Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul XIII

PRECURSORI ȘI CONTEMPORANI AI SFÂNTULUI AUGUSTIN

Este necesar să amintim scriitorii precursori imediați, sau contemporani Sfântului Augustin, care au avut legături cu ei. Pentru a înțelege mai bine scrierile sale, vom aminti scrierile unor donatiști și pe Sf. Optat, aflând convorbiri despre Sf. Augustin și despre scriitorii asupra cărora Sf. Augustin a avut o mare influență.

Schisma donatistă se leagă de exagerarea africanilor cu privire la invaliditatea Botezului administrat de eretici. Acest lucru s-a aplicat și cu privire la Sf. Taină a Preoției, bazându-se pe principiul fals că sacramentele și au eficacitatea lor de la sfințenia ministrului. Donatiștii, episcopi africani, au început lupta contra episcopului Cecilian al Cartaginei care a fost consacrat de episcopul Felix de Aptonge, catolic, considerat trădător, adică vinovat că a predat Scripturile în mâna păgânilor, după cum se scria în edictele persecutorului Dioclețian din 303.

DONATIȘTII, adepții lui Donat de Cartagina, organizatorul sectei, afirmau că numai cei drepți și sfinți fac aici pe pământ Biserica vizibilă, și că validitatea sacramentelor atârnă de sfințenia interioară a ministrului. De aceea, au contestat autoritatea episcopului Cartaginei, Cecilian, pentru vina menționată și, printr-un conciliu de 70 de episcopi reunit la Cartagena, sub influența Doamnei Luciala, bogată, coruptă și falsă credincioasă, i-au găsit un concurent și un înlocuitor lui Cecilian pe un oarecare Majorin care a fost consacrat, de Donat de la Căsuțele Negre, episcop și dușman neîmpăcat al lui Cecilian și, în același timp, adevăratul șef al partidului dizident, rupt de catolici; pe atunci îi considerau trădători pe catolici și pretindeau că numai secta donatiștilor formează adevărata Biserica. Urmașul lui Majorin, Donat de Cartagina, din 315, a fost organizatorul schismei care și-a luat numele de la ei, schismă ce a împărțit Biserica din Africa în două Biserici rivale. Schisma a ținut un secol, producând în același timp o bogată literatură polemică. Acestuia i-a urmat Parmenian (355-391) care a continuat opera lui Donat cu atâta știință și abilitate încât Sf. Optat de Milevi (366) și Sf. Augustin (400) au scris tratate întregi să-l combată.

Succesul donatiștilor se datora doctrinei lor simpliste, eretice: l. Biserica este o societate a sfinților, păcătoșii sunt excluși din ea. 2. O ierarhie donatistă de peste 300 de episcopi, organizați de Donat cei Mare, se afla în Africa Latină contra celei catolice. 3. Bande de propagandiști zelatori, cu salutul Deo laudes propagau erezia dur și cu cruzime făcând chiar crime, încât Roma, în 313, și Arles în 314 îi condamnă, iar împăratul Constantin luă severe măsuri într-o vreme, apoi îi lasă mai blând și abia Constant (337-350) alungă episcopii lor din Africa. Însă, sub Iulian Apostatul, fură iertați și abia mai târziu combătuți definitiv de Sf. Optat Milevitanul și de Sf. Augustin (pe la anul 400), cu sprijinul statului. Puterea civilă luă măsuri de reprimare a bandelor de răzvrătiți care, în numele religiei, tulburau pacea și ordinea publică.

Dintre scriitorii donatiști cei mai importanți sunt:

Donat cel Mare (335-355) care a scris Despre Botez și Despre Sf. Spirit în care se arată subordinarian.

Vitelius a scris o Apologie, tratate disciplinare și pamflete contra catolicilor.

Macrobius, pseudo-episcop de Cartagina, a scris De singularitate clericorum ce se află în scrierile Sf. Ciprian.

Parmenian, succesorul lui Donat (mort în 391), a scris un tratat Contra Bisericii trădătorilor, combătut de Sf. Optat și o Epistolă către Ticoniu, precum și Psalmi, pentru răspândirea ereziei sale.

SFÂNTUL OPTAT MILEVITANUL

Venerabilis memoriae Milevitanus episcopus a fost, împreună cu Sf. Augustin, principalul adversar al donatiștilor. Scrierea sa principală este De schismate Donatistarum, compusă pe la 366.

În ea combate scrierea lui Parmenian, explicând istoria schismei donatiste și insistând asupra celor două puncte care separau pe donatiști de catolici: Natura adevăratei Biserici și validitatea Sacramentelor. În cartea a II-a tratează foarte frumos despre unitatea Bisericii, arătând că ea nu este decât în comuniune cu Biserica Romei, iar în cartea III-IV combate batjocurile dușmanilor asupra catolicilor. În cărțile IV-VI se ocupă de validitatea sacramentelor, apărând eficacitatea lor ex opere operato. Sacramentele sunt sfinte nu prin oameni, ci prin sine, independent de sfințenia ministrului.

Această scriere este de cea mai mare importanță pentru istoria donatismului, fiindcă ea formează baza eclesiologiei și a sacramentalei, atât de splendid dezvoltată de Sf. Augustin.

Și, fiindcă o mare parte din lucrările Sf. Augustin se referă la combaterea pelagianismului, amintit puțin în paginile precedente, vom aduna noi date asupra acestei erezii atât de grave in istoria Bisericii.

PELAGIANISMUL

Pelagianismul, erezie naturalistă pe baza stoiciană, popularizată la începutul secolului al V-lea și, mai înainte, de călugărul Rufin, prin Teodor Mopsuestenul din școala Antiochenă, a fost reluată de călugărul breton (francez) PELAGIU și adepții lui, între care Celestin și încorporată logic într-un corp de doctrină de episcopul Iulian de Eclana, pe la anul 400. Ansamblul sistemului, dezvoltat de acești trei oameni, este destul de coerent.

a) Principiul fundamental al ereziei este atotputernicia morală a voinței libere. Omul poate totdeauna singur să vrea să facă binele, chiar și când nu vrea să-l facă. A voi și a-l face nu depinde decât de ei. Întotdeauna au existat oameni fără păcat.

b) Păcatul original nu există. Adam a fost creat muritor și supus concupiscenței înaintea păcatului sau; ei nu ne-a vătămat pe noi decât prin exemplul sau rău. Usurința de a păcătui de care suferă omul, vine din obisnuința să deprinsă.

c) De aici rezultă, după opinia lor, că Botezul nu este absolut necesar pentru viața veșnică.

d) Grația sfințitoare dată prin Botez nu este baza necesară a activității supranaturale ci numai un remediu pentru păcatele actuale și o podoabă spirituală a creștinului, ca un semn al adopțiunii sale divine.

e) Grațiile actuale nu pot fi decât grații exterioare de instruire și exemple, cel mult vor fi grații interioare de iluminare. Pelagienii nu au grația interioară, acționând asupra voinței libere. Referitor la activitatea divină, afirmă că gratia nu pătrunde chiar în sufletul nostru pentru a-l lărgi și a-l transforma. Prin urmare nu există predestinație propriuzisă, ci o simplă previziune. Referitor la activitatea divină, afirmă că grația nu pătrunde chiar în sufletul nostru pentru a-l lărgi și a-l transforma. Prin urmare nu există predestinație propriuzisă, ci o simplă previziune.

f) Mântuirea nu este o renaștere din moarte la viață, ci mai mult o înălțare la o viață mai înaltă (adopțiunea divină); influența lui Cristos este pur exterioară. Religia însăși seacă prin această suprimare a Milei lui Dumnezeu și a rugăciunii încrezătoare in om. Ea se reduce la relații reci ale creditorului față de debitor.

Pelagius a fost cucerit de aceste idei la Roma, la începutul sec. V (409), unde îl câștigă pe însuși Celestius. Cu ei, propagă erezia în Sicilia, apoi în Africa (410), de unde trecu în Palestina. Celestius rămase în Africa pentru a-și continua Opera, dar un conciliu la Cartagina, în 411, îl excomunică și-l obligă să se retragă in Orient, fiind făcut preot la Efes.

Pelagiu a fost denunțat în 415 episcopului Ioan al Ierusalimului de către Paul Orosius, prietenul Sf. Augustin, dar nu a fost condamnat, căci Orientalii îl protejau, pe ei și pe Celestius. În Africa se veghea. Două concilii, la Cartagina și la Milevi, îl denunțară Papei Inocențiu I, care-l condamnă pe Pelagiu (27 ianuarie 417) cu câteva zile înainte de moartea lui. Celestius veni la Roma și, prin formule ambigue, înșelă pe unii că ar fi nevinovați, dar un conciliu la Cartagina, în 418, aduse 9 canoane contra ereziei. Papa, lămurit deplin, condamnă definitiv pe cei doi eretici prin Epistola tractoria, trimisă întregii Biserici, pe care episcopii trebuiră să o subscrie. Numai 18 episcopi italieni refuzară și fură depuși și exilați.

Unul din recent-câștigații la pelagianism, episcopul Iulian de Eclana, se făcu apărătorul celor doi propagatori intrați în umbră și a urmașului acestuia, Zosim. Însă Sf. Augustin l-a condamnat și l-a combătut viguros pe Iulian, care a murit în mizerie în anul 454.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact