Greco-Catolic.ro

Este necesar să amintim scriitorii precursori imediaţi, sau contemporani Sfântului Augustin, care au avut legături cu ei. Pentru a înţelege mai bine scrierile sale, vom aminti scrierile unor donatişti şi pe Sf. Optat, aflând convorbiri despre Sf. Augustin şi despre scriitorii asupra cărora Sf. Augustin a avut o mare influenţă.

Schisma donatistă se leagă de exagerarea africanilor cu privire la invaliditatea Botezului administrat de eretici. Acest lucru s-a aplicat şi cu privire la Sf. Taină a Preoţiei, bazându-se pe principiul fals că sacramentele şi au eficacitatea lor de la sfinţenia ministrului. Donatiştii, episcopi africani, au început lupta contra episcopului Cecilian al Cartaginei care a fost consacrat de episcopul Felix de Aptonge, catolic, considerat trădător, adică vinovat că a predat Scripturile în mâna păgânilor, după cum se scria în edictele persecutorului Diocleţian din 303.

DONATIŞTII, adepţii lui Donat de Cartagina, organizatorul sectei, afirmau că numai cei drepţi şi sfinţi fac aici pe pământ Biserica vizibilă, şi că validitatea sacramentelor atârnă de sfinţenia interioară a ministrului. De aceea, au contestat autoritatea episcopului Cartaginei, Cecilian, pentru vina menţionată şi, printr-un conciliu de 70 de episcopi reunit la Cartagena, sub influenţa Doamnei Luciala, bogată, coruptă şi falsă credincioasă, i-au găsit un concurent şi un înlocuitor lui Cecilian pe un oarecare Majorin care a fost consacrat, de Donat de la Căsuţele Negre, episcop şi duşman neîmpăcat al lui Cecilian şi, în acelaşi timp, adevăratul şef al partidului dizident, rupt de catolici; pe atunci îi considerau trădători pe catolici şi pretindeau că numai secta donatiştilor formează adevărata Biserica. Urmaşul lui Majorin, Donat de Cartagina, din 315, a fost organizatorul schismei care şi-a luat numele de la ei, schismă ce a împărţit Biserica din Africa în două Biserici rivale. Schisma a ţinut un secol, producând în acelaşi timp o bogată literatură polemică. Acestuia i-a urmat Parmenian (355-391) care a continuat opera lui Donat cu atâta ştiinţă şi abilitate încât Sf. Optat de Milevi (366) şi Sf. Augustin (400) au scris tratate întregi să-l combată.

Succesul donatiştilor se datora doctrinei lor simpliste, eretice: l. Biserica este o societate a sfinţilor, păcătoşii sunt excluşi din ea. 2. O ierarhie donatistă de peste 300 de episcopi, organizaţi de Donat cei Mare, se afla în Africa Latină contra celei catolice. 3. Bande de propagandişti zelatori, cu salutul Deo laudes propagau erezia dur şi cu cruzime făcând chiar crime, încât Roma, în 313, şi Arles în 314 îi condamnă, iar împăratul Constantin luă severe măsuri într-o vreme, apoi îi lasă mai blând şi abia Constant (337-350) alungă episcopii lor din Africa. Însă, sub Iulian Apostatul, fură iertaţi şi abia mai târziu combătuţi definitiv de Sf. Optat Milevitanul şi de Sf. Augustin (pe la anul 400), cu sprijinul statului. Puterea civilă luă măsuri de reprimare a bandelor de răzvrătiţi care, în numele religiei, tulburau pacea şi ordinea publică.

Dintre scriitorii donatişti cei mai importanţi sunt:

Donat cel Mare (335-355) care a scris Despre Botez şi Despre Sf. Spirit în care se arată subordinarian.

Vitelius a scris o Apologie, tratate disciplinare şi pamflete contra catolicilor.

Macrobius, pseudo-episcop de Cartagina, a scris De singularitate clericorum ce se află în scrierile Sf. Ciprian.

Parmenian, succesorul lui Donat (mort în 391), a scris un tratat Contra Bisericii trădătorilor, combătut de Sf. Optat şi o Epistolă către Ticoniu, precum şi Psalmi, pentru răspândirea ereziei sale.

SFÂNTUL OPTAT MILEVITANUL

Venerabilis memoriae Milevitanus episcopus a fost, împreună cu Sf. Augustin, principalul adversar al donatiştilor. Scrierea sa principală este De schismate Donatistarum, compusă pe la 366.

În ea combate scrierea lui Parmenian, explicând istoria schismei donatiste şi insistând asupra celor două puncte care separau pe donatişti de catolici: Natura adevăratei Biserici şi validitatea Sacramentelor. În cartea a II-a tratează foarte frumos despre unitatea Bisericii, arătând că ea nu este decât în comuniune cu Biserica Romei, iar în cartea III-IV combate batjocurile duşmanilor asupra catolicilor. În cărţile IV-VI se ocupă de validitatea sacramentelor, apărând eficacitatea lor ex opere operato. Sacramentele sunt sfinte nu prin oameni, ci prin sine, independent de sfinţenia ministrului.

Această scriere este de cea mai mare importanţă pentru istoria donatismului, fiindcă ea formează baza eclesiologiei şi a sacramentalei, atât de splendid dezvoltată de Sf. Augustin.

Şi, fiindcă o mare parte din lucrările Sf. Augustin se referă la combaterea pelagianismului, amintit puţin în paginile precedente, vom aduna noi date asupra acestei erezii atât de grave in istoria Bisericii.

PELAGIANISMUL

Pelagianismul, erezie naturalistă pe baza stoiciană, popularizată la începutul secolului al V-lea şi, mai înainte, de călugărul Rufin, prin Teodor Mopsuestenul din şcoala Antiochenă, a fost reluată de călugărul breton (francez) PELAGIU şi adepţii lui, între care Celestin şi încorporată logic într-un corp de doctrină de episcopul Iulian de Eclana, pe la anul 400. Ansamblul sistemului, dezvoltat de aceşti trei oameni, este destul de coerent.

a) Principiul fundamental al ereziei este atotputernicia morală a voinţei libere. Omul poate totdeauna singur să vrea să facă binele, chiar şi când nu vrea să-l facă. A voi şi a-l face nu depinde decât de ei. Întotdeauna au existat oameni fără păcat.

b) Păcatul original nu există. Adam a fost creat muritor şi supus concupiscenţei înaintea păcatului sau; ei nu ne-a vătămat pe noi decât prin exemplul sau rău. Usurinţa de a păcătui de care suferă omul, vine din obisnuinţa să deprinsă.

c) De aici rezultă, după opinia lor, că Botezul nu este absolut necesar pentru viaţa veşnică.

d) Graţia sfinţitoare dată prin Botez nu este baza necesară a activităţii supranaturale ci numai un remediu pentru păcatele actuale şi o podoabă spirituală a creştinului, ca un semn al adopţiunii sale divine.

e) Graţiile actuale nu pot fi decât graţii exterioare de instruire şi exemple, cel mult vor fi graţii interioare de iluminare. Pelagienii nu au graţia interioară, acţionând asupra voinţei libere. Referitor la activitatea divină, afirmă că gratia nu pătrunde chiar în sufletul nostru pentru a-l lărgi şi a-l transforma. Prin urmare nu există predestinaţie propriuzisă, ci o simplă previziune. Referitor la activitatea divină, afirmă că graţia nu pătrunde chiar în sufletul nostru pentru a-l lărgi şi a-l transforma. Prin urmare nu există predestinaţie propriuzisă, ci o simplă previziune.

f) Mântuirea nu este o renaştere din moarte la viaţă, ci mai mult o înălţare la o viaţă mai înaltă (adopţiunea divină); influenţa lui Cristos este pur exterioară. Religia însăşi seacă prin această suprimare a Milei lui Dumnezeu şi a rugăciunii încrezătoare in om. Ea se reduce la relaţii reci ale creditorului faţă de debitor.

Pelagius a fost cucerit de aceste idei la Roma, la începutul sec. V (409), unde îl câştigă pe însuşi Celestius. Cu ei, propagă erezia în Sicilia, apoi în Africa (410), de unde trecu în Palestina. Celestius rămase în Africa pentru a-şi continua Opera, dar un conciliu la Cartagina, în 411, îl excomunică şi-l obligă să se retragă in Orient, fiind făcut preot la Efes.

Pelagiu a fost denunţat în 415 episcopului Ioan al Ierusalimului de către Paul Orosius, prietenul Sf. Augustin, dar nu a fost condamnat, căci Orientalii îl protejau, pe ei şi pe Celestius. În Africa se veghea. Două concilii, la Cartagina şi la Milevi, îl denunţară Papei Inocenţiu I, care-l condamnă pe Pelagiu (27 ianuarie 417) cu câteva zile înainte de moartea lui. Celestius veni la Roma şi, prin formule ambigue, înşelă pe unii că ar fi nevinovaţi, dar un conciliu la Cartagina, în 418, aduse 9 canoane contra ereziei. Papa, lămurit deplin, condamnă definitiv pe cei doi eretici prin Epistola tractoria, trimisă întregii Biserici, pe care episcopii trebuiră să o subscrie. Numai 18 episcopi italieni refuzară şi fură depuşi şi exilaţi.

Unul din recent-câştigaţii la pelagianism, episcopul Iulian de Eclana, se făcu apărătorul celor doi propagatori intraţi în umbră şi a urmaşului acestuia, Zosim. Însă Sf. Augustin l-a condamnat şi l-a combătut viguros pe Iulian, care a murit în mizerie în anul 454.