Greco-Catolic.ro

Până în secolul al IV-lea, Biserica latină nu a avut poeţi adevăraţi. În sec. al IV-lea, când ia o mare dezvoltare poezia liturgică şi când poezia păgână clasică se stinge pe nesimţite cu Rutilios Namatianus, moştenirea acestei poezii clasice o iau unii poeţi creştini. Dintre aceştia am amintit pe Commodian şi Lactanţiu. Rămâne să-i amintim pe ceilalţi:

1. CAIUS VETTICUS IUVENCUS, nobilissimi generis hispanus presbyter (Sf. Ieronim. De viris illustribus, 84), a scris o poemă cu titlul Evangeliorum libri quator (330), în care versifică povestirea celor patru evanghelii pe care le urmează foarte fidel. Versul este clar, uşor, corect şi autorul se foloseşte de fraze luate din autorii păgâni clasici.

2. PETRONIA PROBA era dintr-o familie pâgână romană, foarte nobilă. Convertită la creştinism, a încercat, către 360, să compună o poemă asupra minunilor Vechiului Testament şi ale lui Isus Cristos, cu versuri şi emistihuri vergiliene. Această scriere se numeşte Cento Virgilionus şi se împarte în două părţi: în prima parte se ocupă cu istoria sfântă până la potop, iar în a doua cu viaţa Mântuitorului: naşterea, copilăria, ispitirea de diavol, furtuna pe lac, condamnarea la moarte, învierea, înălţarea.

Această scriere a fost imitată de alţi scriitori anonimi.

3. AURELIU PRUDENTIU CLEMENTE a fost cel mai mare poet latin din timpul său. S-a născut la anul 348, probabil la Saragosa, dintr-o familie distinsă, probabil creştină. După ce a primit o aleasă educaţie, a făcut pe avocatul, apoi ajunge guvernator al unui oraş şi ajunge în mare grad la curtea împăratului Teodosie. Însă, la vârsta de 40-50 de ani, la apropierea bătrâneţelor, dezgustat de toate onorurile, s-a retras şi şi-a consacrat restul zilelor combătând greşeala şi căutând pe Dumnezeu şi pe Sfinţi. Către anul 400 îl întâlnim la Roma, unde, către 404-405, îşi publică scrierile. După această data i se pierde urma.

Spirit foarte cult, cu o imaginaţie foarte vie, cunoscând foarte bine clasicii păgâni, Prudenţiu adaugă bogăţiei de fond o desăvârşită forma. El ne-a lăsat 7 poeme:

a. Contra lui Simmacus (Contra Simachum) în doua cărţi, în care, în prima, combate cultul zeilor păgâni, iar în a doua, combate apărarea păgânismului făcută de un păgân. Scrierea este din anul 402.

b. Psychomachis (Lupta sufletului) este o poemă alegorică în care descrie lupta între virtuţile creştine şi viciile păgâneşti din sufletul omenesc. Astfel, vedem credinţa luptând contra idolatriei, pudoarea contra necurăţiei, răbdarea contra mâniei.

c. Apotheosis este adresată contra antitrinitarilor: Patripasie Sabelie, care neagă personalitatea Fiului; contra evreilor, iudaizanţilor, ebioniţilor, care nu-i recunosc divinitatea şi contra maniheilor şi a gnosticilor, care nu-i recunosc umanitatea.

d. Hamartigenia (Originea răului), a păcatului, în 996 de hexametri, este scrisă contra dualismului lui Marcion, reînnoit de priscilianism, arătând că răul nu poate proveni de la un Dumnezeu al răului, care nu exista, ci provine din voinţa pervertită în mod deliberat a unii înger, care îl înşeală pe om. Dumnezeu a permis căderea omului pentru a-l învăţa să se conducă pe sine însuşi. Aceasta este cea mai bună scriere a lui Prudenţiu.

e. Liber Cathenerinon (Cartea odelor zilnice) cuprinde un grup de 12 ode religioase, dintre care primele şase corespund celor 6 ore de rugăciune, iar celelalte 6 sunt pentru diferitele sărbători ale vieţii. Imnurile acestea sunt foarte lungi şi sunt scrise cu mult gust.

f. Peristephanon (Despre cununile martirilor) conţine 14 ode lirice despre martiri: cinci romani, iar restul africani şi spanioli, în care autorul foloseşte şi legendele populare.

g. Dittocheon (Mâncarea dublă) este o colecţie de 49 de inscripţii, fiecare din patru stihuri, destinate să fie puse sub picturile din biserici, reprezentând scene din Vechiul şi Noul Testament. Compoziţiile sunt în general mediocre.

Toate aceste scrieri sunt bogate în conţinut dogmatic-şi ne arată pe autorul lor ca fiind un maestru al artei. Prudentiu nu este original, ci s-a inspirat din Tertulian, Ciprian, Lactanţiu, Sf. Ambrozie şi chiar din apocriful Karygma Petri; însă este original în ce priveşte exprimarea adevărurilor, chiar fiind împrumutate de la alţii. Din doctrina sa amintim doar că afirmă purcederea Sf. Spirit şi de la Fiul.

4. SFÂNTUL PAULIN DE NOLA (353-431)

Meropius Pontius Anicius Paulinus s-a născut la Bordeaux (Burdigala), probabil în 353, dintr-o familie creştină, foarte bogată, şi a avut ca învăţător pe Ausoniu, care se bucura de mare vază la curtea împărătească din Trevere. Mulţumită acestui fapt, Paulin ajunse senator, consul şi apoi guvernator al Campaniei (379) cu reşedinţa la Nola, unde avea o moşie foarte mare şi unde i se născu în suflet acea mare evlavie pentru Sf. Felix. Săturându-se de viata publică, se reîntoarse în patria sa şi se căsători cu o spaniolă foarte evlavioasă, cu numele Terezia. Apoi se retrase pe o moşie a soţiei sale la Barcelona, după ce se botezase în 390 şi împărţise o parte din averea sa săracilor. Aici, în 394, este hirotonit preot şi în 395 părăsi Spania şi se aşeză la Nola, Italia, pentru a duce o viaţă retrasă, lângă mormântul Sf. Felix, construind pe moşia sa o bazilică splendidă închinată Sf. Felix, în curând devenită loc de pelerinaj, unde veneau creştinii din tot Apusul sa se închine. În 409, Paulin a fost făcut episcop de Nola, petrecându-şi restul zilelor sale pentru turma sa rău chinuită de năvălirile dese ale goţilor. A murit în 22 iunie 431.

Sf. Paulin a fost un om care s-a distins prin caracterul său drept, prin marea sa bunăvoinţă, fiind iubit şi respectat de toţi. A avut strânse legături cu cei mai mari oameni ai vremii: Sf. Ambrozie, Augustin şi Ieronim. El este, întâi de toate, un poet clasic şi, deşi inferior lui Prudenţiu în originalitate, putere, bogăţie de imagini şi colorit, îl întrece prin gustul său, tact, măsură, simplitatea expresiunii şi, mai ales, prin spiritul său şi cuvintele elegante. Descrierea naturii, a aspectelor şi fenomenelor ci, o face atât de nimerit, încât îl apropie foarte mult de Vergilius.

Sf. Paulin are scrieri în versuri şi în proză, însă de la el n-au ajuns în întregime până la noi. Înainte de a se aşeza la Nola (395) a compus poema a VI-a în onoarea Sf. Ioan Botezătorul, poemele VII-IX, care sunt parafraze ale psalmilor 1,2, 136 şi doua răspunsuri în versuri adresate lui Ausoniu, în care arată de ce părăseşte lumea. La Nola a scris Carmina în S. Felicem, 14 poeme în cinstea Sf. Felix, compuse în fiecare an la sărbătoarea sfântului, în care descrie viaţa, minunile, bazilică ridicată în cinstea lui, său pelerinajele ce se fac la mormântul lui. Dintre cele 32 de poeme, cea de a XVIII-a este în cinstea Sf. Niceta Remesianul, a XXII-a Către Iovius, Despre Providenţă, a XXXII-a Către Antoniu, este o epistolă polemică împotriva păgânismului, a XXV-a este un EPITHALAMIUM pentru nunta lui Iulian de Eclana, a XXXI-a De obitu Celsius consolatio (La moartea lui Celsius) în care mângâie pârinţii pentru pierderea fiului lor.

În afară de aceste poeme, Sf. Paulin a scris inscripţii în versuri ce se găsesc în epistola XXXII-a, destinată pentru biserica ridicată la Primuliacum, în cinstea Sf. Martin de Sever. Aceste inscripţii se aseamănă cu acelea ale Papei Damasus. Despre alte inscripţii cu numele De obitu Bobiani (Despre moartea lui Bobianus) nu se poate spune cu siguranţă că sunt sau nu autentice.

Dintre scrierile în proză, panegiricul lui Teodoric s-a pierdut, în schimb, ni s-a păstrat o cuvântare Despre binefacere (Ep. 35), precum şi 50 de epistole pline de sentimente delicate adresate celor mai iluştri savanţi din aceea vreme.

După Sf. Paulin, mai sunt şi alţi poeţi creştini care însă nu sunt adevăraţi poeţi, ci mai mult parafrazatori ai Sfintei Scripturi. Aşa este CIPRIAN GALUL, care a pus în versuri întreg Vechiul Testament (400-425); CL. MARIUS VICTOR (mort la 430) care a scris poema biblică Alethia, care ajunge până la moartea lui Avraam; ORIENTIUM a scris, dupa 406, Commonitorium, un poem moral; SEDULIUM (mort 450) preot italian, a scris o poemă în 5 cărţi cu titlul Carmen Paschale şi o elegie lungă, Collatio Veteris et Novi Testamenti.

5. RUFIN DE AQUILEA (345-410)

Tyrannius Rufinus s-a născut pe la 345 la Concordia lângă Aquilea, dintr-o familie creştină şi şi-a făcut studiile la Roma, unde s-a împrietenit cu Sf. Ieronim. Reîntors în patrie, a intrat într-o mănăstire din Aquilea. După ce micul grup de călugări s-a împrăştiat, în 373 pleacă spre Egipt însoţit de Melania cea Bătrână, vizitând vestitele mănăstiri de acolo, rămânând multă vreme la Alexandria, unde a ascultat lecţiile lui Didin cel Orb, îndrăgostindu-se tot mai mult de învăţăturile lui Origen. Către 378 se stabili lângă Ierusalim în apropierea mănăstirii întemeiate de Melania, lângă Muntele Măslinilor, întemeind acolo o mănăstire de bărbaţi care îşi împărţeau timpul între asceză şi studiu. Aici, în 390, fu hirotonit preot de episcopul Ioan de Ierusalim.

În acelaşi timp, Sf. Ieronim şi Paula întemeiau o altă mănăstire dublă în Bethleem. Între aceste două grupuri de mănăstiri, la început, au fost cele mai bune relaţii, însă în curând începură neînţelegerile mai întâi între cele două superioare, Melania şi Paula, apoi între Ieronim şi Rufin pe tema controversei origeniste, în 392 şi 394. Cei doi adversari s-au împăcat în 397, când Rufin se îndreptă spre Italia. Însă aici traduse partea I-a din Apologia lui Pamfil şi Peri-Archon a lui Origen, în care suprimă toate locurile primejdioase şi le corectează. Pentru a justifica acest lucru, scrise şi un tratat, De adulteratis libris în care susţinea că toate aceste locuri erau interpolări în scrierile lui Origen; în prefaţa, punea - între admiratorii lui Origen - şi pe Sf. Ieronim. Acesta respinse afirmaţia şi se apucă să traducă literal Peri-Archon. De data aceasta, ruptura între cei doi prieteni a fost definitivă, urmând un violent schimb de scrisori care încetează numai în urma faptului că Rufin se retrage la Aquilea şi tace. în 407, în urma năvălirii Vizigoţilor lui Alaric, se refugiază la Terracina, Roma, apoi în Sicilia (409); muri la Messina în 410. Rufin nu poate fi judecat după portretele făcute de Sf. Ieronim, pentru că Sf. Augustin spune că era un om stimat de toată lumea, inclusiv de Sf. Paulin de Noia. A fost un călugăr virtuos şi foarte activ; ceea ce i-a adus mult rău, a fost faptul că a admirat prea mult pe Origen. Ca scriitor este inferior lui Ieronim, fără idei personale, fără imaginaţie. S-a preocupat mult de traducerile din Origen, dar şi aici are foarte multe defecte, modificând adesea textul, corectându-l, prescurtându-l, cum îi convenea. Sf. Ieronim I-a acuzat de erezie, minciună, sperjur şi se apără că ar fi admis cândva erezia lui Origen.

Scrieri. Între scrierile lui Rufin trebuiesc deosebite traducerile de scrierile originale. Rufin a tradus din Origen lucrări ca Peri-Arhon (398), o parte din comentariul de istorie către Romani (404), o parte din comentariul Cântarea Cântărilor (410) şi peste 120 de omilii asupra Sf. Scripturi. Din Pamfil a tradus Cartea I-a a Apologiei pentru Origen, din Eusebiu Istoria Bisericească în întregime, din Sf. Vasile Regula călugărească şi Cuvântările sale (399-400), din Sf. Grigore Nazianzenul 9 cuvântări, din Sextus şi Evgarius din Pont, o parte din Sentinţele lor, precum şi Dialogul lui Adamentiu Despre dreapta credinţă în Dumnezeu şi o Istorie a călugărilor din Egipt, scrisă de un autor necunoscut.

Din scrierile personale, pe teren exegetic, Rufin ne-a lăsat un Comentariu asupra Simbolului Apostolilor (404), care ne redă primul simbol latin complet şi Canonul Cărţilor Sfinte, de asemenea complet; apoi un mic tratat De benedictionibus patriarharum (Despre binecuvântările patriarhilor) în două cărţi (407), la cererea Sf. Paulin de Nola, în care explică în mod alegoric binecuvântarea pe care Iacob a dat-o fiilor săi.

Pe teren istorie a scris o Istorie bisericească, a două cărţi (402-403) în care îl continuă pe Eusebiu de la 324 până la 395. Fiind scrisă fără documentare, n-are altă importanţă decât că este prima scriere de acest fel în Apus. O istorie scrisă de Sulpitiu Sever, în aceeaşi epocă, îl va depăşi prin temeinicie, exactitate şi stil. Rufin are totuşi meritul să fi răspândit în Occident Istoria bisericească a lui Eusebiu, pe-o traducere latină.

Ca polemist a scris Apologie către Papa Anastasie (400), in care apăra ortodoxia sa şi justifică traducerea lui Origen; apoi o altă Apologie contra lui Ieronim (400) în două cărţi, în care în prima se apăra pe sine, iar în a doua îl atacă foarte aspru pe Sf. Ieronim. În doctrina sa, fiind filo-origenist, deşi, traducând Peri-Arhon, corectă ereziile trinitare ale lui Origen, în Eshatologie admise restaurarea tuturor fiinţelor raţionale: oameni, îngeri, diavoli, împăcarea şi fericirea şi prietenia cu Dumnezeu (Apocatastaza), erezie ce cuceri un mare număr de oameni din Roma, între care călugări, preoţi, laici, încât unele femei spuneau că, la învierea de apoi, vor deveni îngeri. Sf. Ieronim, care da aceste date despre convingerile lui Rufin, ne spune că mulţi vedeau în Nabucodonosor un păcătos pocăit, diavolul convertit. Papa Anastasie condamnă aceste erezii origeniste.

Din De viris illustribus cap. 17. a lui Ghenadius de Marsilia. ştim că Rufin a scris mai multe scrisori, dar nu ni s-a păstrat niciuna. Importanţa lui Rufin constă nu atât în erudiţia sa, cât în faptul că a fost intermediară între cultura greacă şi cea latină.