradiția și sensul comun al credincioșilor, și eu cât discuția atingea probleme atât de gingașe ca raportul dintre gratie și liberul arbitru, dintre preștiința divină și contingența lucrărilor omenești ș.a. Cu toate acestea, atât de bine a știut apăra și dezvolta învățătura Bisericii în privința aceasta, încât a meritat titlul de Doctor gratiae. Contra pelagienilor a mai scris De peccatonim meritis et remessione, scriere clasică (anul 412), în 3 cărți, în care vorbește despre starea în care se aflau protopărinții noștri, de unde decăzură prin păcatul strămoșesc ce se transmite, prin naștere, tuturor oamenilor. Pentru spălarea lui este necesar botezul, care însă nu scutește pe om de ignoranță și de poftele trupului. În De spiritu et littera ad Marcellinum, se ocupă cu natura grației pe care o afirmă că este interna, nu externă, spunând că nu litera dă omului puterea de a observa poruncile, ci ajutorul divin. De natura et gratiae (415) combate scrierea lui Pelagiu De natura în care se nega păcatul strămoșesc și necesitatea grației. Sf. Augustin arată că nici un om, afară de Isus Cristos și Mama Sa, nu a fost scutit de acest păcat. De perfectione justitiae hominis (415) este scrisă contra cărții lui Celestius, Definitiones, în care ereticul susținea că omul poate trăi sfânt fără har. În De gestiis Pelagii (417) povestește cum a reușit ereticul să-i înșele pe episcopii Sinodului din Diospolis (Palestina) în 415. De gratia Christi et de peccato originali (418), în doua cărți, vorbește, ca în altele, despre păcat și căsătorie. În tratatul clasic De nuptiis et concupiscentia, în doua cârti (419-20), insista asupra deformării căsătoriei, în urma păcatului strămoșesc. În De anima et eius originae (419) în patru cărți, vrea sa combată argumentul pelagienilor că sufletul, fiind creat nemijlocit de Dumnezeu, nu poate sa se nască în păcat. Aici Sf. Augustin ezită între creaționism și traducianism. In Contra duas epistolas Pelagianorum ad Bonifacium papam în patru cărți (420) se apăra de unele acuze ridicate împotriva lui de Iulian, episcop de Eclana (Puglia), contra căruia scrie în 421 Contra Iulianum, în șase cărți, în care arată că Sf. Părinți greci și latini admit păcatul original.

Cu ocazia apariției semipelagianismului după care exista o coexistență a grației cu liberul arbitru a scris De gratia et libero arbitrio și De coirectione et gratia (426-7), apoi De predestinatione sanctorum adresată Sf. Prosper în 428 și De dono perseverantiae (429). La sfârșitul vietii sale a luat din nou condeiul, contra lui Iulian de Eclana, și a scris o operă neterminată cu titlul Contra Iulianum opus imperfectum (429-430).

e) Contra arienilor a scris opera De Trinitate deja amintită; apoi Contra sermonern Arianorum (418) și Contra Maximum haereticum, arianerum episcopum (427-428).

6. Scrieri morale și pastorale. De bono viduitatis (Despre binele văduviei, 404); De mendacio (Despre minciună, 394); De continentia-De agone christiano (Despre lupta creștină, 396) în care îi încurajează pe creștini la lupta contra răului. ,De patientia (418); De cantico novo, De catechisanzis rudibus, în care arată cum trebuiesc instruiți cei simpli (400). De opere monachorum, în care se ocupă de lucrul manual cu care trebuie sa se ocupe călugării. In De bono conjugalli (Despre binele căsătoriei) se ocupă de demnitatea și indisolubilitatea căsătoriei, de drepturile și datorințele soților, iar în De sancta virginitate arată prețul mare al verguriei (401). Mai târziu (419) a scris De adulterinis convingiis, în care arată indisolubilitatea căsătoriei, chiar și în caz de adulter, dar excepție face privilegiul Paulin (dacă soțul păgân atentează la credința creștină a celuilalt). În 420 a scris Contra mendacium (Contra minciunii) împotriva priscilianului Diotinius care, cu ereticii săi, permiteau minciună pentru a nu se descoperi sectele lor religioase. În fine, Speculum de Scriptura Sacra (Oglinda Sfintei Scripturi) scrisă către 427, o colecție de precepte morale extrase din Sf. Scriptură.

7. Din cuvântările multe pe care le-a ținut credincioșilor săi din Hippona, cele mai multe au formă de dialog și o tendință de moralizare. Ele au fost destul de lăudate în vechime. Ediția benedictină a operelor Sf. Augustin numără 363 de cuvântări, însă numărul lor pare mai ridicat (500) și cuprind cuvântări asupra Sf. Scripturi (1-183), asupra diferitelor sărbători (184-273), asupra diferiților sfinți (273-360) și asupra altor subiecte. Multe din ele sigur ni s-au pierdut, având în vedere că, de multe ori, autorul nu le-a scris, numai le-a predicat.

8. Nici Epistolele nu s-au păstrat toate. Colegia lor numără cam 220 de epistole scrise între 386-429. Cele mai multe sunt scrieri în care răspunde la diferite chestiuni filosofice, teologice, sau alte chestiuni ce i se puneau, unele dintre ele fiind adevărate tratate mici. Din ele reiese mai clar sufletul Sf. Augustin și se clarifică uneori argumentele tratate în diferite alte opere.

În afară de Psalmus (Abecedarius) Sf. Augustin ne-a mai lăsat și câteva poezii, care însă nu au prea mare interes și nu sunt prea multe.

DOCTRINA SF. AUGUSTIN

Toți criticii sunt de acord în a proclama că Sf. Augustin este cel mai mare Sfânt Părinte, ceea ce afirmă chiar protestanții. Hamack spune: Nu există om, cu excepția Sf. Pavel, care să se poată compara cu el, din al cărui gând și spirit trăim. El a cumulat în sine toate comorile intelectuale ale antichității, transmițându-1e urmașilor. Același lucru îl face și cu toată opera filosofică și teologică creștină până la el, căreia îi imprima și spiritul geniului sau, știind să unească tezaurul științei bisericești cu bogăția incomparabilă a gândirii sale. Nu exista teren dogmatic în care spiritul sau fecund sa nu fi adus o contribuție.

Iată punctele mai importante ale doctrinei sale. Ca izvoare ale credinței, în primul loc stau Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, fiind crescut în neoplatonism și înclinat, de altă parte, și de geniul sau, spre alegorism și misticism. De multe ori în exegeză părăsește înțelesul literal a) Scripturii căutând alte înțelesuri morale sau spirituale. Ca supremă normă a credinței pune autoritatea Bisericii. Celebra în această privință este fraza: Ego vera evangelie non crederem, nisi me catholicae Ecclesiae comeoveret auctoritas (Contra lui Faustus, XVIII, 2).

Rolul filosofiei în geneza credinței și dezvoltarea Tradiției este rezumat în cuvintele: Intellige ut credeas, crede ut inteligas. Înainte de a crede, el reclama un examen al mărturiei ce trebuie crezută; ce trebuie sa vadă: Cui sit credendum. După ce s-au admis odată adevărurile descoperite, rațiunea nu poate avea putință sa le pătrundă, ci de a le vedea conveniența, armonia și sa le arate fundamentele.

Sf. Augustin a dovedit existența lui Dumnezeu cu diferite argumente: cu cele teologice, cu cel metafizic, însă dintre toate cel mai preferat este acela al gradațiunii perfecțiunilor în lume, spunând: Nulla esset mutabili a bona, nisi esse incommutabile bonorum (De Trinitate, VIII, 5). Cu toate că se găsesc unele texte în scrierile sale favorabile ontologismului, nu pare a fi adevărat că Sf. Augustin a fost ontologist. El determina foarte profund atributele lui Dumnezeu.

Cu privire la Sf. Treime el nu începe de la Tatăl, ci de la însăși natura divină, una și simplă, cum este Sf. Treime. Natura, esența sau substanța divină este una și aceeași; considerată însă sub diverse aspecte formează cele trei persoane divine. Pentru a explica mai bine cele trei persoane, recurge la teoria relațiilor. El este cel dintâi care învață, clar și precis, cu argumente raționale, că Sf. Spirit purcede și de la Fiul. Sf. Spirit purcede însă de la Tatăl și Fiul ca de la un singur principiu. El găsește în lumea creată și multe analogii ale Sf. Treimi. Astfel este sufletul omenesc: Mens, notifia, amor (Mintea, cunoașterea, iubirea): memoria, inteligența și voința ș. a.

Dumnezeu a făcut la început materia prima și spiritele; și din această materie a făcut lumea, care a fost făcută în timp (Contra origeniștilor); tot ceea ce a fost făcut de Dumnezeu, a fost făcut după ideile pe care Dumnezeu le avea în Sine din veșnicie. Dumnezeu care a dat existență lucrurilor, le și păstrează. Sf. Augustin explică existența răului în lume susținând, contra manicheilor, că răul nu poate proveni de la un principiu al răului, ci pornind de la ideea că răul este Conuptio vel modi, vel specie, vel ordinis naturalis că adică nu este o lipsă a binelui metafizic, ci fizic și moral. Spune că răul provine din imperfecțiunea creaturii sau din voința liberă a omului. Răul adevărat este cel moral care este pedepsit printr-un rău fizic. Cu privire la îngeri, Sf. Augustin adopta părerea generală. În Biserica latină îngerii au un scop mai mult sau mai puțin bun. Îngerii au fost creați de Dumnezeu și au fost înzestrați cu grație divină, însă unii dintre ei n-au perseverat în grație, păcătuind prin mândrie, refuzând sa se supună lui Dumnezeu și să-i fie credincioși, fiind pedepsiți pentru păcatul lor.

În Cristologie afirmă că Isus a avut un trup real, pământean, luat dintr-o femeie, că precum printr-o femeie (Eva) ne-a venit moartea, tot așa printr-o femeie ne-a venit viața (Sf. Maria), Isus a avut un suflet rațional, care a fost legătura între Cuvânt și carne, însă nu se pronunță asupra originii acestui suflet. Isus a avut o știință completă și absolută și a avut în continuu viziunea beatifică a lui Dumnezeu.

Natura Sa omenească și cea dumnezeiască au fost unite laolaltă în mod ipostatic. Cristos a venit pe pământ ca să răscumpere lumea: Si homo non perixet Filius Hominis non veniat. El s-a substituit nouă și a satisfăcut pentru noi. Prin moartea Sa, ne-a eliberat de păcate și ne-a împăcat cu Dumnezeu. Răscumpărarea, în principiu, este pentru toți oamenii, însă numai aceia se folosesc de ea care o vreau.

Isus însă n-a murit și pentru îngeri.

În Eclesiologie și-a dezvoltat doctrina contra donatiștilor. Ideea sa fundamentală este că Biserica formează un singur lucru cu Cristos. Ea este corpul al cărui cap este Cristos: Unus ergo homo Christus, caput et corpus Quod est Corpus eius, Ecclesia eius (în Psalmi, CXXVII, 3). Din acest corp al Bisericii fac parte nu numai cei în viață, dar și cei morți și cei viitori. Caracterul principal al Bisericii este unitatea. Nu există decât o singură Biserica și, cine este în afară de unitatea ei, este în afară de ea. Contra donatiștilor susține că din Biserica fac parte nu numai cei buni, dar și cei rai. Deși Biserica este un corp social, ea este sfântă, cu toate că cuprinde în sânul ei și păcătoși; însă, prin doctrina ei, tainele sale, misiunea sa, (ministerul ei) și prin însăși existentă sa, are ca scop sfințirea sufletelor, pe care trebuie s-o realizeze efectiv prin răspândirea adevărului și transformarea moravurilor.

În afară de unitate și sfințenie, cel de al treilea privilegiu al Bisericii este catolicitatea, opusă provincialismelor înguste și schismelor. Apoi, un alt caracter al Bisericii este apostolicitatea, legătura cu învățătura și Tainele practicate de Sf. Apostoli. Pentru a te mântui este absolut necesar să faci parte din această Biserică. Sf. Augustin repeta cuvintele Sf. Ciprian: Salus extra Ecclesiam non est. Biserica este apoi indefectibilă (indestructibilă) și va rămâne până la capătul lumii (Nici porțile iadului nu o vor birui). Sf. Augustin recunoaște magisteriul Bisericii ca infailibil. Acesta are, ca organe esențiale, conciliile ecumenice (universale) și episcopii Romei, a căror infailibilitate este recunoscută de Sf. Augustin de la Petru încoace. Biserica Romei, Scaunul lui Petru, căruia Domnul i-a încredințat să-i pască oile, este cea care a avut întotdeauna întâietate între toate Bisericile din lume. Acest primat al Scaunului Apostolic (cathedra Petri) este nu numai doctrinal, ci înzestrat cu putere de jurisdicție asupra întregii Biserici și se manifesta în mod deosebit prin ascultarea tuturor apelurilor Papei de către toți episcopii și credincioșii Bisericii lui. Biserica Romei este centrul unității Bisericii universale sau catolice. Iar când Roma a aprobat deciziile conciliilor din Cartagina și Milavi contra pelagienilor, Sf. Augustin a exclamat: Causa finita est; utinam aliquando finietur error. În ceea ce privește raportul Bisericii cu Statul, Sf. Augustin arată în De civitate Dei existența cetății pământești și a cetății cerești, care se opun una alteia prin scopurile și sarcinile pe care le au: Statul conduce administrarea bunurilor temporale, Biserica se ocupă de interesele spirituale. În acest caz ele nu se opun, pentru că sunt amândouă voite de Providență; creștinul datorează ascultare puterii temporale, dar, în același timp, trebuie să asculte Biserica în problemele mântuirii sufletului său. Atât statul, cât și Biserica sunt supuse Justiției. Pe de altă parte, ele își datorează reciproc ajutor, iar statul trebuie să acorde protecție Bisericii. Raporturile dintre Biserică și Stat se bazează pe următoarele principii: Biserica are dreptul de protecție de la Stat, în timp ce ereziile și toate cultele false nu pot reclama aceste favoruri. Ele pot chiar să fie obiectul unor măsuri de rigoare.

Toleranța practică a unui cult necatolic este legitimă și bună, însă trebuie limitată atunci când atentează împotriva adevărului, a păcii sociale și religioase și înlocuită cu măsuri restrictive. Această intervenție a Statului în materie religioasă nu trebuie să meargă niciodată până la pedeapsa cu moartea. Ea trebuie mai întâi să vegheze la păstrarea terenului de înțelegere și să încerce depășirea obstacolelor prin propagarea adevărului. La nevoie însă se poate ajunge și recurge la adevărate mijloace de constrângere, care sunt atunci nu numai legitime, ci și folositoare.

Contra donatiștilor a trebuit, de asemenea, să apere validitatea Sacramentelor, dându-i astfel ocazia să aducă un progres decisiv în această direcție. După ce determină destul de precis noțiunea sacramentului (rit sensibil instituit de Isus Cristos, care produce gratie), pentru a combate greșelile donatiștilor, face deosebire între validitatea și eficacitatea Sacramentelor. Pentru ca un Sacrament sa fie valid, nu se cere nici credință, nici sfințenia ministrului Biserica nu repeta Botezul și Sf. Preoție pentru cei care, avându-le, au trecut la schismă sau la erezie, pentru că ele imprima în suflet caracterul indelebil (de neșters). Ministrul păcătos poate să împartă darurile spirituale, fiindcă nu el este ministrul principal al Sacramentului, ci Isus Cristos, care se servește de ministru ca de un instrument.

Sacramentul însă nu-și face efectul său decât într-un subiect dispus.

Vorbind despre Botez, spune că prin el se iartă toate păcatele, dar mai ales păcatul strămoșesc. Sf. Augustin înclina să afirme că Botezul dat de un necredincios este valid și considera ca un lucru al Tradiției obiceiul Bisericii de a boteza copiii curând născuți, trăgând de aici concluzia că și aceștia au păcatul strămoșesc. Amintește apoi de mai multe ori Taina Sf. Mir. Cu privire la Euharistie, deși sunt unele texte în care s-ar părea că Sf. Augustin afirmă în această taină numai o prezență morală și simbolică, numind-o semnul Trupului lui Cristos, cu toate acestea sunt mult»alte locuri în care prezentă reală este afirmată cu tărie. Așa de exemplu: Pâinea aceea pe care ați văzut-o sfințindu-se pe altar prin cuvântul Domnului, este Trupul lui Cristos. Potirul acela și ceea ce este în el, sfințit prin cuvântul Domnului, este Sângele lui Cristos (Cuv. 227). Acest Trup pe care-l mâncăm, spune el, este același pe care Cristos l-a luat în sânul Mariei și l-a avut în viața sa pământeană.

Contra donatiștilor a susținut că Preoția, pentru că imprima în suflet caracterul indelebil, nu poate fi repetată, chiar dacă a fost conferită de un eretic sau schismatic. Despre Căsătorie vorbește contra Manicheilor, arătând că scopul ei este chiar procreerea copiilor, însă condamna pe aceia care fac din ea un instrument al plăcerilor. Căsătoria are două proprietăți: unitatea, excluzând poliandria, care este contra bonum prolis, dar excluzând și poligamia și indisolubilitatea.

În Eshatologie Sf. Augustin și-a dat seama de multele dificultăți pe care le are de întâmpinat. El admite că, imediat după moarte, sufletele primesc o parte din răsplată sau din pedeapsa, însă nu afirmă decât pentru martiri că sufletele lor văd fața lui Dumnezeu; pentru celelalte suflete ezită sa afirme același lucru. De asemenea, respinge milenarismul, pe care-l susținuse câtva timp. Nu știm când va fi sfârșitul lumii, însă atunci toți vor învia și vor avea un timp real, nu unul spiritual și vom fi răsplătiți după faptele noastre bune. Cei răi vor suferi și o pedeapsă a simțurilor, după gravitatea păcatelor. Chiar și copiii morți fără Botez, vor suferi o pedeapsă, însă foarte ușoară, totuși veșnică. Admite apoi existența Purgatoriului. De aceea, cei morți au nevoie de ajutorul nostru, pentru că ei nu pot să mai facă nimic meritoriu. Cea mai mare glorie a Sf. Augustin o formează lupta contra pelagianismului, aducând lumină deplină asupra păcatului strămoșesc și asupra grației, meritând cu drept cuvânt numele de Doctor gratiae. După ce s-a ocupat cu statul primitiv al omului, arătând că Adam a avut un trup nemuritor, scutit de toate relele, de boale, de bătrânețe și un suflu înzestrat cu o știință infuză, trupul fiind supus minții, iar mintea legii lui Dumnezeu, înzestrat eu o voință liberă și mai ales cu harul divin, abordează problema păcatului strămoșesc și a consecințelor sale.

Existența păcatului strămoșesc o dovedește din Sf. Scriptură, din Cartea Facerii și din Epistola către Romani V, 12, 16 și Ioan III, 5, apoi din autoritatea Sfinților Părinti, din practica Bisericii de a boteza copiii mici; În fine, din condiția fizică și morală mizerabilă în care se găsește omenirea: boale, dureri, sărăcie, ignorantă, păcate, calamități de tot felul și, mai ales, din lupta dintre spiritul nostru și poftele trupului.

Pentru a determina în ce consistă esența acestui păcat, Sf. Augustin și-a dat foarte bine seama, spunând despre păcatul strămoșesc: Nihil ad predicandum notius, nihil ad inteligendum secretius (De moribus Ecl. cath. l, 40). După el, păcatul strămoșesc nu este altceva decât pofta simțurilor, mai precis, pofta sexuală (concupiscentia carnis), care îl întoarce pe om de la bunurile superioare și îl înclină spre plăcerile inferioare. Aceasta deci este o pedeapsă a păcatului, pentru că provine din păcatul lui Adam și, în același timp, este păcat, fiindcă e o dezordine care dă naștere păcatului. În ea trebuie să deosebim actul, sau fapta în sine, și vina sau culpabilitatea. Botezul șterge ultima, însă rămâne și după Botez actul, care este un rău, așa cum rămâne rana după ce ai scos cuțitul. Atunci, obiectau pelagienii, căsătoria este rea, fiindcă este inseparabilă de aceasta concupiscentă. Sf. Augustin răspunde că nu este rea căsătoria, ci aceasta poftă, care este un defect, o boală. Pentru ca să explice cum poate fi păcatul strămoșesc și în copilul meu, care nu poate păcătui, Sf. Augustin spune că Adam a fost capul moral al omenirii și, păcătuind el, toți urmașii lui au păcătuit prin el. Acest păcat strămoșesc se transmite prin naștere, sau mai bine zis, prin acțiunea concupiscenței din actul nașterii, pentru că pofta naște, precum sângele stricat naște sânge-stricat. Acest lucru poate fi înțeles pentru trupuri, însă cum moștenește sufletul păcatul strămoșesc? Pentru a rezolva această problemă, trebuie rezolvată altă problemă, aceea a originii sufletului, neadmițând teoria preexistenței sufletelor, apărată de Origen. Sf. Augustin trebuie sa aleagă între moștenirea sufletului de la părinți prin naștere (traducianism) și creaționism (sufletul este creația lui Dumnezeu).

În prima ipoteză, admițând că părinții dau nu numai trupul, ci și sufletul, sufletul copilului este pătat de păcatul original odată eu acela al părinților. În ipoteza a doua, trebuia să se admită că sufletul, creat curat de Dumnezeu, se întină numai în contact cu trupul întinat. Ori acest ultim lucru părea că nu poate fi împăcat cu bunătatea lui Dumnezeu. Așa încât, cu toate că înclina prin ideile sale filosofice spre creaționism, susținut de dușmanii săi, Sf. Augustin n-a știut să se rupă de traducianism. în Retractationes spune că acest lucru este lăsat la libera apreciere a teologilor, însă cu condiția să fie respectate învățăturile credinței cu privire la păcatul strămoșesc.

Consecințele păcatului strămoșesc au fost de-a dreptul dezastruoase pentru om. I-a luat toate darurile supranaturale și preternaturale; pentru trup suferință și moarte, pentru suflet ignoranță, pierderea libertății perfecte de care se bucură în rai, acesta fiind înlocuit cu liberul arbitru, care este înclinat foarte mult spre păcat. Așa încât, fără har, omul nu poate evita păcatul. Nu numai atât, dar în starea actuală, chiar având grația, omul nu poate evita toate păcatele fără un privilegiu special, cum a fost dat Preacuratei. În felul acesta, neamul omenesc formează o massa perditionis, o masă a pierzării care nu se poate mântui decât prin harul lui Dumnezeu. Chiar și copiii care mor nebotezați, înainte de a ajunge la uzul rațiunii, merg în iad, unde suferă o pedeapsă foarte ușoară. Contra pelagienilor, care nu admit decât grației exterioare, Sf. Augustin afirmă existența grației interne, care iluminează inteligența noastră, fortifică voința, o previne sau o excita, o susține, cu un cuvânt cooperează cu voința noastră.

Grația este necesară pentru că, fără ea, omul nu poate face nici un act supranatural. Ea începe și termină opera mântuirii noastre. Ea este deci necesară pentru credință, pentru faptele bune și pentru perseverenta finală. Fără ea, omul, nici în ordinea naturală, nu poate îndeplini legea toată. Cu toate acestea, de aici nu rezultă că toate faptele necredincioșilor sunt păcate, deși le condamna pentru lipsa unei bune intențiuni. Sf. Augustin insista mult, contra pelagienilor, asupra gratuității grației. Este gratuită atât prima grație, cât și ultima, a perseverenței finale.

Care este părerea Sf. Augustin despre natura harului și raportul dintre el și libertatea omului? Janseniștii și protestanții spun că Sf. Augustin a prezentat grația ca o forță care atrage în mod irezistibil voința, în așa fel încât voința devine o facultate pasivă, care nu cooperează liber cu harul divin la facerea binelui. Este oare drept că n-a admis decât grația eficientă, sau ceea ce numesc teologii moderni auxilium quo și că nu a cunoscut grația suficientă, sau auxilius sine quo non, care ne lasă liberi să o urmăm sau nu? Este oare adevărat că, după el, orice grație este eficientă în mod intrinsec și în afară de voința noastră, sau insuficientă? În multe locuri Sf. Augustin repeta că nu numai Dumnezeu este Acela care lucrează în noi pentru a vrea și a face și că grația divină ne face să cunoaștem și să observăm legea, așa încât s-ar părea că grația ar distruge liberul arbitru în noi. Însă acestea trebuie comparate cu locurile în care el afirmă clar existența liberului arbitru în noi, atât în fapte bune, cât și în cele rele și unde, de exemplu, spune că, în mod voluntar și liber, unii oameni răspund lui Dumnezeu sau nu. Adevărul este că Sf. Augustin e un polemist care pune în relief când rolul voinței, când pe cel al grației, după dușmanii pe care îi combate: manicheii de o parte, pelagienii de altă parte. Sunt foarte sugestive cuvintele cu care începe tratatul De gratia et libero arbitrio. Exista gânditori care cred amenințat liberul arbitru imediat ce se rostește cuvântul grație; exista, de asemenea, alții care apără într-atâta grația, încât pun în primejdie liberul arbitru al omului. Eu n-am încetat a scrie contra primilor, cum astăzi va adresez această carte, contra celorlalți. Însă cum se poate împăca acțiunea divină asupra voinței, cu exercițiul liberului arbitru?

Sf. Augustin își dă seama că există ceva misterios în privința această. Pe el îi interesează mai mult faptul în sine, pe care-l afirmă. După el ceea ce face omul sub acțiunea grației, o face prin voința sa... Voința nu e cu adevărat liberă decât atunci când a fost răscumpărată prin grație de sclavia păcatului (De spiritu et litera c. 30). Asupra chestiunii de unde-și are origine grația și eficientă sa, din însăși natura sa intrinsecă sau din voința omului, Sf. Augustin nu s-a pronunțat clar. Cu toate că, adesea, pare că admite ipoteza a doua, făcând din grația eficientă aceea pe care Dumnezeu o acordă prevăzând că, fiind date condițiile subiectului, ea își va produce efectul dorit.

Despre grația sfințitoare Sf. Augustin tratează mai puțin. Ea este prezentă ca o realitate inerentă sufletului, pe care-l reînnoiește total. Prin ea, omul devine Fiul lui Dumnezeu, chipul sau trăiește din viața divină și din dreptatea Lui.

Sf. Augustin s-a ocupat, de asemenea foarte mult, cu predestinația. Predestinația este acel act prin care Dumnezeu hotărăște din veșnicie că va da unor oameni grație în lumea aceasta și glorie în cealaltă. Deci exista doua predestinații: una la glorie, care cuprinde și pe aceea la grație; aceasta din urmă nu presupune pe cea la glorie. Pelagienii susțineau că Dumnezeu, prevăzând din veșnicie tot ce se va întâmpla în timp, hotărăște soarta oamenilor după felul cum se vor folosi ei de libertatea lor.

Doctrina Sf. Augustin despre predestinație rezultă din aceea a grației. Este clar că, dacă Dumnezeu din veșnicie a decis să acorde numai unui număr de oameni grații eficiente (care obțin concursul omului), iar altora numai grații ineficiente, primii se vor mântui, iar alții se vor pierde. Totuși, când vorbește despre ultimii, Sf. Augustin nu folosește termenul de predestinație, pentru că aceștia nu sunt predestinați la păcat, la pierzare, ci sunt pur și simplu abandonați, lăsați în masa pierzării, pe când cei aleși sunt predestinați la grație și la glorie. Oricine este predestinat la glorie va obține toate mijloacele pentru a ajunge la scop: va fi mai întâi chemat la credință, apoi justificat prin grațiile eficiente, apoi va obține perseverenta finală, după cuvintele apostolului Pavel în Romani 8, 30. Dacă însă ne întrebăm ce părere a avut Sf. Augustin despre aceasta predestinație: e oare ea absolută și gratuită, sau condiționată? Decretul prin care Dumnezeu duce pe unii la cer este antecedent sau urmează prevederea meritelor ante seu post praevisa merita? Sf. Augustin pare că a înclinat pentru prima. Aceasta părere este de altfel conforma cu ideile sale filosofice despre domeniul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și despre independența absolută a hotărârilor Sale. După el, Dumnezeu este autorul întregului bine ce exista, deci și mântuirea nu poate fi decât opera Lui singur. Astfel, îi combate cu mare energie pe semipelagieni care vreau ca gloria lui Dumnezeu să ni se dea ținându-se seama de meritele noastre și care spun că e prin credința noastră, al cărei început vine de la noi înșine, și că noi obținem darurile de la Dumnezeu așa. Alt argument pe care-l folosește Sf. Augustin pentru a aproba predestinația absolută îl are în copiii care mor botezați înainte de uzul rațiunii. Aceștia desigur se mântuiesc, în afară de orice merite. Argumentul semipelagienilor că aceștia sunt salvați sau condamnați după binele sau răul pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi trăit, nu are nici o valoare, pentru că oamenii sunt judecați după purtarea lor reală, nu după cea ipotetică. Dacă acest lucru este adevărat pentru copii, de ce n-ar fi adevărat și pentru oamenii maturi? Și e mai logic să se admită că atât într-un caz, cât și în celălalt, mântuirea provine numai din mila lui Dumnezeu. El nu este dator nimănui cu nimic. Dacă dă unora, ceea ce refuză altora, e din bunătate, pe de o parte și din dreptate, pe de altă parte. Așadar, predestinația nu are nimic de-a face cu meritele celui ales. Nu meritele fac ca cineva să fie ales, ci mai ales alegerea îi este începutul meritelor. Pentru a explica însă voința lui Dumnezeu care vrea ca toți oamenii să se mântuiască, Sf. Augustin nu cunoaște încă distincția orientală a Părinților orientali, care deosebesc o voință antecedentă sau prima, cum o numesc ei, de una secundă sau consecventă, prin care Dumnezeu alege numai pe aceia care colaborează cu prima. Cu toate acestea, dat fiind că el recunoaște cu Sf. Pavel că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, că Isus a murit pentru toți, pare că admite și ei o voință antecedentă în Dumnezeu.

Cât privește reprobarea (osândirea), Sf. Augustin își închipuie întreaga omenire o massa perditionis, în urmă păcatului strămoșesc al lui Adam. Din aceasta masă, Dumnezeu vrea să aleagă un mic număr de oameni din toate categoriile: aceștia sunt predestinații și acest lucru îi face să-și arate bunătatea Sa. Pe ceilalți îi lasă acolo unde au fost. Dumnezeu nu poate fi acuzat cu nimic pentru acest lucru, fiindcă împarte darurile Sale așa cum vrea și nu face nimănui nedreptate refuzând un lucru pe care nu trebuie să-l dea. Osândiții rămân totdeauna liberi în actele lor; nefericirea este că voința lor slabă nu este ajutată de grația eficientă, care să le dea forța de a face binele, care Dumnezeu hotărăște din veșnicie că va da unor oameni grații în lumea aceasta și glorie în cealaltă. Deci exista doua predestinații: una la glorie, care cuprinde și pe aceea la grație; aceasta din urmă nu presupune pe cea la glorie. Pelagienii susțineau că Dumnezeu, prevăzând din veșnicie tot ce se va întâmpla în timp, hotărăște soarta oamenilor după felul cum se vor folosi ei de libertatea lor.

Doctrina Sf. Augustin despre predestinație rezultă din aceea a grației. Este clar că, dacă Dumnezeu din veșnicie a decis sa acorde numai unui număr de oameni grații eficiente (care obțin concursul omului), iar altora numai grații ineficiente, primii se vor mântui, iar alții se vor pierde. Totuși, când vorbește despre ultimii, Sf. Augustin nu folosește termenul de predestinație, pentru că aceștia nu sunt predestinați la păcat, la pierzare, ci sunt pur și simplu abandonați, lăsați în masa pierzării, pe când cei aleși sunt predestinați la grație și la glorie. Oricine este predestinat la glorie va obține toate mijloacele pentru a ajunge la scop: va fi mai întâi chemat la credință, apoi justificat prin grațiile eficiente, apoi va obține perseverența finală, după cuvintele apostolului Pavel în Romani 8, 30. Dacă însă ne întrebăm ce părere a avut Sf. Augustin despre aceasta predestinație: e oare ea absolută și gratuită, sau condiționată? Decretul prin care Dumnezeu duce pe unii la cer este antecedent sau urmează prevederea meritelor ante seu post praevisa merita? Sf. Augustin pare că a înclinat pentru prima. Aceasta părere este de altfel conforma cu ideile sale filosofice despre domeniul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și despre independența absolută a hotărârilor Sale. După el, Dumnezeu este autorul întregului bine ce exista, deci și mântuirea nu poate fi decât opera Lui singur. Astfel, îi combate cu mare energie pe semipelagieni care vreau ca gloria lui Dumnezeu să ni se dea ținându-se seama de meritele noastre și care spun că e prin credința noastră, al cărei început vine de la noi înșine, și că noi obținem darurile de la Dumnezeu așa. Alt argument pe care-l folosește Sf. Augustin pentru a aproba predestinația absolută îi are în copiii care mor botezați înainte de uzul rațiunii. Aceștia desigur se mântuiesc, în afară de orice merite. Argumentul semipelagienilor că aceștia sunt salvați sau condamnați după binele sau răul pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi trăit, nu are nici o valoare, pentru că oamenii sunt judecați după purtarea lor reală, nu după cea ipotetică. Dacă acest lucru este adevărat pentru copii, de ce n-ar fi adevărat și pentru oamenii maturi? Și e mai logic să se admită că atât într-un caz, cât și în celălalt, mântuirea provine numai din mila lui Dumnezeu. El nu este dator nimănui cu nimic. Dacă dă unora, ceea ce refuză altora, e din bunătate, pe de o parte și din dreptate, pe de altă parte. Așadar, predestinația nu are nimic de-a face cu meritele celui ales. Nu meritele fac ca cineva să fie ales, ci mai ales alegerea îi este începutul meritelor. Pentru a explica însă voința lui Dumnezeu care vrea ca toți oamenii să se mântuiască, Sf. Augustin nu cunoaște încă distincția orientală a Părinților orientali, care deosebesc o voință antecedentă sau prima, cum o numesc ei, de una secundă sau consecventă, prin care Dumnezeu alege numai pe aceia care colaborează cu prima. Cu toate acestea, dat fiind că el recunoaște cu Sf. Pavel că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, că Isus a murit pentru toți, pare că admite și ei o voință antecedentă în Dumnezeu. Cât privește reprobarea (osândirea), Sf. Augustin își închipuie întreaga omenire o massa perditionis, în urmă păcatului strămoșesc al lui Adam. Din aceasta masa, Dumnezeu vrea să aleagă un mic număr de oameni din toate categoriile: aceștia sunt predestinații și acest lucru îi face să-și arate bunătatea Sa. Pe ceilalți îi lasă acolo unde au fost. Dumnezeu nu poate fi acuzat cu nimic pentru acest lucru, fiindcă împarte darurile Sale așa cum vrea și nu face nimănui nedreptate refuzând un lucru pe care nu trebuie să-l dea. Osândiții rămân totdeauna liberi în actele lor; nefericirea este că voința lor

slabă nu este ajutată de grația eficientă, care să le dea forța de a face binele.

Celor care obiectau că această doctrină sumbră duce la disperare, la inerție și indiferentă, pentru că, orice ai face, ești ales sau condamnat după grațiile eficiente pe care le vei primi, Sf. Augustin le răspunde că ea mai degrabă îndeamnă la umilință, - fiindcă singur Dumnezeu este nădejdea noastră - și la efort, fiindcă eforturile personale sunt o prezumție că suntem aleși și un indiciu al perseverenței finale. Sf. Augustin vede în Dumnezeu Adevărul, Înțelepciunea, Bunătatea: deci, o astfel de ființă nu poate produce răul, sub nici o forma. El nu poate decât să permită unei creaturi să-l facă. El are de altfel motive juste să-l permită, mijloace să-l prevadă, puterea de a-l pedepsi și înțelepciunea de a trage din el, într-un mod oarecare, binele, făcând să se manifeste justiția Sa, după cum binele va încorona la aleși strălucirea milostivirii și a bunătății divine. Sf. Augustin ține totdeauna socoteală de justiție și de mizericordia care reglementează conduita lui Dumnezeu față de creaturile Sale.

Doctrină predestinației, așa cum a elaborat-o Sf. Augustin, nu e atât de înspăimântătoare cum se zice. Ea prezintă, în ciuda câtorva lipsuri și impreciziuni, mari avantaje de ordin apologetic, teologic și mistic: a) menține în credință, contra origenismului, faptul că vor exista aleși și condamnați contra pelagianismului - gratuitatea grației și a mântuirii; atrage atenția asupra privirii în mod deosebit binevoitoare a lui Dumnezeu, al cărei obiect sunt aleșii; c) pune în lumină perfecțiunile divine; înclina rațiunea în fața unei înțelepciuni nepătrunse... O, adâncul bogăției și al științei lui Dumnezeu Cât sunt de necercetate judecățile lui și cât sunt de nepătrunse căile lui Lui (Romani XI, 33). Ea obligă voința să se supună cu încredere voinței infinite; ea sesizează sufletul în fața veșnicelor îndatoriri ale lui Dumnezeu fața de creaturile Sale credincioase. Pericolele înțelegerii greșite a acestei predestinații augustiene vin de acolo că Dumnezeu activează în sufletele care lucrează la mântuire, nu exclude activitatea omenească, în mod normal, ci o cere. Să avem încredere în bunătatea Lui.

Luther și Calvin poartă vina că au desfigurat predestinația, agravând-o și făcând o gravă eroare, însă conformă cu credință lor, cum că credință, chiar fără fapte, ne mântuiește. Ceea ce Sf. Augustin nu a afirmat niciodată, ci dimpotrivă, credință fără fapte este moartă. Protestantismul nu este decât un pseudo-augustinianism.

Care este doctrină Bisericii cu privire la predestinație? Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască. Voința fiecărui om este liberă. Omul însă, nu poate face nimic, cu forțele sale naturale, pentru mântuirea sa, fără concursul grației lui Dumnezeu, care o dă cui îi place. Dumnezeu vede amănunțit, anticipat, viețile omenești și determina dinainte pe cel care va fi fidel la grație ca, astfel, să fie ales. Dar această previziune și acest decret sunt, după opinia admisă de Biserică, subordonate exercițiului liberului arbitru, în felul că nimeni nu va fi ales sau condamnat fără meritul sau contribuția personală. Cu excepția unei revelații speciale, nimeni nu poate fi sigur de propria sa predestinație.

Fiecăruia i se acordă fidel grațiile care îi sunt necesare pentru mântuire. În Pildele spuse de Mântuitor se vede că omul este însuși înfăptuitorul, artizanul fericirii sau osândirii sale veșnice.

Și în descrierea Judecății din urmă la Sf. Matei XX, 22-25; Romani I, 32; II, 2 luăm cunoștință că răsplata cu fericirea veșnică o primim dacă facem bine unora mai mici, iar pedeapsa, dacă refuzăm să ne ajutăm aproapele. Sf. Augustin a formulat clar și fără echivoc doctrină Purgatoriului, existența lui, bazându-se pe textul Sf. Scripturi (l Cor.II,11-15). Anunță înainte, și admite pentru viața viitoare, pedepse temporare cu foc pentru purificarea sufletelor; în același timp, prescrie și arată necesitatea rugăciunilor, a pomenilor pentru morți. Nonnulez fideles per ignem quendam purgatorium, quanto magia minusque bona pereuntia dilexerunt, tanto tardius citiusque salvari, spuse în Enchiridion c. LXIX. De asemenea, adaugă că, după moarte, cei vinovați vor fi pedepsiți, pentru vini ușoare, cu pedepse în Purgator: Vel ignem purgationis, vel poenam aeternam (pentru cei cu păcate grele) (F. A. A. Cayré, Precis de Patrologie, Tome premier, Paris-Toumai-Rome, 1927, p. 69). Sf. Augustin a fost cei mai competent om al Bisericii în cunoașterea istoriei creștine până la el, unind sfințenia cu știința, speculația filosofică cu credința, acțiunea cu contemplarea, la un grad fără pereche. A fost, de asemenea, doctorul universal și spiritual cei mai puternic pe care l-a avut Biserica.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact