Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul X

SCRIITORII LATINI

4. CONTEMPORANI ȘI URMAȘI AI SF. AMBROZIE

Între scrisorile Sf. Ambrozie sunt amestecate și scrierile altor contemporani, mai ales ale Sf. Niceta Remesianul și ale unui alt autor necunoscut, pe care, începând cu secolul al XIV-lea, autorii l-au numit Ambroziastrul.

A. AMBROZIASTRUL (Ambroziasier) este un scriitor necunoscut care a trăit În secolul IV, pe timpul Papei Damasus, pe care unii l-au identificat cu un magistrat roman, Decimus Hilarianus, iar alții cu un evreu convertit, cu numele Isac, sau cu Evgarius, episcop de Antiochia. Acesta a scris un comentar în cele 13 epistole ale Sf. Pavel (cu excepția către Evrei), o expunere clară, bogată în informații istorice, care dovedește că autorul cunoștea bine limba ebraică, lucru ce nu se poate spune despre Sf. Ambrozie. Stilul scrierii se deosebește de stilul Sf. Ambrozie, lucru remarcat de Erasmus, care a opiniat că ar fi identic cu opera Sf. Ambrozie. Toți acești autori îi mai atribuie: Quaestiones Veteds et Novi Testamenti CXXVII, care se află în scrierile Sf. Augustin (P. L. 35,2213), precum și o altă scriere Fides Isatis ex judaeo.

B. SFÂNTUL NICETA AL REMESIANEI (338-417)

Sfântul Niceta de Remesiana - episcopul Daciilor -, s-a născut în localitatea Remesiana (azi Bela Palanca, aproape de Niș-Serbia) pe la anul 338. Este amintit episcop al Eparhiei Remesiana într-o scrisoare din anul 370. Și-a desfășurat activitatea catehetică misionară și teologică în spațiul daco-romanilor din Bulgaria și Serbia de azi, dar și în mijlocul daco-romanilor din nordul Dunării (Dacia Traiană-România de azi) și a besilor (ramură dacă), incorporați toți în dieceza Iliricului, supusă canonic, între anii 366-535, Vicariatului apostolic al Tesalonicului, acesta fiind supus direct Papei.

Mai târziu, între 535-540, aceiași daco-romani erau supuși Arhiepiscopiei Prima Iustiniana, subordonată direct Papei. Exista apoi o veche și bogată datină în virtutea căreia episcopii din sudul Dunării aveau misionarii lor la populația daco-romană în nordul Dunării și sigur Sf. Niceta a îmbogățit această tradiție activa apostolică (N. Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Craiova, 1984, p. 82 și Ioan G. Coman, Izvoarele ortodoxiei românești în creștinismul daco-roman, în Ortodoxia XXXII, 1981, p. 340). De altfel, în urma celor două vizite din 398 și 402 făcute de Sf. Niceta la Roma, căreia îi este subordonat canonic, și Sfântului Paulin de Nola (lângă Neapoli), prietenul său, pentru a venera cu aceste prilejuri și mormântul Sf. Felix, Sf. Paulin a scris, în cinstea lui, două poeme, dintre care în Carmen XVII scrie:

II. ... Te patrem dicit plaga totae Borrae

Ad tuos fatus Scytha mitigatur

Et sui discors fera te magistro-pectora ponit...

III. Et Gaete currunt et uterque Dacus, qui colit terrae medio vel ille divitis multo bove pileatus/accola ripae...

IV. Nam simul terris animisque duri et sua Bessi nive duriores

Nunc oves facti duce te gregantur......... pacis in aulam...

VIII. Orbis muta regionis per te

Barbari discunt resonare Christum

Corde Romano..."

(N. Vornicescu, op. cit. p. 83 și Al. Tăutu, Sf. Nichita Remesianul, apostolul Românilor. Teză de doctorat, Roma 1921 p. 13).

Traducere:

II. Pe tine, părinte te numește toată regiunea Nordului;

III. La vorba ta Sciția se îmblânzește și confuz, la învățătura ta își leapădă firea sălbatică...

și Geții aleargă și, amândoi Dacii.

IV. Cel ce locuiește în țara mijlocie (sau cel ce bogat în cirezi de vite), îmblănit locuiește la țărm.

VIII. Prin tine toți barbarii din acele regiuni tăcute, învață laude pe Cristos cu inimi romane și trăiască în curăție și plăcută pace...

Din strofele citate aflăm că Sf. Niceta a predicat pe Cristos în limba latină strămoșilor noștri geți și daci, besi și sciri (hunilor), când Sf. Paulin își scria poema sa. Faptul că Sf. Niceta a predicat strămoșilor noștri daco-romani de pe ambele maluri ale Dunării latinești ne arată că nici după împărțirea imperiului, în anul 395, Bisericile dacice n-au încetat să întrețină legături spirituale cu Biserica Romei, iar vizitele Sf. Nichita la Roma erau făcute la capii bisericii lui pentru a-i informa asupra stării vieții bisericești în teritoriul păstorit de el.

După Vasile Pârvan, jurisdicția Sf. Niceta s-ar fi întins asupra întregului teritoriu de astăzi al Bulgariei, Dobrogei și asupra unor părți nedeterminate ale Munteniei și Olteniei (Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911), lucru susținut și de istoricii C. C. Giurescu și Radu Vulpe, însă neîmpărtășit total de D. M. Pipidi în Niceta de Remesiana și originile creștinismului daco-roman din lucrarea sa Contribuții la istoria veche a României, București, 1967, p. 497. În ciuda acestor îndoieli, izvoarele literare și urmele arheologice descoperite pe teritoriul României (cele cca. 3000 de inscripții latine și câteva grecești între ele, cele de la Biertan, Micia, Cluj-Napoca, Apulum, Potaissa, Porolissum, cimitirul roman de la Bratei-Sibiu ș. a. din sec. IV-VIII), confirmă prezența activă a vieții creștine latine în rândul strămoșilor noștri și pe timpul Sf. Niceta (N. Bănescu, Bizanțul și romanitatea la Dunărea de Jos, București, 1938). Dunărea n-a fost un hotar între noi și restul Imperiului Roman, după cum n-a fost mai târziu între unguri, deși le tăie țara pe la mijloc. Apoi, sub Constantin cel Mare și Iustinian ș. a., Dacia făcea parte din Imperiul Roman.

Ghenadie de Marsilia spune că Sf. Niceta a predicat în limba latină, citând unele lucrări ale sale (Liber de viris illustribus, XCII, Leipzig, 1896).

Scrierile Sf. Nichita au fost consemnate de Cassiodor și Ghenadie de Marsilia și atribuite, unele din ele, după temeinice cercetări, astfel:

1. Libelli instructionis (Cărticele de învățături), 6 cărți, sunt catehisme pentru pregătirea candidaților la botez, din care ni s-au păstrat doar în întregime cartea a III-a și a V-a, expunând învățătura creștină și combătând greșelile trinitare și cristologice arianiste și apolinariste, explicând la sfârșit Simbolul Credinței, ținând seama și de Catehezele Sf. Ciril al Ierusalimului.

2. De vigillis servorum Dei (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu) în 9 capitole, care explică desfășurarea slujbelor și rugăciunile introduse noaptea în Biserica (sâmbăta spre duminecă), de unde noi, românii, am moștenit privegherea prin Sf. Slujbe, priveghiul la morți, privegherea sau lumânarea la capul mortului și pasărea ce priveghează noaptea cu minunatele ei triluri.

3. De Psalmodie bono (Despre foloasele cântării în Psalmi), adică participarea tuturor credincioșilor la Sf. Slujbe prin cântarea comună ce aduce liniște și pace în suflete.

4. De diversis appellationibus (Despre diversele numiri ale lui Isus), o predică simplă în care a explicat aceste numiri: Cuvânt, Înțelepciune, Lumină, Putere, Ingeri, Om, Miel, Preot, Cale, Adevăr, Viață, Pace, Judecător, Ușă, Piatră etc., 24 de numiri tâlcuite dogmatic și moral.

5. Te Deum laudamus (Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm), atribuită, după studii temeinice făcute de Burns și Dom Morin, Sfântului Niceta și nu Sfântului Ambrozie ori Sfântului Augustin, cum susțineau până acum alții. Este un imn scris în proză ritmică și cântat în bisericile Apusului de catolici, dar și de protestanții lui Luther și, de asemenea, și de ortodocșii Răsăritului (ortodocșii și maroniții). A fost tradus în slavonește de Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, la sfârșitul Psaltirii în versuri, Uniev, 1673; din latinește, la noi, de arhimandritul Ghenadie Enăceanu în B.O.R. VIII, 1884 și apoi Carte de Te Deum, București, 1973, folosindu-se, în locul Doxologiei Mari la Anul Nou, după Sf. Liturghie și la alte solemnități (N. Vornicescu, op. cit. p. 99).

6. De lapsu virginis consacrata (Despre căderea fecioarei consacrate)

Tot Sf. Niceta a redactat ritul daco-latin pe baza schemei fundamentale liturgice antice, tradițional apostolice, pe care a suprapus elementele locale. Acest rit al său n-a fost nici greco-bizantin, nici roman-latin, ci un rit propriu al Diecezei Iliricului și Dacilor (Al. Tăutu, op. cit p. 125). În ritul Sf. Niceta se găsesc elemente comune Liturghiei orientale: diaconul recită ecteniile ca la orientali, îi face atenți pe credincioși, se cântă la Sf. Liturghie: Unul Sfânt, Unul Domn Isus Cristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl, Amin. Iar în Credeu are ca adaos articolul: Sanctam Ecclesiam Catholicam și Comuniunea Sfinților.

Ritul Sf. Niceta a fost părăsit cel târziu în sec. IX-X, sub presiunea apostolilor slavilor Ciril și Metodiu, și mai ales a ucenicilor acestora reveniți în Bulgaria sub țarul Boris. (852-888), când noi, românii, depindeam de Ohrida și l-am introdus și noi în biserică ritul bizantino-slav.

Deși Sf. Nichita a intrat în literatura populară românească, să nu-l confundăm cu Nichita Gotul din Sinaxarele bizantine la 15 septembrie, cum a făcut Iosif Fechete, iezuit, G. Șincai, P. Maior, A. Șaguna, Ion Lupaș ș.a. (Burns, A.E., Niceta of Remesiana. His life and Works, Cambridge, 1905).




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact