CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul XIV

1. SFÂNTUL AUGUSTIN (354-430)

Viaţa. Sf. Augustin s-a născut la Tagaste, azi Soul Ahras (un mic oraş din Numidia). Dintre toţi Sfinţii Părinţi mai vechi, este cel mai cunoscut. Primii 33 de ani din viaţa lui şi cunoaştem din Confesiunile sale, iar pentru rest biografia i-a fost scrisă de Sf. Posidiu, episcop de Calama din Numidia, elev al sau. Născut la 13 noiembrie 354 dintr-o familie bogată, tatăl sau, Patriciu de Curion, era păgân, iar mama sa, Monica, o creştină foarte evlavioasă. Ea şi-a crescut pe cei trei copii: Augustin, Navidiu şi Perpetua după principiile creştine. La Tagaste, Augustin a învăţat primele elemente de latină şi greacă. Promiţând mult datorită însuşirilor multe cu care era înzestrat, a fost trimis să-şi continue studiile la Madaura şi la Cartagina. Învăţătura păgână primită la Madaura între 16-20 de ani, trândăvia şi prieteniile nu prea bune, şterseră aproape cu desăvârşire urmele educaţiei creştine primite de la mama sa, iar şederea la Cartagina a fost şi mai nefastă. Patima pentru teatru şi legăturile cu femei păcătoase (cu una, în 372, avu un copil, Adeodat), rupseră ultimele legături cu influenţa mamei sale. Aproape în acelaşi timp rămase orfan de tată. Părea că va îmbrăţişa o carieră profană, când, în 373, lecturând pe Hortensius, pe Cicero, se convinse despre deşertăciunea lumii acesteia, inspirându-i dorul de o viaţă morală şi de a-şi câştiga înţelepciunea, singura care este în stare să dea omului o adevărată fericire. Începu astfel să caute lumina. Amintindu-şi de Sf. Scriptură, pe care o ştia din copilărie, că aceasta cuprinde înţelepciunea, se apucă să studieze. Însă, citită după Cicero, Sf. Scriptură, cu stilul ei simplu şi cu umilinţa pe care o impune minţii, l-a ofensat. În urma acestui fapt, către 374, se întoarse la manichei, sperând să găsească adevărul pe singura cale a raţiunii filosofice. Se înscrise deci între auditores şi rămase în sânul sectei aproape zece ani (374-384), prilej de mari păcate şi greşite convingeri. Reîntors la Tagaste, între timp a aprofundat gramatica, însă plictisindu-se de orăşelul natal, reveni la Cartagina, unde propuse retorica obţinând rezultate splendide, mai ales în poezie şi ocupându-se tot mai mult cu studierea manicheismului, care însă îl nemulţumea tot mai mult, şi datorită faptului că maestrul sectei, Faustin, nu putea să-i rezolve dubiile.

Negăsind, în Cartagina, succesul visat, dezgustat de purtarea studenţilor, plecă spre Roma, in 383, lăsând în Africa pe mama să, în urma unui şiretlic. La Roma propuse retorica şi avu mult succes, însă se izbi de o altă greutate: studenţii nu achitau taxele. Situaţia aceasta nu dură mult. Concurând la catedra de retorică din Milano, ieşi învingător la concurs. Cu ajutorul prefectului Romei, Simmacus, şi al coreligionarilor săi, după nouă luni, în 384, obţinu catedra. La Milano era reşedinţa împăratului Valentinian II, încât cel mai frumos viitor îi sta înainte surâzător. După ce părăsi manicheismul, şi după ce s-a oprit puţin în semi-scepticism, a îmbrăţişat neoplatonismul, citind scrierile lui Marius Victorin. La Milano îl ajunse mama sa iubită, care ştia că este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă. Augustin începu să reia drumul Bisericii, ascultând, la început din curiozitate şi apoi, pentru a lua lecţii de elocinţă, pe Sf. Ambrozie, care atrăgea mulţimile cu cuvântările sale. Încetul cu încetul fu captivat nu numai de forma cuvântărilor lui, dar şi mai mult de dorul pentru o viaţă retrasă, închinată studiului, însă nu se putu despărţi de concubina sa. Numai după multe sforţări reuşi să renunţe la această legătură, încât concubina, mama lui Adeodat, plecă spre Cartagina. Însă Augustin recăzu în alte braţe, luându-şi o altă concubina. Acest lucru nu dură prea mult, pentru că graţia îl învinse. Intrând în relaţii cu preotul Simplician, acesta îi povesti convertirea retorului Victorin, iar un ofiţer de-al palatului imperial, Pontiţan, îi povesti viaţa Sf. Antonie, precum şi convertirea unor tineri ofiţeri din Trevere, care, citind viaţa sfântului Antonie, părăsiră lumea. Într-o zi, când se afla în prada unei mari agitaţii, plimbându-se prin grădină, auzi o voce a unui copilaş ce cânta: Tolle, lege, tolle, lege (Ia şi citeşte). Deschizând Biblia, pe care o avea în mână, citi în Epistola către Romani, cap. 13, vers 13-14: Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi destrăbălare, nu în ceartă şi zulie, ci inveşmântaţi-vă în Domnul Isus Cristos.... În urma acestei lecturi, lupta intimă din el avu capăt. Augustin se hotărî să părăsească lumea şi să se consacre în întregime lui Dumnezeu. Renunţând la învăţâmânt, se retrase cu câţiva prieteni la Cassiciacum, lângă Milano, în vila prietenului său Virecundus, unde fu ajuns de mamă-sa, de fiul Adeodat şi de prietenul său, Alipiu. Aici se pregăti de botez. începând un nou fel de viaţă dedicându-şi vremea rugăciunii, meditaţiei şi discuţiilor filosofice creştine. În luna martie se întoarce la Milano pentru a urma instrucţia catehetică, iar în 24 aprilie, în sâmbăta mare, fu botezat împreună cu Alipiu şi Adeodat de către Sf. Ambrozie.

După botez, Sf. Augustin s-a hotărât sa se reîntoarcă în Africa pentru a duce o viaţă ascetică. Însă, la Ostia, înainte de a se îmbarca, Sf. Monica muri (387). În urma acestui fapt, şi din cauza evenimentelor politice din Italia, amână plecarea până în 388, rămânând aproape un an la Roma. În vara anului 388 se îmbarcă pentru Cartagina, de unde se îndreaptă spre Tagaste. Acolo vându toate bunurile sale şi le împărţi săracilor, transformând moşia sa într-o mănăstire. Evlavia sa şi învăţătura sa atraseră, nu după mult timp, atenţia lumii asupra lui. Paştile anului 391, găsindu-se la Hippona (azi Bona), cu toată împotrivirea lui, fu hirotonit preot de episcopul Valeriu şi încredinţat cu predicarea. Episcopul său îl încredinţă să întemeieze în Hippona o adevărată mănăstire, prima în Africa, destinată pentru şcoala clerului. În 395 sau 396 a fost ales auxiliar al episcopului Valeriu, iar după moartea lui, puţin timp după aceea, îi urmă în scaun.

Timp de 35 de ani a dezvoltat o activitate admirabilă, luptând contra manicheilor, donatiştilor, pelagienilor, luând parte la numeroase concilii (Cartagina, 397,401,403,404,418,419; Milevi 416), fiind sufletul multora, întotdeauna de acord cu Aureliu, primatul Africii, organizând conferinţe publice cu duşmanii săi, scriind cărţi şi întreţinând o vastă corespondentă. În acelaşi timp se ocupă şi de instruire a poporului său, pe care o face prin numeroase omilii şi, mai ales, prin exemplul său. Deşi episcop, el trăieşte ca un călugăr, transformând casa sa într-o mănăstire, unde locuia împreună cu clerul său. Spre sfârşitul vietii, are durerea sa vadă Africa invadată de vandalii arieni ai lui Genseric, care, după ce făcuseră din provincii bogate un deşert, asediaseră Hippona. În a treia lună a asediului, istovit de durere şi lacrimi, de rugăciuni şi de pocăinţă, fu cuprins de friguri şi în zece zile muri, în 28 august 430.

Sf. Augustin a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut omenirea, mare pentru spiritul său, pentru caracterul său şi pentru inima sa. Sub aspect intelectual, este unul dintre cele mai profunde genii pe care le-a avut Biserica. El putea să abordeze cele mai grele probleme, să treacă de la una la alta şi să ajungă la cele mai înalte consideraţii fără efort şi oboseală. Spiritul său pătrunzător vedea dintr-o privire toate aspectele chestiunii, având în acelaşi timp o judecată sigură, o dialectică puternică şi o elocinţă tot atât de strălucită. Sf. Augustin a fost metafizic, psiholog, teolog, orator, moralist şi istoric,

Caracterul îi era la înălţimea spiritului. Drept şi loial, generos şi simpatic, ştiind întotdeauna să recunoască adversarului parole bune şi fiind înclinat spre iertare şi indulgentă. Iar la inima lui se ajungea pe amândouă aceste căi, fiind înzestrat cu o mare sensibilitate şi o bunătate nespusă. Se bucura de simpatia tuturor, neavând pentru nimeni decât sentimente de prietenie. Inima de o profundă pietate, mai poseda un mare dar al lacrimilor şi de a citi în sufletul său, redând cele mai intime emoţii.

Ca scriitor s-a ocupat cu tot felul de probleme, avea ca forma un stil nobil, înalt, original, plin de varietate, de mişcare şi de viată. Insă stilul său nu este cel clasic, ci poartă urmele decadentei, conţinând prea multe subtilităţi, antiteze căutate şi folosindu-se adesea chiar şi de limba barbară.

Scrierile Sf. Augustin. A fost şi a rămas cel mai fecund dintre Părinţii apuseni. Dintre multele scrieri ale sale, sunt de amintit Întâi doua care au un caracter cu totul special: prima scriere o formează Confessiones (Mărturisirile) în 23 de cărţi, compusă către anul 400; primele nouă cărţi sunt o privire smerită asupra vieţii sale păcătoase, terminându-se cu moartea mamei sale. Scopul lor este de a dovedi, cu propria lui experienţă, marea lipsă pe care o are omul de la Dumnezeu (neliniştit este sufletul nostru, până când nu se va odihni în Tine). Ultimele 3 cărţi interpretează în mod spiritual opera lui Dumnezeu în Geneză şi în Lege. Deci scopul său nu este de a vorbi despre sine, ci de a cânta un imn de preamărire lui Dumnezeu, care l-a scos, ca de mână, din întuneric la lumină. Retractationes (Retractări) sunt un fel de bibliografie şi de revizuire a 94 din scrierile sale, compuse către 427, în care arată data şi ocazia când le-a scris, subiectul ce-l tratează şi înlătură toate greşelile ce le-ar conţine. În afară de aceste două scrieri, Sf. Augustin ne-a lăsat tratate de filosofie, apologie, exegeză, dogmă, polemică, morală şi pastorală, cuvântări, epistole şi poezii.

1. Scrierile fîlosofice. Aproape toate sunt din epoca dinainte de botez. Studiul Filosofiei a fost pentru Sf. Augustin un marş către Dumnezeu. Înainte de a se converti, filosofia îi părea ca un mijloc unic de a cunoaşte adevărul. După ce s-a convertit, tratatele sale filosofice aveau ca scop să justifice credinţa sa şi să-i dea un fundament raţional.

Prima sa scriere este De pulchro et apto (380), pierdută. La Cassiciacum a scris între 386-387 Contra Academicos (Contra academicienilor) în care combate semiscepticismul Noii Academii şi arată că spiritul poate cunoaşte adevărul. De Vita beata (Despre viata fericită), pe care o pune în cunoaşterea lui Dumnezeu şi De ordine (Despre ordinea divină) în lume, au forma de dialog. Tot aici scrie propriile sale meditaţii cu privire la adevăr şi la nemurirea sufletului Soliloquia. La Milano, în timp ce se pregătea de botez, scrie, în 387, De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului) şi începe alte scrieri din care ne-au rămas numai: De gramatica, prima carte, şi fragmente din Principia dialecticae şi Principia raetoricae. În Africa a compus De musica în 6 cărţi, iar la Roma în 388 dialoguri De quantitate animae, iar la Tagaste în 399 De magistro, în care arată că Cuvântul este singurul nostru învăţător. În general, Filosofia pe care o dezvoltă în aceste scrieri este cea neoplatonică, ferindu-se, bineînţeles, de principiile şi greşelile acestuia.

2. Ca apologist, principala sa scriere şi capodopera sa literară este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) în XXII de cărţi. Cauza ei a fost ocuparea Romei de Alaric (410), eu care ocazie păgânii au început din nou să-i acuze pe creştini că erau cauza ruinării imperiului. Sf. Augustin le răspunde scriind această opera, între 413-426, care se împarte în două părţi: prima, primele 10 cărţi, stabileşte că prosperitatea imperiului nu este legată de politeism, pe care-l critică atât din punct de vedere religios, cât şi moral. În a doua parte, care cuprinde ultimele 12 cărţi, autorul pune faţă în faţă cele două cetăţi: a binelui şi a răului. Prima este reprezentată de adevărata religie (monoteism, iudaism şi creştinism), iar a doua de greşeală şi de păgânism. Arată originea lor, progresul şi scopul lor, spunând că, prin creştinism, Providenţa divină a condus o parte din omenire, acea parte care, prin iubire faţă de Dumnezeu, se înscrie în rândul cetăţenilor buni ai cetăţii, spre scopul său ultim. Ce importa atunci prăbuşirea imperiilor şi relele ce se abat asupra regatelor şi indivizilor, rele ce se întâlnesc în toate timpurile, dacă omul câştigă cetatea lui Dumnezeu? Scrierea, care este o adevărata filosofie a istoriei, fiind scrisă în decurs de 13 ani, nu prezintă prea multă legătură între diferitele cărţi, căci în fiecare carte găsim multe digresiuni. Cu toate acestea, ea a avut o mare influenţă şi mare importanţă în Evul Mediu cu privire la raportul dintre Biserică şi Stat.

Tot pe teren apologetic a mai scris Contra evreilor şi De divino, De Divinatione daernonum, Despre ghicirea viitorului din partea diavolilor (406-411).

3. În Exegeză, Sf. Augustin a comentat Sf. Scriptură, atât în omilii cât şi în comentarii scrise, în primele, metoda sa exegetică este mistico-alegorică, iar în comentarii caută cu preferinţă înţelesul literal. În general, se foloseşte de textul traducerii Vetus Itala, ce se folosea în Africa, pentru că nu cunoştea ebraica şi foarte puţin greceşte. Dintre aceste scrieri amintim:

De doctrina christiana, în patru cărţi, un mic tratat sintetic al doctrinei creştine şi, în acelaşi timp, de hermeneutică, arătând normele după care se poate afla adevăratul înţeles al Sf. Scripturi şi cum trebuiesc expuse credincioşilor. A fost scrisă între 387-426. Celelalte scrieri de exegeză specială în ordine cronologică sunt: Primele încercări de a comenta Epistola către Romani şi către Galateni, apoi Chestiuni asupra Evangheliilor (399), în care se ocupă de lecturile mai greu de înţeles din Matei şi Luca; Adnotări la cartea lui Iov care sunt simple glose. Urmară: De consensu evangelistarum (410), unde explică discordanţele evangheliştilor, arătând că ei nu pot greşi; apoi trei comentarii asupra Facerii: De Genesi contra Manicheos; De Genesi ad litteram care însă nu trec de cap. XVII; şi Quaestionum in Heptateucum libri VF (pe la 419), în care clarifică cuvintele sau lucrările obscure din primele şapte cărţi ale Scripturii; 104 omilii (tractatus) asupra Evangheliei Sf. Ioan şi 10 asupra Epistolei l a Sf. Ioan, care sunt o tratare completă despre teologia Evangheliei a IV-a scrisă în 416. Cu puţin timp înainte scrisese nişte omilii asupra Psalmilor (Enarrationes in Psalmos).

4. Dogmatice. În această direcţie, Sf. Augustin nu are pereche între scriitorii creştini. şi aici, ca şi în exegeză, are o opera de ordin general: Enchiridion ad Laurentium (421), un adevărat manual sintetic, cuprinzând sistematic toate adevărurile ce trebuie crezute şi făcute de un creştin. Scrierea capitală în această direcţie este De Trinitate, în 15 cărţi, începută către anul 398 şi terminată în 415. În primele 7 cărţi se ocupă cu expunerea dogmei Sf. Treimi, după Sf. Scriptură, şi cu combaterea obiecţiunilor împotriva ei, iar în celelalte 8 justifică şi explică, pe cât posibil cu ajutorul raţiunii, această taină, afirmând însă cu tărie că misterul în sine nu poate fi înţeles.

Alte scrieri dogmatice mai mici sunt: De Fide et simbole (393) în care explică simbolul (Credo); De fide rerum quae non videntur (Credinţa despre lucrurile care nu se văd) în care justifică credinţa în adevărurile supranaturale; De Fide et operibus (Despre credinţă şi fapte, 413), în care arată necesitatea faptelor bune pentru mântuire; De conjugiis adulterinis (Despre căsătoriile adultere), unde susţine indisolubilitatea căsătoriei şi De cura geronda pro mortuis (Despre grija faţă de cei morţi). În fine, mai sunt de amintit trei colecţii de răspunsuri tratând chestiuni de dogmă şi exegeză: De diversis quaestionibus LXXXIII; De diversis quaestionibus ad Simplicianu libri duo şi De octo Dulciti quaestionibus.

5. Scrierile polemice le continuă pe cele dogmatice. Sf. Augustin a trebuit să lupte toată viata contra diferiţilor duşmani ai Bisericii şi ai credinţei. Din acea luptă a rezultat învăţătura splendidă augustină care a format obiectul speculaţiilor întregului Ev Mediu. Lăsând la o parte tratatul despre erezii, care este mai mult istoric şi urmând ordinea cronologică, Sf. Augustin are următoarele scrieri polemice:

a) Primii pe care i-a combătut au fost manicheii, pe care i-a cunoscut foarte bine în perioada de aproape zece ani cât a stat în rândurile lor. Timp de 12 ani duce o violenta campanie împotriva lor (388-399), combătând m aproape o duzină de scrieri doctrina lor şi demascând imoralitatea vieţii lor. La Roma, în 388, după moartea Sf. Monica, a scris De moribus Ecclesiae catholicae et de moribus Manicheorum (Despre moravurile Bisericii Catolice şi despre moravurile manicheilor); De liberi arbitrio, 3 cărţi; De vera religione (Despre adevărata religie); De utilitate credendi (391); De duabus animabus (Despre cele două suflete); Discutatio contra fortunatum (392); Contra adimantum (394); Contra epistolam (Manetis) quam vocant fundamenti (Contra epistolelor lui Manes care se numeşte fundamentul (397); Contra Faustum (400); De actis cum Felice Manichee (Despre actele discuţiilor cu Felix Manicheul (404); De natura boni (Despre natura binelui) şi Contra Secundium (420), în care Sf. Augustin combate greşeala marcioniştilor ce atribuiau Vechiul Testament diavolului. Chestiunea fundamentală pe care o tratează în aceste scrieri este: de unde provine răul? Combătând pe manichei, care susţin că răul derivă de la un Dumnezeu rău, care s-a descoperit în Vechiul Testament, arată că răul este o lipsă a binelui (defectus boni) fizic sau moral, nu cel metafizic, derivând lipsa fizică din imperfecţiunea naturii, iar cea morală din abuzul voinţei libere.

b) contra priscilianismului a scris Contra Priscillianistas et Origenistas (415).

c) Contra donatiştilor a dus o luptă îndârjită timp de 30 de ani (393-421), tratând chestiuni pozitive despre sfinţenia Bisericii şi despre valoarea Tainelor administrate de păcătoşii notorii. Polemica antidonatistă începe, de pe timpul cât era presbiter, eu Epistola 23 şi eu Psalmul (Abecedar) contra partidei lui Donat, care era căutat de popor şi conţinea istoria controversei donatiste (393). În timpul episcopatului a scris tratatul Contra partem Donati, pierdut. Către anul 400 scrie: Contra epistulam Parmeniani, 3 cărţi; apoi: De baptismo contra Donatistas, în care, în 7 cărţi, dovedeşte validitatea botezului ereticilor. Urmează Contra Litteras Petiliani, 3 cărţi (401-402), Contra Cresconium Grammaticum 4 cărţi (406); De unice baptismo contra Petilianum (410). În anul 411 scrise, cu ocazia discuţiei de la Cartagina, Breviculus Collationis şi Liber ad donatistas post collationern (Conferinţă). Apoi Ad Emeritum post collationern ad Caesareen şi De Gestiis cum Emerito, scriere care se referea la misiunea episcopului donatist Emeritus din Cezareea Mauritaniei, În 418. În fine Contra Gaudentium Donatistarum episcopum 2 cărţi. Alte scrieri nu le cunoaştem decât cu numele. Aceste scrieri sunt de cea mai mare importanţa pentru eclesiologia şi sacramentala generală, conţinând precizări despre învăţătura corpului mistic al Bisericii, despre unitatea, sfinţenia, necesitatea şi universalitatea ei. Eficacitatea sacramentelor este atribuită nu meritului acelora prin care se dau, ci însuşi Aceluia despre care s-a spus: Cristos este Acela care botează.

d) Contra pelagienilor a luptat timp de 20 de ani (410-430). Această erezie prezenta cele mai mari primejdii pentru credinţă, fiindcă, negând păcatul strămoşesc, deveneau inutile întruparea şi răscumpărarea. Se nega astfel necesitatea gratiei. Biserica şi Tainele nu erau decât nişte numiri fără valoare. Sf. Augustin experimentase pe sine slăbiciunile omeneşti şi lipsa harului divin, dându-şi seama cât de fals este naturalismul pelagian. Lupta era eu atât mai grea cu cât ereticii se foloseau de o dialectică riguroasă, dispreţuind Tradiţia şi sensul comun al credincioşilor, şi eu cât discuţia atingea probleme atât de gingaşe ca raportul dintre gratie şi liberul arbitru, dintre preştiinţa divină şi contingenţa lucrărilor omeneşti ş.a. Cu toate acestea, atât de bine a ştiut apăra şi dezvolta învăţătura Bisericii în privinţa aceasta, încât a meritat titlul de Doctor gratiae. Contra pelagienilor a mai scris De peccatonim meritis et remessione, scriere clasică (anul 412), în 3 cărţi, în care vorbeşte despre starea în care se aflau protopărinţii noştri, de unde decăzură prin păcatul strămoşesc ce se transmite, prin naştere, tuturor oamenilor. Pentru spălarea lui este necesar botezul, care însă nu scuteşte pe om de ignoranţă şi de poftele trupului. În De spiritu et littera ad Marcellinum, se ocupă cu natura graţiei pe care o afirmă că este interna, nu externă, spunând că nu litera dă omului puterea de a observa poruncile, ci ajutorul divin. De natura et gratiae (415) combate scrierea lui Pelagiu De natura în care se nega păcatul strămoşesc şi necesitatea graţiei. Sf. Augustin arată că nici un om, afară de Isus Cristos şi Mama Sa, nu a fost scutit de acest păcat. De perfectione justitiae hominis (415) este scrisă contra cărţii lui Celestius, Definitiones, în care ereticul susţinea că omul poate trăi sfânt fără har. În De gestiis Pelagii (417) povesteşte cum a reuşit ereticul să-i înşele pe episcopii Sinodului din Diospolis (Palestina) în 415. De gratia Christi et de peccato originali (418), în doua cărţi, vorbeşte, ca în altele, despre păcat şi căsătorie. În tratatul clasic De nuptiis et concupiscentia, în doua cârti (419-20), insista asupra deformării căsătoriei, în urma păcatului strămoşesc. În De anima et eius originae (419) în patru cărţi, vrea sa combată argumentul pelagienilor că sufletul, fiind creat nemijlocit de Dumnezeu, nu poate sa se nască în păcat. Aici Sf. Augustin ezită între creaţionism şi traducianism. In Contra duas epistolas Pelagianorum ad Bonifacium papam în patru cărţi (420) se apăra de unele acuze ridicate împotriva lui de Iulian, episcop de Eclana (Puglia), contra căruia scrie în 421 Contra Iulianum, în şase cărţi, în care arată că Sf. Părinţi greci şi latini admit păcatul original.

Cu ocazia apariţiei semipelagianismului după care exista o coexistenţă a graţiei cu liberul arbitru a scris De gratia et libero arbitrio şi De coirectione et gratia (426-7), apoi De predestinatione sanctorum adresată Sf. Prosper în 428 şi De dono perseverantiae (429). La sfârşitul vietii sale a luat din nou condeiul, contra lui Iulian de Eclana, şi a scris o operă neterminată cu titlul Contra Iulianum opus imperfectum (429-430).

e) Contra arienilor a scris opera De Trinitate deja amintită; apoi Contra sermonern Arianorum (418) şi Contra Maximum haereticum, arianerum episcopum (427-428).

6. Scrieri morale şi pastorale. De bono viduitatis (Despre binele văduviei, 404); De mendacio (Despre minciună, 394); De continentia-De agone christiano (Despre lupta creştină, 396) în care îi încurajează pe creştini la lupta contra răului. ,De patientia (418); De cantico novo, De catechisanzis rudibus, în care arată cum trebuiesc instruiţi cei simpli (400). De opere monachorum, în care se ocupă de lucrul manual cu care trebuie sa se ocupe călugării. In De bono conjugalli (Despre binele căsătoriei) se ocupă de demnitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, de drepturile şi datorinţele soţilor, iar în De sancta virginitate arată preţul mare al verguriei (401). Mai târziu (419) a scris De adulterinis convingiis, în care arată indisolubilitatea căsătoriei, chiar şi în caz de adulter, dar excepţie face privilegiul Paulin (dacă soţul păgân atentează la credinţa creştină a celuilalt). În 420 a scris Contra mendacium (Contra minciunii) împotriva priscilianului Diotinius care, cu ereticii săi, permiteau minciună pentru a nu se descoperi sectele lor religioase. În fine, Speculum de Scriptura Sacra (Oglinda Sfintei Scripturi) scrisă către 427, o colecţie de precepte morale extrase din Sf. Scriptură.

7. Din cuvântările multe pe care le-a ţinut credincioşilor săi din Hippona, cele mai multe au formă de dialog şi o tendinţă de moralizare. Ele au fost destul de lăudate în vechime. Ediţia benedictină a operelor Sf. Augustin numără 363 de cuvântări, însă numărul lor pare mai ridicat (500) şi cuprind cuvântări asupra Sf. Scripturi (1-183), asupra diferitelor sărbători (184-273), asupra diferiţilor sfinţi (273-360) şi asupra altor subiecte. Multe din ele sigur ni s-au pierdut, având în vedere că, de multe ori, autorul nu le-a scris, numai le-a predicat.

8. Nici Epistolele nu s-au păstrat toate. Colegia lor numără cam 220 de epistole scrise între 386-429. Cele mai multe sunt scrieri în care răspunde la diferite chestiuni filosofice, teologice, sau alte chestiuni ce i se puneau, unele dintre ele fiind adevărate tratate mici. Din ele reiese mai clar sufletul Sf. Augustin şi se clarifică uneori argumentele tratate în diferite alte opere.

În afară de Psalmus (Abecedarius) Sf. Augustin ne-a mai lăsat şi câteva poezii, care însă nu au prea mare interes şi nu sunt prea multe.

DOCTRINA SF. AUGUSTIN

Toţi criticii sunt de acord în a proclama că Sf. Augustin este cel mai mare Sfânt Părinte, ceea ce afirmă chiar protestanţii. Hamack spune: Nu există om, cu excepţia Sf. Pavel, care să se poată compara cu el, din al cărui gând şi spirit trăim. El a cumulat în sine toate comorile intelectuale ale antichităţii, transmiţându-1e urmaşilor. Acelaşi lucru îl face şi cu toată opera filosofică şi teologică creştină până la el, căreia îi imprima şi spiritul geniului sau, ştiind să unească tezaurul ştiinţei bisericeşti cu bogăţia incomparabilă a gândirii sale. Nu exista teren dogmatic în care spiritul sau fecund sa nu fi adus o contribuţie.

Iată punctele mai importante ale doctrinei sale. Ca izvoare ale credinţei, în primul loc stau Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, fiind crescut în neoplatonism şi înclinat, de altă parte, şi de geniul sau, spre alegorism şi misticism. De multe ori în exegeză părăseşte înţelesul literal a) Scripturii căutând alte înţelesuri morale sau spirituale. Ca supremă normă a credinţei pune autoritatea Bisericii. Celebra în această privinţă este fraza: Ego vera evangelie non crederem, nisi me catholicae Ecclesiae comeoveret auctoritas (Contra lui Faustus, XVIII, 2).

Rolul filosofiei în geneza credinţei şi dezvoltarea Tradiţiei este rezumat în cuvintele: Intellige ut credeas, crede ut inteligas. Înainte de a crede, el reclama un examen al mărturiei ce trebuie crezută; ce trebuie sa vadă: Cui sit credendum. După ce s-au admis odată adevărurile descoperite, raţiunea nu poate avea putinţă sa le pătrundă, ci de a le vedea convenienţa, armonia şi sa le arate fundamentele.

Sf. Augustin a dovedit existenţa lui Dumnezeu cu diferite argumente: cu cele teologice, cu cel metafizic, însă dintre toate cel mai preferat este acela al gradaţiunii perfecţiunilor în lume, spunând: Nulla esset mutabili a bona, nisi esse incommutabile bonorum (De Trinitate, VIII, 5). Cu toate că se găsesc unele texte în scrierile sale favorabile ontologismului, nu pare a fi adevărat că Sf. Augustin a fost ontologist. El determina foarte profund atributele lui Dumnezeu.

Cu privire la Sf. Treime el nu începe de la Tatăl, ci de la însăşi natura divină, una şi simplă, cum este Sf. Treime. Natura, esenţa sau substanţa divină este una şi aceeaşi; considerată însă sub diverse aspecte formează cele trei persoane divine. Pentru a explica mai bine cele trei persoane, recurge la teoria relaţiilor. El este cel dintâi care învaţă, clar şi precis, cu argumente raţionale, că Sf. Spirit purcede şi de la Fiul. Sf. Spirit purcede însă de la Tatăl şi Fiul ca de la un singur principiu. El găseşte în lumea creată şi multe analogii ale Sf. Treimi. Astfel este sufletul omenesc: Mens, notifia, amor (Mintea, cunoaşterea, iubirea): memoria, inteligenţa şi voinţa ş. a.

Dumnezeu a făcut la început materia prima şi spiritele; şi din această materie a făcut lumea, care a fost făcută în timp (Contra origeniştilor); tot ceea ce a fost făcut de Dumnezeu, a fost făcut după ideile pe care Dumnezeu le avea în Sine din veşnicie. Dumnezeu care a dat existenţă lucrurilor, le şi păstrează. Sf. Augustin explică existenţa răului în lume susţinând, contra manicheilor, că răul nu poate proveni de la un principiu al răului, ci pornind de la ideea că răul este Conuptio vel modi, vel specie, vel ordinis naturalis că adică nu este o lipsă a binelui metafizic, ci fizic şi moral. Spune că răul provine din imperfecţiunea creaturii sau din voinţa liberă a omului. Răul adevărat este cel moral care este pedepsit printr-un rău fizic. Cu privire la îngeri, Sf. Augustin adopta părerea generală. În Biserica latină îngerii au un scop mai mult sau mai puţin bun. Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu şi au fost înzestraţi cu graţie divină, însă unii dintre ei n-au perseverat în graţie, păcătuind prin mândrie, refuzând sa se supună lui Dumnezeu şi să-i fie credincioşi, fiind pedepsiţi pentru păcatul lor.

În Cristologie afirmă că Isus a avut un trup real, pământean, luat dintr-o femeie, că precum printr-o femeie (Eva) ne-a venit moartea, tot aşa printr-o femeie ne-a venit viaţa (Sf. Maria), Isus a avut un suflet raţional, care a fost legătura între Cuvânt şi carne, însă nu se pronunţă asupra originii acestui suflet. Isus a avut o ştiinţă completă şi absolută şi a avut în continuu viziunea beatifică a lui Dumnezeu.

Natura Sa omenească şi cea dumnezeiască au fost unite laolaltă în mod ipostatic. Cristos a venit pe pământ ca să răscumpere lumea: Si homo non perixet Filius Hominis non veniat. El s-a substituit nouă şi a satisfăcut pentru noi. Prin moartea Sa, ne-a eliberat de păcate şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. Răscumpărarea, în principiu, este pentru toţi oamenii, însă numai aceia se folosesc de ea care o vreau.

Isus însă n-a murit şi pentru îngeri.

În Eclesiologie şi-a dezvoltat doctrina contra donatiştilor. Ideea sa fundamentală este că Biserica formează un singur lucru cu Cristos. Ea este corpul al cărui cap este Cristos: Unus ergo homo Christus, caput et corpus Quod est Corpus eius, Ecclesia eius (în Psalmi, CXXVII, 3). Din acest corp al Bisericii fac parte nu numai cei în viaţă, dar şi cei morţi şi cei viitori. Caracterul principal al Bisericii este unitatea. Nu există decât o singură Biserica şi, cine este în afară de unitatea ei, este în afară de ea. Contra donatiştilor susţine că din Biserica fac parte nu numai cei buni, dar şi cei rai. Deşi Biserica este un corp social, ea este sfântă, cu toate că cuprinde în sânul ei şi păcătoşi; însă, prin doctrina ei, tainele sale, misiunea sa, (ministerul ei) şi prin însăşi existentă sa, are ca scop sfinţirea sufletelor, pe care trebuie s-o realizeze efectiv prin răspândirea adevărului şi transformarea moravurilor.

În afară de unitate şi sfinţenie, cel de al treilea privilegiu al Bisericii este catolicitatea, opusă provincialismelor înguste şi schismelor. Apoi, un alt caracter al Bisericii este apostolicitatea, legătura cu învăţătura şi Tainele practicate de Sf. Apostoli. Pentru a te mântui este absolut necesar să faci parte din această Biserică. Sf. Augustin repeta cuvintele Sf. Ciprian: Salus extra Ecclesiam non est. Biserica este apoi indefectibilă (indestructibilă) şi va rămâne până la capătul lumii (Nici porţile iadului nu o vor birui). Sf. Augustin recunoaşte magisteriul Bisericii ca infailibil. Acesta are, ca organe esenţiale, conciliile ecumenice (universale) şi episcopii Romei, a căror infailibilitate este recunoscută de Sf. Augustin de la Petru încoace. Biserica Romei, Scaunul lui Petru, căruia Domnul i-a încredinţat să-i pască oile, este cea care a avut întotdeauna întâietate între toate Bisericile din lume. Acest primat al Scaunului Apostolic (cathedra Petri) este nu numai doctrinal, ci înzestrat cu putere de jurisdicţie asupra întregii Biserici şi se manifesta în mod deosebit prin ascultarea tuturor apelurilor Papei de către toţi episcopii şi credincioşii Bisericii lui. Biserica Romei este centrul unităţii Bisericii universale sau catolice. Iar când Roma a aprobat deciziile conciliilor din Cartagina şi Milavi contra pelagienilor, Sf. Augustin a exclamat: Causa finita est; utinam aliquando finietur error. În ceea ce priveşte raportul Bisericii cu Statul, Sf. Augustin arată în De civitate Dei existenţa cetăţii pământeşti şi a cetăţii cereşti, care se opun una alteia prin scopurile şi sarcinile pe care le au: Statul conduce administrarea bunurilor temporale, Biserica se ocupă de interesele spirituale. În acest caz ele nu se opun, pentru că sunt amândouă voite de Providenţă; creştinul datorează ascultare puterii temporale, dar, în acelaşi timp, trebuie să asculte Biserica în problemele mântuirii sufletului său. Atât statul, cât şi Biserica sunt supuse Justiţiei. Pe de altă parte, ele îşi datorează reciproc ajutor, iar statul trebuie să acorde protecţie Bisericii. Raporturile dintre Biserică şi Stat se bazează pe următoarele principii: Biserica are dreptul de protecţie de la Stat, în timp ce ereziile şi toate cultele false nu pot reclama aceste favoruri. Ele pot chiar să fie obiectul unor măsuri de rigoare.

Toleranţa practică a unui cult necatolic este legitimă şi bună, însă trebuie limitată atunci când atentează împotriva adevărului, a păcii sociale şi religioase şi înlocuită cu măsuri restrictive. Această intervenţie a Statului în materie religioasă nu trebuie să meargă niciodată până la pedeapsa cu moartea. Ea trebuie mai întâi să vegheze la păstrarea terenului de înţelegere şi să încerce depăşirea obstacolelor prin propagarea adevărului. La nevoie însă se poate ajunge şi recurge la adevărate mijloace de constrângere, care sunt atunci nu numai legitime, ci şi folositoare.

Contra donatiştilor a trebuit, de asemenea, să apere validitatea Sacramentelor, dându-i astfel ocazia să aducă un progres decisiv în această direcţie. După ce determină destul de precis noţiunea sacramentului (rit sensibil instituit de Isus Cristos, care produce gratie), pentru a combate greşelile donatiştilor, face deosebire între validitatea şi eficacitatea Sacramentelor. Pentru ca un Sacrament sa fie valid, nu se cere nici credinţă, nici sfinţenia ministrului Biserica nu repeta Botezul şi Sf. Preoţie pentru cei care, avându-le, au trecut la schismă sau la erezie, pentru că ele imprima în suflet caracterul indelebil (de neşters). Ministrul păcătos poate să împartă darurile spirituale, fiindcă nu el este ministrul principal al Sacramentului, ci Isus Cristos, care se serveşte de ministru ca de un instrument.

Sacramentul însă nu-şi face efectul său decât într-un subiect dispus.

Vorbind despre Botez, spune că prin el se iartă toate păcatele, dar mai ales păcatul strămoşesc. Sf. Augustin înclina să afirme că Botezul dat de un necredincios este valid şi considera ca un lucru al Tradiţiei obiceiul Bisericii de a boteza copiii curând născuţi, trăgând de aici concluzia că şi aceştia au păcatul strămoşesc. Aminteşte apoi de mai multe ori Taina Sf. Mir. Cu privire la Euharistie, deşi sunt unele texte în care s-ar părea că Sf. Augustin afirmă în această taină numai o prezenţă morală şi simbolică, numind-o semnul Trupului lui Cristos, cu toate acestea sunt multťalte locuri în care prezentă reală este afirmată cu tărie. Aşa de exemplu: Pâinea aceea pe care aţi văzut-o sfinţindu-se pe altar prin cuvântul Domnului, este Trupul lui Cristos. Potirul acela şi ceea ce este în el, sfinţit prin cuvântul Domnului, este Sângele lui Cristos (Cuv. 227). Acest Trup pe care-l mâncăm, spune el, este acelaşi pe care Cristos l-a luat în sânul Mariei şi l-a avut în viaţa sa pământeană.

Contra donatiştilor a susţinut că Preoţia, pentru că imprima în suflet caracterul indelebil, nu poate fi repetată, chiar dacă a fost conferită de un eretic sau schismatic. Despre Căsătorie vorbeşte contra Manicheilor, arătând că scopul ei este chiar procreerea copiilor, însă condamna pe aceia care fac din ea un instrument al plăcerilor. Căsătoria are două proprietăţi: unitatea, excluzând poliandria, care este contra bonum prolis, dar excluzând şi poligamia şi indisolubilitatea.

În Eshatologie Sf. Augustin şi-a dat seama de multele dificultăţi pe care le are de întâmpinat. El admite că, imediat după moarte, sufletele primesc o parte din răsplată sau din pedeapsa, însă nu afirmă decât pentru martiri că sufletele lor văd faţa lui Dumnezeu; pentru celelalte suflete ezită sa afirme acelaşi lucru. De asemenea, respinge milenarismul, pe care-l susţinuse câtva timp. Nu ştim când va fi sfârşitul lumii, însă atunci toţi vor învia şi vor avea un timp real, nu unul spiritual şi vom fi răsplătiţi după faptele noastre bune. Cei răi vor suferi şi o pedeapsă a simţurilor, după gravitatea păcatelor. Chiar şi copiii morţi fără Botez, vor suferi o pedeapsă, însă foarte uşoară, totuşi veşnică. Admite apoi existenţa Purgatoriului. De aceea, cei morţi au nevoie de ajutorul nostru, pentru că ei nu pot să mai facă nimic meritoriu. Cea mai mare glorie a Sf. Augustin o formează lupta contra pelagianismului, aducând lumină deplină asupra păcatului strămoşesc şi asupra graţiei, meritând cu drept cuvânt numele de Doctor gratiae. După ce s-a ocupat cu statul primitiv al omului, arătând că Adam a avut un trup nemuritor, scutit de toate relele, de boale, de bătrâneţe şi un suflu înzestrat cu o ştiinţă infuză, trupul fiind supus minţii, iar mintea legii lui Dumnezeu, înzestrat eu o voinţă liberă şi mai ales cu harul divin, abordează problema păcatului strămoşesc şi a consecinţelor sale.

Existenţa păcatului strămoşesc o dovedeşte din Sf. Scriptură, din Cartea Facerii şi din Epistola către Romani V, 12, 16 şi Ioan III, 5, apoi din autoritatea Sfinţilor Părinti, din practica Bisericii de a boteza copiii mici; În fine, din condiţia fizică şi morală mizerabilă în care se găseşte omenirea: boale, dureri, sărăcie, ignorantă, păcate, calamităţi de tot felul şi, mai ales, din lupta dintre spiritul nostru şi poftele trupului.

Pentru a determina în ce consistă esenţa acestui păcat, Sf. Augustin şi-a dat foarte bine seama, spunând despre păcatul strămoşesc: Nihil ad predicandum notius, nihil ad inteligendum secretius (De moribus Ecl. cath. l, 40). După el, păcatul strămoşesc nu este altceva decât pofta simţurilor, mai precis, pofta sexuală (concupiscentia carnis), care îl întoarce pe om de la bunurile superioare şi îl înclină spre plăcerile inferioare. Aceasta deci este o pedeapsă a păcatului, pentru că provine din păcatul lui Adam şi, în acelaşi timp, este păcat, fiindcă e o dezordine care dă naştere păcatului. În ea trebuie să deosebim actul, sau fapta în sine, şi vina sau culpabilitatea. Botezul şterge ultima, însă rămâne şi după Botez actul, care este un rău, aşa cum rămâne rana după ce ai scos cuţitul. Atunci, obiectau pelagienii, căsătoria este rea, fiindcă este inseparabilă de aceasta concupiscentă. Sf. Augustin răspunde că nu este rea căsătoria, ci aceasta poftă, care este un defect, o boală. Pentru ca să explice cum poate fi păcatul strămoşesc şi în copilul meu, care nu poate păcătui, Sf. Augustin spune că Adam a fost capul moral al omenirii şi, păcătuind el, toţi urmaşii lui au păcătuit prin el. Acest păcat strămoşesc se transmite prin naştere, sau mai bine zis, prin acţiunea concupiscenţei din actul naşterii, pentru că pofta naşte, precum sângele stricat naşte sânge-stricat. Acest lucru poate fi înţeles pentru trupuri, însă cum moşteneşte sufletul păcatul strămoşesc? Pentru a rezolva această problemă, trebuie rezolvată altă problemă, aceea a originii sufletului, neadmiţând teoria preexistenţei sufletelor, apărată de Origen. Sf. Augustin trebuie sa aleagă între moştenirea sufletului de la părinţi prin naştere (traducianism) şi creaţionism (sufletul este creaţia lui Dumnezeu).

În prima ipoteză, admiţând că părinţii dau nu numai trupul, ci şi sufletul, sufletul copilului este pătat de păcatul original odată eu acela al părinţilor. În ipoteza a doua, trebuia să se admită că sufletul, creat curat de Dumnezeu, se întină numai în contact cu trupul întinat. Ori acest ultim lucru părea că nu poate fi împăcat cu bunătatea lui Dumnezeu. Aşa încât, cu toate că înclina prin ideile sale filosofice spre creaţionism, susţinut de duşmanii săi, Sf. Augustin n-a ştiut să se rupă de traducianism. în Retractationes spune că acest lucru este lăsat la libera apreciere a teologilor, însă cu condiţia să fie respectate învăţăturile credinţei cu privire la păcatul strămoşesc.

Consecinţele păcatului strămoşesc au fost de-a dreptul dezastruoase pentru om. I-a luat toate darurile supranaturale şi preternaturale; pentru trup suferinţă şi moarte, pentru suflet ignoranţă, pierderea libertăţii perfecte de care se bucură în rai, acesta fiind înlocuit cu liberul arbitru, care este înclinat foarte mult spre păcat. Aşa încât, fără har, omul nu poate evita păcatul. Nu numai atât, dar în starea actuală, chiar având graţia, omul nu poate evita toate păcatele fără un privilegiu special, cum a fost dat Preacuratei. În felul acesta, neamul omenesc formează o massa perditionis, o masă a pierzării care nu se poate mântui decât prin harul lui Dumnezeu. Chiar şi copiii care mor nebotezaţi, înainte de a ajunge la uzul raţiunii, merg în iad, unde suferă o pedeapsă foarte uşoară. Contra pelagienilor, care nu admit decât graţiei exterioare, Sf. Augustin afirmă existenţa graţiei interne, care iluminează inteligenţa noastră, fortifică voinţa, o previne sau o excita, o susţine, cu un cuvânt cooperează cu voinţa noastră.

Graţia este necesară pentru că, fără ea, omul nu poate face nici un act supranatural. Ea începe şi termină opera mântuirii noastre. Ea este deci necesară pentru credinţă, pentru faptele bune şi pentru perseverenta finală. Fără ea, omul, nici în ordinea naturală, nu poate îndeplini legea toată. Cu toate acestea, de aici nu rezultă că toate faptele necredincioşilor sunt păcate, deşi le condamna pentru lipsa unei bune intenţiuni. Sf. Augustin insista mult, contra pelagienilor, asupra gratuităţii graţiei. Este gratuită atât prima graţie, cât şi ultima, a perseverenţei finale.

Care este părerea Sf. Augustin despre natura harului şi raportul dintre el şi libertatea omului? Janseniştii şi protestanţii spun că Sf. Augustin a prezentat graţia ca o forţă care atrage în mod irezistibil voinţa, în aşa fel încât voinţa devine o facultate pasivă, care nu cooperează liber cu harul divin la facerea binelui. Este oare drept că n-a admis decât graţia eficientă, sau ceea ce numesc teologii moderni auxilium quo şi că nu a cunoscut graţia suficientă, sau auxilius sine quo non, care ne lasă liberi să o urmăm sau nu? Este oare adevărat că, după el, orice graţie este eficientă în mod intrinsec şi în afară de voinţa noastră, sau insuficientă? În multe locuri Sf. Augustin repeta că nu numai Dumnezeu este Acela care lucrează în noi pentru a vrea şi a face şi că graţia divină ne face să cunoaştem şi să observăm legea, aşa încât s-ar părea că graţia ar distruge liberul arbitru în noi. Însă acestea trebuie comparate cu locurile în care el afirmă clar existenţa liberului arbitru în noi, atât în fapte bune, cât şi în cele rele şi unde, de exemplu, spune că, în mod voluntar şi liber, unii oameni răspund lui Dumnezeu sau nu. Adevărul este că Sf. Augustin e un polemist care pune în relief când rolul voinţei, când pe cel al graţiei, după duşmanii pe care îi combate: manicheii de o parte, pelagienii de altă parte. Sunt foarte sugestive cuvintele cu care începe tratatul De gratia et libero arbitrio. Exista gânditori care cred ameninţat liberul arbitru imediat ce se rosteşte cuvântul graţie; exista, de asemenea, alţii care apără într-atâta graţia, încât pun în primejdie liberul arbitru al omului. Eu n-am încetat a scrie contra primilor, cum astăzi va adresez această carte, contra celorlalţi. Însă cum se poate împăca acţiunea divină asupra voinţei, cu exerciţiul liberului arbitru?

Sf. Augustin îşi dă seama că există ceva misterios în privinţa această. Pe el îi interesează mai mult faptul în sine, pe care-l afirmă. După el ceea ce face omul sub acţiunea graţiei, o face prin voinţa sa... Voinţa nu e cu adevărat liberă decât atunci când a fost răscumpărată prin graţie de sclavia păcatului (De spiritu et litera c. 30). Asupra chestiunii de unde-şi are origine graţia şi eficientă sa, din însăşi natura sa intrinsecă sau din voinţa omului, Sf. Augustin nu s-a pronunţat clar. Cu toate că, adesea, pare că admite ipoteza a doua, făcând din graţia eficientă aceea pe care Dumnezeu o acordă prevăzând că, fiind date condiţiile subiectului, ea îşi va produce efectul dorit.

Despre graţia sfinţitoare Sf. Augustin tratează mai puţin. Ea este prezentă ca o realitate inerentă sufletului, pe care-l reînnoieşte total. Prin ea, omul devine Fiul lui Dumnezeu, chipul sau trăieşte din viaţa divină şi din dreptatea Lui.

Sf. Augustin s-a ocupat, de asemenea foarte mult, cu predestinaţia. Predestinaţia este acel act prin care Dumnezeu hotărăşte din veşnicie că va da unor oameni graţie în lumea aceasta şi glorie în cealaltă. Deci exista doua predestinaţii: una la glorie, care cuprinde şi pe aceea la graţie; aceasta din urmă nu presupune pe cea la glorie. Pelagienii susţineau că Dumnezeu, prevăzând din veşnicie tot ce se va întâmpla în timp, hotărăşte soarta oamenilor după felul cum se vor folosi ei de libertatea lor.

Doctrina Sf. Augustin despre predestinaţie rezultă din aceea a graţiei. Este clar că, dacă Dumnezeu din veşnicie a decis să acorde numai unui număr de oameni graţii eficiente (care obţin concursul omului), iar altora numai graţii ineficiente, primii se vor mântui, iar alţii se vor pierde. Totuşi, când vorbeşte despre ultimii, Sf. Augustin nu foloseşte termenul de predestinaţie, pentru că aceştia nu sunt predestinaţi la păcat, la pierzare, ci sunt pur şi simplu abandonaţi, lăsaţi în masa pierzării, pe când cei aleşi sunt predestinaţi la graţie şi la glorie. Oricine este predestinat la glorie va obţine toate mijloacele pentru a ajunge la scop: va fi mai întâi chemat la credinţă, apoi justificat prin graţiile eficiente, apoi va obţine perseverenta finală, după cuvintele apostolului Pavel în Romani 8, 30. Dacă însă ne întrebăm ce părere a avut Sf. Augustin despre aceasta predestinaţie: e oare ea absolută şi gratuită, sau condiţionată? Decretul prin care Dumnezeu duce pe unii la cer este antecedent sau urmează prevederea meritelor ante seu post praevisa merita? Sf. Augustin pare că a înclinat pentru prima. Aceasta părere este de altfel conforma cu ideile sale filosofice despre domeniul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor şi despre independenţa absolută a hotărârilor Sale. După el, Dumnezeu este autorul întregului bine ce exista, deci şi mântuirea nu poate fi decât opera Lui singur. Astfel, îi combate cu mare energie pe semipelagieni care vreau ca gloria lui Dumnezeu să ni se dea ţinându-se seama de meritele noastre şi care spun că e prin credinţa noastră, al cărei început vine de la noi înşine, şi că noi obţinem darurile de la Dumnezeu aşa. Alt argument pe care-l foloseşte Sf. Augustin pentru a aproba predestinaţia absolută îl are în copiii care mor botezaţi înainte de uzul raţiunii. Aceştia desigur se mântuiesc, în afară de orice merite. Argumentul semipelagienilor că aceştia sunt salvaţi sau condamnaţi după binele sau răul pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi trăit, nu are nici o valoare, pentru că oamenii sunt judecaţi după purtarea lor reală, nu după cea ipotetică. Dacă acest lucru este adevărat pentru copii, de ce n-ar fi adevărat şi pentru oamenii maturi? Şi e mai logic să se admită că atât într-un caz, cât şi în celălalt, mântuirea provine numai din mila lui Dumnezeu. El nu este dator nimănui cu nimic. Dacă dă unora, ceea ce refuză altora, e din bunătate, pe de o parte şi din dreptate, pe de altă parte. Aşadar, predestinaţia nu are nimic de-a face cu meritele celui ales. Nu meritele fac ca cineva să fie ales, ci mai ales alegerea îi este începutul meritelor. Pentru a explica însă voinţa lui Dumnezeu care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, Sf. Augustin nu cunoaşte încă distincţia orientală a Părinţilor orientali, care deosebesc o voinţă antecedentă sau prima, cum o numesc ei, de una secundă sau consecventă, prin care Dumnezeu alege numai pe aceia care colaborează cu prima. Cu toate acestea, dat fiind că el recunoaşte cu Sf. Pavel că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, că Isus a murit pentru toţi, pare că admite şi ei o voinţă antecedentă în Dumnezeu.

Cât priveşte reprobarea (osândirea), Sf. Augustin îşi închipuie întreaga omenire o massa perditionis, în urmă păcatului strămoşesc al lui Adam. Din aceasta masă, Dumnezeu vrea să aleagă un mic număr de oameni din toate categoriile: aceştia sunt predestinaţii şi acest lucru îi face să-şi arate bunătatea Sa. Pe ceilalţi îi lasă acolo unde au fost. Dumnezeu nu poate fi acuzat cu nimic pentru acest lucru, fiindcă împarte darurile Sale aşa cum vrea şi nu face nimănui nedreptate refuzând un lucru pe care nu trebuie să-l dea. Osândiţii rămân totdeauna liberi în actele lor; nefericirea este că voinţa lor slabă nu este ajutată de graţia eficientă, care să le dea forţa de a face binele, care Dumnezeu hotărăşte din veşnicie că va da unor oameni graţii în lumea aceasta şi glorie în cealaltă. Deci exista doua predestinaţii: una la glorie, care cuprinde şi pe aceea la graţie; aceasta din urmă nu presupune pe cea la glorie. Pelagienii susţineau că Dumnezeu, prevăzând din veşnicie tot ce se va întâmpla în timp, hotărăşte soarta oamenilor după felul cum se vor folosi ei de libertatea lor.

Doctrina Sf. Augustin despre predestinaţie rezultă din aceea a graţiei. Este clar că, dacă Dumnezeu din veşnicie a decis sa acorde numai unui număr de oameni graţii eficiente (care obţin concursul omului), iar altora numai graţii ineficiente, primii se vor mântui, iar alţii se vor pierde. Totuşi, când vorbeşte despre ultimii, Sf. Augustin nu foloseşte termenul de predestinaţie, pentru că aceştia nu sunt predestinaţi la păcat, la pierzare, ci sunt pur şi simplu abandonaţi, lăsaţi în masa pierzării, pe când cei aleşi sunt predestinaţi la graţie şi la glorie. Oricine este predestinat la glorie va obţine toate mijloacele pentru a ajunge la scop: va fi mai întâi chemat la credinţă, apoi justificat prin graţiile eficiente, apoi va obţine perseverenţa finală, după cuvintele apostolului Pavel în Romani 8, 30. Dacă însă ne întrebăm ce părere a avut Sf. Augustin despre aceasta predestinaţie: e oare ea absolută şi gratuită, sau condiţionată? Decretul prin care Dumnezeu duce pe unii la cer este antecedent sau urmează prevederea meritelor ante seu post praevisa merita? Sf. Augustin pare că a înclinat pentru prima. Aceasta părere este de altfel conforma cu ideile sale filosofice despre domeniul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor şi despre independenţa absolută a hotărârilor Sale. După el, Dumnezeu este autorul întregului bine ce exista, deci şi mântuirea nu poate fi decât opera Lui singur. Astfel, îi combate cu mare energie pe semipelagieni care vreau ca gloria lui Dumnezeu să ni se dea ţinându-se seama de meritele noastre şi care spun că e prin credinţa noastră, al cărei început vine de la noi înşine, şi că noi obţinem darurile de la Dumnezeu aşa. Alt argument pe care-l foloseşte Sf. Augustin pentru a aproba predestinaţia absolută îi are în copiii care mor botezaţi înainte de uzul raţiunii. Aceştia desigur se mântuiesc, în afară de orice merite. Argumentul semipelagienilor că aceştia sunt salvaţi sau condamnaţi după binele sau răul pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi trăit, nu are nici o valoare, pentru că oamenii sunt judecaţi după purtarea lor reală, nu după cea ipotetică. Dacă acest lucru este adevărat pentru copii, de ce n-ar fi adevărat şi pentru oamenii maturi? Şi e mai logic să se admită că atât într-un caz, cât şi în celălalt, mântuirea provine numai din mila lui Dumnezeu. El nu este dator nimănui cu nimic. Dacă dă unora, ceea ce refuză altora, e din bunătate, pe de o parte şi din dreptate, pe de altă parte. Aşadar, predestinaţia nu are nimic de-a face cu meritele celui ales. Nu meritele fac ca cineva să fie ales, ci mai ales alegerea îi este începutul meritelor. Pentru a explica însă voinţa lui Dumnezeu care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, Sf. Augustin nu cunoaşte încă distincţia orientală a Părinţilor orientali, care deosebesc o voinţă antecedentă sau prima, cum o numesc ei, de una secundă sau consecventă, prin care Dumnezeu alege numai pe aceia care colaborează cu prima. Cu toate acestea, dat fiind că el recunoaşte cu Sf. Pavel că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, că Isus a murit pentru toţi, pare că admite şi ei o voinţă antecedentă în Dumnezeu. Cât priveşte reprobarea (osândirea), Sf. Augustin îşi închipuie întreaga omenire o massa perditionis, în urmă păcatului strămoşesc al lui Adam. Din aceasta masa, Dumnezeu vrea să aleagă un mic număr de oameni din toate categoriile: aceştia sunt predestinaţii şi acest lucru îi face să-şi arate bunătatea Sa. Pe ceilalţi îi lasă acolo unde au fost. Dumnezeu nu poate fi acuzat cu nimic pentru acest lucru, fiindcă împarte darurile Sale aşa cum vrea şi nu face nimănui nedreptate refuzând un lucru pe care nu trebuie să-l dea. Osândiţii rămân totdeauna liberi în actele lor; nefericirea este că voinţa lor

slabă nu este ajutată de graţia eficientă, care să le dea forţa de a face binele.

Celor care obiectau că această doctrină sumbră duce la disperare, la inerţie şi indiferentă, pentru că, orice ai face, eşti ales sau condamnat după graţiile eficiente pe care le vei primi, Sf. Augustin le răspunde că ea mai degrabă îndeamnă la umilinţă, - fiindcă singur Dumnezeu este nădejdea noastră - şi la efort, fiindcă eforturile personale sunt o prezumţie că suntem aleşi şi un indiciu al perseverenţei finale. Sf. Augustin vede în Dumnezeu Adevărul, Înţelepciunea, Bunătatea: deci, o astfel de fiinţă nu poate produce răul, sub nici o forma. El nu poate decât să permită unei creaturi să-l facă. El are de altfel motive juste să-l permită, mijloace să-l prevadă, puterea de a-l pedepsi şi înţelepciunea de a trage din el, într-un mod oarecare, binele, făcând să se manifeste justiţia Sa, după cum binele va încorona la aleşi strălucirea milostivirii şi a bunătăţii divine. Sf. Augustin ţine totdeauna socoteală de justiţie şi de mizericordia care reglementează conduita lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale.

Doctrină predestinaţiei, aşa cum a elaborat-o Sf. Augustin, nu e atât de înspăimântătoare cum se zice. Ea prezintă, în ciuda câtorva lipsuri şi impreciziuni, mari avantaje de ordin apologetic, teologic şi mistic: a) menţine în credinţă, contra origenismului, faptul că vor exista aleşi şi condamnaţi contra pelagianismului - gratuitatea graţiei şi a mântuirii; atrage atenţia asupra privirii în mod deosebit binevoitoare a lui Dumnezeu, al cărei obiect sunt aleşii; c) pune în lumină perfecţiunile divine; înclina raţiunea în faţa unei înţelepciuni nepătrunse... O, adâncul bogăţiei şi al ştiinţei lui Dumnezeu Cât sunt de necercetate judecăţile lui şi cât sunt de nepătrunse căile lui Lui (Romani XI, 33). Ea obligă voinţa să se supună cu încredere voinţei infinite; ea sesizează sufletul în faţa veşnicelor îndatoriri ale lui Dumnezeu faţa de creaturile Sale credincioase. Pericolele înţelegerii greşite a acestei predestinaţii augustiene vin de acolo că Dumnezeu activează în sufletele care lucrează la mântuire, nu exclude activitatea omenească, în mod normal, ci o cere. Să avem încredere în bunătatea Lui.

Luther şi Calvin poartă vina că au desfigurat predestinaţia, agravând-o şi făcând o gravă eroare, însă conformă cu credinţă lor, cum că credinţă, chiar fără fapte, ne mântuieşte. Ceea ce Sf. Augustin nu a afirmat niciodată, ci dimpotrivă, credinţă fără fapte este moartă. Protestantismul nu este decât un pseudo-augustinianism.

Care este doctrină Bisericii cu privire la predestinaţie? Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Voinţa fiecărui om este liberă. Omul însă, nu poate face nimic, cu forţele sale naturale, pentru mântuirea sa, fără concursul graţiei lui Dumnezeu, care o dă cui îi place. Dumnezeu vede amănunţit, anticipat, vieţile omeneşti şi determina dinainte pe cel care va fi fidel la graţie ca, astfel, să fie ales. Dar această previziune şi acest decret sunt, după opinia admisă de Biserică, subordonate exerciţiului liberului arbitru, în felul că nimeni nu va fi ales sau condamnat fără meritul sau contribuţia personală. Cu excepţia unei revelaţii speciale, nimeni nu poate fi sigur de propria sa predestinaţie.

Fiecăruia i se acordă fidel graţiile care îi sunt necesare pentru mântuire. În Pildele spuse de Mântuitor se vede că omul este însuşi înfăptuitorul, artizanul fericirii sau osândirii sale veşnice.

Şi în descrierea Judecăţii din urmă la Sf. Matei XX, 22-25; Romani I, 32; II, 2 luăm cunoştinţă că răsplata cu fericirea veşnică o primim dacă facem bine unora mai mici, iar pedeapsa, dacă refuzăm să ne ajutăm aproapele. Sf. Augustin a formulat clar şi fără echivoc doctrină Purgatoriului, existenţa lui, bazându-se pe textul Sf. Scripturi (l Cor.II,11-15). Anunţă înainte, şi admite pentru viaţa viitoare, pedepse temporare cu foc pentru purificarea sufletelor; în acelaşi timp, prescrie şi arată necesitatea rugăciunilor, a pomenilor pentru morţi. Nonnulez fideles per ignem quendam purgatorium, quanto magia minusque bona pereuntia dilexerunt, tanto tardius citiusque salvari, spuse în Enchiridion c. LXIX. De asemenea, adaugă că, după moarte, cei vinovaţi vor fi pedepsiţi, pentru vini uşoare, cu pedepse în Purgator: Vel ignem purgationis, vel poenam aeternam (pentru cei cu păcate grele) (F. A. A. Cayré, Precis de Patrologie, Tome premier, Paris-Toumai-Rome, 1927, p. 69). Sf. Augustin a fost cei mai competent om al Bisericii în cunoaşterea istoriei creştine până la el, unind sfinţenia cu ştiinţa, speculaţia filosofică cu credinţa, acţiunea cu contemplarea, la un grad fără pereche. A fost, de asemenea, doctorul universal şi spiritual cei mai puternic pe care l-a avut Biserica.