Greco-Catolic.ro

Apariţia Sf. Ambrozie în viaţa Bisericii a fost precedată de un număr de scriitori antecesori lui, în afară de unii poeţi şi de unii episcopi din Italia de Nord, a căror operă a fost mai mult pastorală decât ştiinţifică şi astfel ei se aseamănă mult cu opera Sf. Ambrozie. Între aceştia amintim:

Fornunatian de Aquilea (350), african de origine, după spusele Sf. Ieronim În Evanghelia utulis ordinatis bravi, sermone et rustico scripsit commentarios (De viris illustribus, 97). Această opera, care părea pierdută, a fost identificată, după toate probabilităţile, cu Expositio quator Evangheliorum din Patrologia Latina, 30, 53-500 între scrierile Sf. Ieronim.

De la episcopul Eusebiu de Vercelli (370) se păstrează doar o copie a Sf. Evanghelii scrisă cu mână proprie, precum şi trei scrisori cu privire la arianism. De asemenea, e amintit Zanon, episcop de Verona (362-69), originar din Africa, şi care ne-a lăsat 93 de predici cu conţinut variat, în unele tratând Sfânta Treime.

Sf. Ambrozie s-a născut într-o familie creştină nobilă, probabil la Treveres, unde tatăl său era prefectul Galiei. Pierzând curând pe tatăl său, mama sa a revenit la Roma, pentru educaţia celor trei fii ai săi: Marcelina, Satirus (mort 378) şi Ambrozie. În timp ce ei primeau o aleasă educaţie literară, mama lor se străduia să le dea şi o creştere creştinească aleasă. Aşa încât Marcelina primi, nu după mult timp, vălul verguriei de la Papa Liberius (350). Ambrozie a studiat dreptul şi a pledat câtva tirnp cu mult succes, apoi la 370, deşi tânăr, este numit de împăratul Valentinian I guvernator consular al Emiliei şi Liguriei, cu reşedinţa la Milano. Desigur, a trebuit sa dovedească îndeplinirea acestui serviciu cu o prudenţă cu adevărat pastorală, pentru că, luând parte la alegerea de episcop al Milanului, în locul lui Auxenţiu mort, episcop arian, un copil strigă: Ambrozie să ne fie episcop şi, astfel, a fost ales episcop, deşi era numai catehumen; în 30 noiembrie 374 a fost botezat, iar în 7 decembrie a fost consacrat episcop. Prima lui grijă a fost să-şi împartă averea săracilor; apoi s-a dedicat şi în întregime noii sale funcţiuni, făcându-se tuturor toate. Neobosit în cateheze şi predicare, îşi consacra timpul liber studiului Sf. Scripturi şi al Sfinţilor Părinti, mai ales al celor greci contemporani. Sf. Ieronim spune că numirea lui Ambrozie ca episcop al Milanului a însemnat nu numai sfârşitul arianismului la Milano, dar chiar şi în toată Italia. De fapt, urcă pe tronul episcopal în cele mai grele împrejurări, Biserica din Milano fiind condusă până atunci de un episcop arian. Era deci necesar sa restabilească unirea în sânul ei, ceea ce a reuşit, având asupra tuturor cea mai salutară influentă.

Episcopatul lui cade pe timpul lui Valentinian I (mort 392) şi pe timpul lui Teodosie cel Mare (mort 395) şi a fiilor lui Valentinian I: Graţian (mort 383) şi Valentinian II (mort 392). Ambrozie i-a fost sfetnic nepreţuit totdeauna împăratului Teodosie cel Mare. Împăratul Graţian îl aprecia ca pe un tată şi, după uciderea lui Graţian şi a fratelui său Valentinian II, deveniţi pe rând guvernatori ai Galiei, ale căror discursuri funebre le-a ţinut Sf. Ambrozie, acesta a contribuit cu sfatul şi cu prezenţa să potolească pe ucigaşii Maxim şi Eugeniu, care se manifestau în mod ipocrit ca apărători ai catolicismului, primul dând poruncă să fie ucis ereticul Priscilian. În anul 384 s-a împotrivit Senatului care, în frunte cu prefectul Romei, Aurelian Simacus, voia sa depună în curte statuia zeiţei Victoria. În 385, pentru a împiedica ocuparea unei bazilici de către arieni, a intrat cu întreg poporul în ea zile şi nopţi întregi şi au stat până ce duşmanii s-au convins că este zadarnică încercarea lui, cu toate că aveau de partea lor pe împărăteasa Iustina. Cel mai vestit eveniment dintre toate este acela că a impus împăratului Teodosie să facă penitenţă publică pentru masacrul de la Tesalonic (390). După cum povesteşte Teodoret în H. E. V. 17, într-o revolta la Tesalonic, mai mulţi funcţionari imperiali au fost ucişi. Pentru a răzbuna moartea lor, Teodosie a omorât câteva mii de cetăţeni. Reîntors la Milano, când a voit sa intre în biserică, Sf. Ambrozie l-a oprit în pragul uşii Bisericii şi i-a spus: L-ai imitat pe David în păcat, imită-l şi în pocăinţă. Dacă acest lucru nu este adevărat în întregime, desigur este adevărat că Sf. Ambrozie i-a reproşat Împăratului acest masacru şi l-a obligat, sub pedeapsa excomunicării, să se pocăiască, ceea ce a şi făcut, după cum însuşi Sf. Ambrozie spune: Stravit omne quo utebatur in signe regium de flevit in eclesia publica peccatum duum... gemita et lacrymis orabi veniam (De obitu Teodosii, 34). Sf. Ambrozie a murit după doi ani de la moartea lui Teodosie, în 4 aprilie 397.

Sf. Ambrozie a fost un adevărat om de guvernământ, în toată puterea cuvântului. Om de Stat şi om al Bisericii. Pentru a face faţă acestor exigente, Dumnezeu l-a înzestrat cu cele mai alese calităţi: o inteligenţă vie, care cu o privire îşi dă seama de greutăţile unei situaţii; o Judecată dreaptă şi sigură, o voinţă energică ce nu se lasă înfrântă de insuccesele momentane; un sens practic prin care a ştiut să aleagă calea de mijloc. Ca om de stat a ştiut întotdeauna să sfătuiască cu dulceaţă, însă întotdeauna cu tărie. Ca om al Bisericii, a fost un episcop model, plin de zel, de grijă, care nu tine seama nici de timp, nici de puterile sale pentru a face bine altora, apărător al drepturilor Bisericii, pe care le apără uneori cu riscul vieţii sale.

Ca scriitor nu este inferior altora. Sf. Ambrozie a fost un orator de seama. Avocat de prestigiu, a trecut de la bară la scaunul episcopal, exercitând asupra poporului său cea mai salutară influenţă.

Posedând foarte bine scriitorii greci clasici şi pe cei latini, el a fost silit să improvizeze oarecum formaţia sa teologică, pe care o caută la orientali. Filon şi Origen i-au fost dascăli în exegeză: Atanasie, Vasile, Ciril din Ierusalim, Didin şi Grigore Nazianzenul în dogmă şi morală. Dintre apuseni nu s-a folosit decât de Sf. Hippolyt. Cu toate acestea, el a rămas un scriitor roman deplin. Pozitiv şi practic, nu iubea subtilităţile şi discuţiile, ci căuta mai întâi de toate să edifice şi să convertească, aşa încât scrierile sale sunt mai mult catehetice decât speculative, fiind de cele mai multe ori cuvântări pe care le-a revăzut şi le-a dat forma de tratate. El nu are nici originalitatea Sf. Augustin şi nici verva Sf. Ieronim, ci e mai presus de toate păstor de suflete. Stilul său, deşi uneori e lung şi neglijent, are o dulceaţă, o armonie şi nobleţe care îl încântau pe Sf. Augustin. Însuşi Sf. Augustin i-a ascultat adesea cuvântările: Eram foarte atent la vorbele sale şi mă captiva suavitatea vorbei sale... (Confesioni, c. V. 13) Verbis eius suspendebar intentus... et delectabar suavitate sermonis. I-a plăcut Sf. Augustin să-l citească pe Sf. Ambrozie.

Scrierile Sf. Ambrozie sunt: exegetice, morale, ascetice, dogmatice, cuvântări, epistole şi imnuri.

1. Scrierile exegetice sunt în cea mai mare parte cuvântări pe care le-a revăzut pentru a fi publicate, fiind mai mult tratate morale şi ascetice decât scrieri exegetice. Metoda urmată era: întâi o parafrază a povestirii biblice, apoi urmează aplicaţii practice şi morale şi, în final, se termina cu consideraţii alegorico-mistice în legătură cu Cristos şi Biserica.

Am spus că în exegeză îl urmează pe Filon şi Origen, deci se foloseşte în general de interpretarea alegorică.

Scrierile exegetice sunt următoarele:

l. 6 cărţi asupra Hexameronului (după 389) în care imita scrierea omonimă a Sf. Vasile, completându-l cu unele notiţe luate din Filon, Hippolyt, Cicero, Virgiliu şi Suetoniu.

2. De paradiso, scrisă către 375 asupra Facerii cap. 11-111, în care combate greşelile gnosticilor şi manicheilor despre porunca dumnezeiască şi despre păcatul strămoşesc şi descrie în mod alegoric frumuseţea raiului, imitându-l pe Filon.

3. Despre Cain şi Abel, scrisă puţin după Hexameron, în care explică de asemenea în mod alegoric semnificaţia şi istoria jertfei celor doi fraţi.

4. Despre Noe (375-86) în care descrie obiceiurile lui Noe precum şi corabia sa.

5. Urmează 7 cărţi Despre Patriarhi (Cassiodor) scrisă între 387-89. Despre Avraam în două cărţi, prima cuprinzând o serie de omilii adresate catehumenilor, iar a doua celor botezaţi.

6. Despre Isac şi suflet, în care Isac şi Raveca sunt luaţi ca imagini ai unirii dintre suflet şi Cristos.

7. Despre viaţa lui Iacob şi viaţa fericită, în două cărţi, în care ne arată că mortificarea propriilor patimi ne conduce la adevărata fericire, lucrare ce o confirmă cu exemplul lui Iacob, Eleazar şi cei 7 Macavei.

8. Despre Patriarhul Iosif, pe care îl arată nu numai ca un exemplu splendid de castitate, dar şi în tip al lui Cristos în smerenie şi în înălţarea sa.

9. Despre Patriarhi, în care interpretează tipico-mesianic binecuvântarea lui Iacob (Facere, 49,3).

Istoria lui David a format de asemenea obiectul unor omilii. Astfel sunt: Despre interpretarea lui Iov şi David, adică discuţiile lor privind durerile vieţii omeneşti, Despre nestatornicia bunurilor pământene, Despre încrederea în Dumnezeu ş. a.

În Apologia profetului David către împăratul Teodosie, între 333-389, arată că egala cu păcatul i-a fost şi penitenţa sa şi expune Psalmul 50. Enarrationes În XII Psalmos Davidios conţine omilii asupra Psalmilor l, 34-40, 43, 45, 48, 61. Expositio În Psalmos CXVIII e împărţită în 22 de cuvântări, după numărul literelor evreieşti. În afară de acestea, mai are şi alte scrieri: Despre Tobia contra cametei (380): Despre Ilie şi post; Despre Nabuthe contra zgârceniei. Un comentar asupra lui

Isaia s-a pierdut. Asupra Noului Testament nu are decât o scriere: Expositionis Evangelii secundum libri Luca libri decem, cea mai vastă dintre toate scrierile sale. Scrierea constă din omilii ţinute între 385-97 şi prezintă mare importantă pentru felul în care Ambrozie rezolvă antinomiile acestei Evanghelii cu ceilalţi sinoptici.

II. Morale. În acest domeniu are scrieri valoroase, cea mai importantă fiind De officiis ministrorum libri tres scrisă către 386-87, prima sinteză de morală creştină în Apus, care este un fel de adaptare a scrierii lui Cicero De officiis, dându-i conţinut creştin. Precum Cicero împărţise scrierea sa în trei părţi, tot aşa şi Sf. Ambrozie o împărţi în trei părţi: în prima tratează despre onestitate, în a doua despre util, iar în a treia despre conflictul ce se poate ivi între ele. Bineînţeles, Sf. Augustin, discipolul Sf. Ambrozie, a încreştinat în întregime modelul lui Cicero: exemple din istoria păgână sunt înlocuite cu exemplele din Vechiul Testament; argumentele filosofilor pâgâni, cu argumente din Cărţile Sfinte; în felul acesta scrierea probează foarte concret superioritatea creştinismului şi a moralei sale, faţă de etica păgână. Cu toate defectele pe care le are, este una dintre cele mai vechi scrieri morale ale antichităţii creştine.

III. Fiind un director de suflete, el însuşi ascet şi unul dintre pionierii monahismului în Apus, Sf. Ambrozie nu s-a simţit nicăieri atât de acasă ca pe acest teren şi a sens, în ordine cronologică aceste scrisori ascetice:

1. De virginibus ad Marcellianum sororem libri tres, compuse în anul 377, în care face elogiul verguriei, arătând modele pentru ea şi dând sfaturi pentru păstrarea ei.

2. De viduis (Despre văduvie), 20 de capitole, scrisă puţin timp după prima, în care, cu toate că nu opreşte recăsătorirea, arată avantajele văduviei. Pentru că foarte multe fecioare veneau la el să primească vălul monahal, a fost acuzat de prea mare zel în privinţa aceasta. Atunci a scris:

3. De virginitate (387), 20 de capitole, în care nu retrage nimic din ceea ce a spus mai înainte în alte cărţi.

4. De institutionis virginis et de s. Marie virginitatis perpetua este o predică ţinută în 391 cu ocazia înveşmântării unei vergure, Ambrozia, însă în ea se ocupă aproape în întregime numai de verguria Fecioarei, contra unor eretici care o negau, între care Bonosus de Sardica.

5. Exhortatio virginitatis este o predică ţinută în Florenţa În 393 cu ocazia sfinţirii unei biserici ridicată de o văduvă, Tuliana; tot aici pot fi amintite De bonum mortis şi De fuga saeculi (388-390).

IV. Scrieri dogmatice. Deşi era puţin înclinat spre dogmă şi speculaţie, Sf. Ambrozie ne-a lăsat câteva fragmente în care îi combate pe arieni şi îi instruieşte pe credincioşi asupra sacramentelor, Contra arienilor a scris:

1. De fide, ad Gratianus Augustum, libri quinque (378-380). în primele două cărţi se ocupă de consubstanţialitatea Fiului, iar în celelalte trei serie, după doi ani, la cererea împăratului, şi dezvoltă pe larg acelaşi argument, combătând acţiunile arienilor şi ale episcopului semiarian, Palladiu al Illyricului. Tot la cererea împăratului, scrie în 381 lucrarea:

2. De Spiritus Sancto, în care îi imita pe Didin şi se foloseşte de ceilalţi scriitori greci, ca Sf. Atanasie, Ciril din Ierusalim, Sf. Vasile şi Sf. Grigore Nazianzenul, susţinând consubstanţialitatea Spiritului Sfânt. 3. De Incarnationis Dominiae Sacramento (Despre Taina Întrupării Domnului) - predică despre eternitatea şi divinitatea lui Cristos şi despre integritatea naturii omeneşti a Mântuitorului. Tot aici trebuie amintită Expositio fidei (Teodoret Eranistes, Dialogi).

Cu privire la Sf. Taine a scris: 1. De poenitentia libri duo (384) în care combate pe novaţieni, arătând că Biserica are dreptul de a ierta păcatele şi indică condiţiile ce se cer pentru această iertare. De Mysteriis (387), foarte des citată, constă din catehezele făcute catehumenilor despre Botez, Sf. Mir şi Euharistie, când vorbeşte în mod explicit despre transformarea pâinii şi a vinului în Corpul şi Sângele Domnului. Aceste Cateheze sunt analoage acelora ale Sf. Ciril din Ierusalim. Cât priveşte De Sacramentis, în 6 cărţi, cea mai mare parte a criticilor îi neagă autenticitatea, deşi autorul ei a urmat de aproape De Mysteriis. Scrierea de cea mai mare importantă pentru studiul Liturghiei apusene este această

V. Discursuri şi epistole. Multe din predicile şi cuvântările improvizate de Sf. Ambrozie au fost revăzute şi publicate ca tratate şi opuscule. În forma originală ne-au rămas patru compilaţiuni: De excessus fratris suis Satyri, libri duo. Prima este cuvântarea funebră în faţa cadavrului, iar a doua, un discurs ţinut la opt zile după înmormântarea fratelui său care, venind din Africa în Italia, deşi a scăpat; miraculos dintr-un naufragiu, a murit subit acasă.

Sermo contra Auxentium, de basilicis tradentis este discursul ţinut în Biserica Portiană; înconjurată de ostaşi, pe care Sf. Ambrozie refuză să o predea lui Auxenţiu Mercuriu, arian, cu tot ordinul împărătesei Iustina (386).

De obitum Valentiniani consolatio este o cuvântare ţinută în 392, când fu adus la Milano corpul acestui Valentinian II, omorât la 20 de ani, dornic sa se boteze creştin, în care aminteşte virtuţile, legăturile care le-a avut cu el şi spune că botezul dorului l-a mântuit.

De obitum Theodosii consolatio ţinut la 40 de zile după moartea lui Teodosie (25 fer. 395) în prezenţa lui Honorius. Aceste patru cuvântări funebre sunt primele în literatura creştină apuseană.

Epistolele păstrate de la Sf. Ambrozie sunt de cea mai mare importanţă istorică. Ele sunt în număr de 91 şi se ocupă de diferite chestiuni de administraţie, de teologie morală şi exegeză.

VI. Imnuri. Cu toate că nu Sf. Ambrozie este primul imnolog în Apus, totuşi el este considerat un adevăratul creator al imnului liturgic în Apus, aşa încât toate imnurile, compuse după modelul său, poartă numele de ambroziene. Ni s-au păstrat 12 imnuri ce pot fi atribuite Sf. Ambrozie, între care: I Deus creato omnium; Aeter rerum conditor; lam surgit hora tertia; lutende qui regi Israel; Veni, I redemptor genitum etc. Toate sunt compuse, după epodele lui Horaţiu, în metru iambic. Fiecare imn are opt strofe din câte patru versuri. În afară de aceste imnuri, mai are şi unele inscripţii metrice, din care foarte puţine ni s-au păstrat.

Doctrina Sf. Ambrozie. Sf. Ambrozie este doctorul independenţei şi unităţii Bisericii. Raporturile dintre Biserica şi Stat le formulează în aceste principii:

a) Biserica, în domeniul ei, este independentă de Stat, ea reprezentând religia faţă de republică şi bucurându-se de libertatea de credinţă, fiind scoasă total de sub autoritatea imperială laică şi având propria ei ierarhie - episcopatul, înzestrat cujus ecclesiasticum sacerdotale -, nefiind aceştia judecaţi decât de episcopi, prin episcopi (poziţie contrară împăratului Constanţiu). În probleme de credinţă, înşişi împăraţii şi autorităţile laice sunt supuşi Bisericii. Statul nu poate dispune de ele, cum au făcut împăraţii de la Constantin până la el, în ciuda protestelor Sf. Atanasie, Sf. Vasile, Sf. Ilarie. Ei n-au fost ascultaţi; Sf. Ambrozie a fost ascultat.

b) Biserica este paznica vieţii morale căreia trebuie să i se supună şi principii (cazul Tesalonic), fără a împieta autoritatea lor politică, după principiul: Imperator enim intra Ecclesiam, non supra Ecclesiam est.

c) Biserica are dreptul de protecţie de la Stat, nu şi alte culte eretice, căci eroarea nu poate avea aceleaşi drepturi cu adevărul. El cerea garantarea libertăţii individuale, condamna vărsarea de sânge a lui Priscilian, luptele religioase, iar readucerea arienilor la adevărata Biserica catolică să se facă numai pe căi intelectuale şi morale. Cu păgânii rămaşi în administraţia romană a fost tolerant şi le-a acordat şi ajutoare la nevoie.

Unitatea Bisericii a fost punctul central al doctrinei Sf. Ambrozie. Centrul Bisericii este scaunul Apostolic Roman. Ereticii, schismaticii nu pot beneficia de mântuire în afară Bisericii. S-a opus schismei lui Flavian al Antiochiei, apărător al drepturilor scaunului său, contra lui Paulin catolic, cunoscut de Sf. Ambrozie. S-a opus şi episcopului Nectarie al Constantinopolului, uzurpator al drepturilor episcopului Maxim cel Cinic. Împăratul Teodosie a aprobat aceste principii ale Sf. Ambrozie, însă ele au fost aplicate numai în Apus, căci în Răsărit, Curtea imperială bizantină, mai ales împărătesele şi prinţesele, îl susţineau pe ascuns pe Nectarie, pe Teofil şi l-au sacrificat pe Sf. Ioan Gură de Aur. Papii secolului al V-lea; Sf. Ioan, Sf. Gelasin au adoptat doctrina Sf. Ambrozie; în Evul Mediu reînvie sub forma Societăţii creştine, primii episcopi fiind consilierii Împăraţilor.

Din exegeza morală, Sf. Ambrozie - în ansamblu - dă obligaţiile ce revin fiecărui creştin şi cere practicarea celor patru virtuţi fundamentale: înţelepciunea sau prudenţa, care caută adevărul; dreptatea, care reglementează datorinţele noastre faţă de Dumnezeu, de noi înşine, de părinţi, de patrie şi astfel se ajunge la libertate şi bunăvoinţă; tăria, ce ne ajută să dispreţuim bunurile exterioare şi să ne îndeplinim sarcinile mari; temperanţa, şi comporta diverse elemente necesare mântuirii sufletului (tranquillitas animi, studium mansnetudinis moderationes gratia, honesti cura, decoris consideratio). Ca precepte speciale, el cere clerului castitate şi pudoare (verecundia) sau modestia şi o ţinută îngrijită specială oratoriului creştin. Dă pildă fecioria Preacuratei, care este temeiul virtuţii umilinţei. Persoanele divine sunt egale între ele, Sfântul Spirit purcezând de la Tatăl şi având izvor de purcedere şi pe Fiul.

Transubstanţierea pâinii şi a vinului se face la cuvintele Mântuitorului rostite la Cina cea de Taină; avem astfel prezenţa reală şi invizibilă, nepalpabil, a lui Dumnezeu, în Sfânta Euharistie. Nu toţi drepţii vor fi admişi la viziunea beatifică înainte de învierea de apoi, dar mari sfinţi ai Vechiului şi Noului Testament: patriarhii, profeţii, apostolii, martirii vor beneficia de viziunea beatifică şi înainte de Judecata din urmă. Iadul este veşnic pentru diavoli şi pentru condamnaţi.

În doctrina trinitară Sf. Ambrozie a urmat îndeaproape pe scriitorii greci, însă a insistat mai mult asupra părţii antropologice a lui Cristos. Aşa, de exemplu, în chestiunea lui Ioan 24,20: Tatăl e mai mare decât Mine, el nu urmează pe Sf. Atanasie, ci atribuie această inferioritate numai naturii omeneşti. Cu privire la Marcu 13, 32, despre ziua Judecăţii spune expres ci nu urmează pe Sf. Atanasie, care explică această ignoranţă atribuind-o naturii omeneşti a lui Isus, ci o explică reducând-o la o ştiinţă necomunicabilă.

Doctrina sa este foarte frumoasă, în ce priveşte antropologia supranaturală. Aşa, de pildă, explică frumos chipul lui Dumnezeu (graţia) pe care Adam l-a avut la început, dar, prin păcatul strămoşesc şi consecinţele lui pentru toţi oamenii, a trebuit să se întrupeze, să sufere şi moară Isus Cristos. Este cunoscută apoi mărturia sa despre primatul lui Petru (Psalm 40,30) pe care îl recunoaşte în episcopul Romei. De asemenea, scrierile sale sunt de cea mai mare importanţă pentru doctrina sacramentală şi, mai ales, în scrierile sale De mysteris şi De penitentiae din care amintim numai atât că în De obita Valentiniani... 51, aminteşte prima dată de eficacitatea botezului dorului (Baptisimus flaminis).