Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul X

SCRIITORII LATINI

3. SFÂNTUL AMBROZIE (333-397)

Apariția Sf. Ambrozie în viața Bisericii a fost precedată de un număr de scriitori antecesori lui, în afară de unii poeți și de unii episcopi din Italia de Nord, a căror operă a fost mai mult pastorală decât științifică și astfel ei se aseamănă mult cu opera Sf. Ambrozie. Între aceștia amintim:

Fornunatian de Aquilea (350), african de origine, după spusele Sf. Ieronim În Evanghelia utulis ordinatis bravi, sermone et rustico scripsit commentarios (De viris illustribus, 97). Această opera, care părea pierdută, a fost identificată, după toate probabilitățile, cu Expositio quator Evangheliorum din Patrologia Latina, 30, 53-500 între scrierile Sf. Ieronim.

De la episcopul Eusebiu de Vercelli (370) se păstrează doar o copie a Sf. Evanghelii scrisă cu mână proprie, precum și trei scrisori cu privire la arianism. De asemenea, e amintit Zanon, episcop de Verona (362-69), originar din Africa, și care ne-a lăsat 93 de predici cu conținut variat, în unele tratând Sfânta Treime.

Sf. Ambrozie s-a născut într-o familie creștină nobilă, probabil la Treveres, unde tatăl său era prefectul Galiei. Pierzând curând pe tatăl său, mama sa a revenit la Roma, pentru educația celor trei fii ai săi: Marcelina, Satirus (mort 378) și Ambrozie. În timp ce ei primeau o aleasă educație literară, mama lor se străduia să le dea și o creștere creștinească aleasă. Așa încât Marcelina primi, nu după mult timp, vălul verguriei de la Papa Liberius (350). Ambrozie a studiat dreptul și a pledat câtva tirnp cu mult succes, apoi la 370, deși tânăr, este numit de împăratul Valentinian I guvernator consular al Emiliei și Liguriei, cu reședința la Milano. Desigur, a trebuit sa dovedească îndeplinirea acestui serviciu cu o prudență cu adevărat pastorală, pentru că, luând parte la alegerea de episcop al Milanului, în locul lui Auxențiu mort, episcop arian, un copil strigă: Ambrozie să ne fie episcop și, astfel, a fost ales episcop, deși era numai catehumen; în 30 noiembrie 374 a fost botezat, iar în 7 decembrie a fost consacrat episcop. Prima lui grijă a fost să-și împartă averea săracilor; apoi s-a dedicat și în întregime noii sale funcțiuni, făcându-se tuturor toate. Neobosit în cateheze și predicare, își consacra timpul liber studiului Sf. Scripturi și al Sfinților Părinti, mai ales al celor greci contemporani. Sf. Ieronim spune că numirea lui Ambrozie ca episcop al Milanului a însemnat nu numai sfârșitul arianismului la Milano, dar chiar și în toată Italia. De fapt, urcă pe tronul episcopal în cele mai grele împrejurări, Biserica din Milano fiind condusă până atunci de un episcop arian. Era deci necesar sa restabilească unirea în sânul ei, ceea ce a reușit, având asupra tuturor cea mai salutară influentă.

Episcopatul lui cade pe timpul lui Valentinian I (mort 392) și pe timpul lui Teodosie cel Mare (mort 395) și a fiilor lui Valentinian I: Grațian (mort 383) și Valentinian II (mort 392). Ambrozie i-a fost sfetnic neprețuit totdeauna împăratului Teodosie cel Mare. Împăratul Grațian îl aprecia ca pe un tată și, după uciderea lui Grațian și a fratelui său Valentinian II, deveniți pe rând guvernatori ai Galiei, ale căror discursuri funebre le-a ținut Sf. Ambrozie, acesta a contribuit cu sfatul și cu prezența să potolească pe ucigașii Maxim și Eugeniu, care se manifestau în mod ipocrit ca apărători ai catolicismului, primul dând poruncă să fie ucis ereticul Priscilian. În anul 384 s-a împotrivit Senatului care, în frunte cu prefectul Romei, Aurelian Simacus, voia sa depună în curte statuia zeiței Victoria. În 385, pentru a împiedica ocuparea unei bazilici de către arieni, a intrat cu întreg poporul în ea zile și nopți întregi și au stat până ce dușmanii s-au convins că este zadarnică încercarea lui, cu toate că aveau de partea lor pe împărăteasa Iustina. Cel mai vestit eveniment dintre toate este acela că a impus împăratului Teodosie să facă penitență publică pentru masacrul de la Tesalonic (390). După cum povestește Teodoret în H. E. V. 17, într-o revolta la Tesalonic, mai mulți funcționari imperiali au fost uciși. Pentru a răzbuna moartea lor, Teodosie a omorât câteva mii de cetățeni. Reîntors la Milano, când a voit sa intre în biserică, Sf. Ambrozie l-a oprit în pragul ușii Bisericii și i-a spus: L-ai imitat pe David în păcat, imită-l și în pocăință. Dacă acest lucru nu este adevărat în întregime, desigur este adevărat că Sf. Ambrozie i-a reproșat Împăratului acest masacru și l-a obligat, sub pedeapsa excomunicării, să se pocăiască, ceea ce a și făcut, după cum însuși Sf. Ambrozie spune: Stravit omne quo utebatur in signe regium de flevit in eclesia publica peccatum duum... gemita et lacrymis orabi veniam (De obitu Teodosii, 34). Sf. Ambrozie a murit după doi ani de la moartea lui Teodosie, în 4 aprilie 397.

Sf. Ambrozie a fost un adevărat om de guvernământ, în toată puterea cuvântului. Om de Stat și om al Bisericii. Pentru a face față acestor exigente, Dumnezeu l-a înzestrat cu cele mai alese calități: o inteligență vie, care cu o privire își dă seama de greutățile unei situații; o Judecată dreaptă și sigură, o voință energică ce nu se lasă înfrântă de insuccesele momentane; un sens practic prin care a știut să aleagă calea de mijloc. Ca om de stat a știut întotdeauna să sfătuiască cu dulceață, însă întotdeauna cu tărie. Ca om al Bisericii, a fost un episcop model, plin de zel, de grijă, care nu tine seama nici de timp, nici de puterile sale pentru a face bine altora, apărător al drepturilor Bisericii, pe care le apără uneori cu riscul vieții sale.

Ca scriitor nu este inferior altora. Sf. Ambrozie a fost un orator de seama. Avocat de prestigiu, a trecut de la bară la scaunul episcopal, exercitând asupra poporului său cea mai salutară influență.

Posedând foarte bine scriitorii greci clasici și pe cei latini, el a fost silit să improvizeze oarecum formația sa teologică, pe care o caută la orientali. Filon și Origen i-au fost dascăli în exegeză: Atanasie, Vasile, Ciril din Ierusalim, Didin și Grigore Nazianzenul în dogmă și morală. Dintre apuseni nu s-a folosit decât de Sf. Hippolyt. Cu toate acestea, el a rămas un scriitor roman deplin. Pozitiv și practic, nu iubea subtilitățile și discuțiile, ci căuta mai întâi de toate să edifice și să convertească, așa încât scrierile sale sunt mai mult catehetice decât speculative, fiind de cele mai multe ori cuvântări pe care le-a revăzut și le-a dat forma de tratate. El nu are nici originalitatea Sf. Augustin și nici verva Sf. Ieronim, ci e mai presus de toate păstor de suflete. Stilul său, deși uneori e lung și neglijent, are o dulceață, o armonie și noblețe care îl încântau pe Sf. Augustin. Însuși Sf. Augustin i-a ascultat adesea cuvântările: Eram foarte atent la vorbele sale și mă captiva suavitatea vorbei sale... (Confesioni, c. V. 13) Verbis eius suspendebar intentus... et delectabar suavitate sermonis. I-a plăcut Sf. Augustin să-l citească pe Sf. Ambrozie.

Scrierile Sf. Ambrozie sunt: exegetice, morale, ascetice, dogmatice, cuvântări, epistole și imnuri.

1. Scrierile exegetice sunt în cea mai mare parte cuvântări pe care le-a revăzut pentru a fi publicate, fiind mai mult tratate morale și ascetice decât scrieri exegetice. Metoda urmată era: întâi o parafrază a povestirii biblice, apoi urmează aplicații practice și morale și, în final, se termina cu considerații alegorico-mistice în legătură cu Cristos și Biserica.

Am spus că în exegeză îl urmează pe Filon și Origen, deci se folosește în general de interpretarea alegorică.

Scrierile exegetice sunt următoarele:

l. 6 cărți asupra Hexameronului (după 389) în care imita scrierea omonimă a Sf. Vasile, completându-l cu unele notițe luate din Filon, Hippolyt, Cicero, Virgiliu și Suetoniu.

2. De paradiso, scrisă către 375 asupra Facerii cap. 11-111, în care combate greșelile gnosticilor și manicheilor despre porunca dumnezeiască și despre păcatul strămoșesc și descrie în mod alegoric frumusețea raiului, imitându-l pe Filon.

3. Despre Cain și Abel, scrisă puțin după Hexameron, în care explică de asemenea în mod alegoric semnificația și istoria jertfei celor doi frați.

4. Despre Noe (375-86) în care descrie obiceiurile lui Noe precum și corabia sa.

5. Urmează 7 cărți Despre Patriarhi (Cassiodor) scrisă între 387-89. Despre Avraam în două cărți, prima cuprinzând o serie de omilii adresate catehumenilor, iar a doua celor botezați.

6. Despre Isac și suflet, în care Isac și Raveca sunt luați ca imagini ai unirii dintre suflet și Cristos.

7. Despre viața lui Iacob și viața fericită, în două cărți, în care ne arată că mortificarea propriilor patimi ne conduce la adevărata fericire, lucrare ce o confirmă cu exemplul lui Iacob, Eleazar și cei 7 Macavei.

8. Despre Patriarhul Iosif, pe care îl arată nu numai ca un exemplu splendid de castitate, dar și în tip al lui Cristos în smerenie și în înălțarea sa.

9. Despre Patriarhi, în care interpretează tipico-mesianic binecuvântarea lui Iacob (Facere, 49,3).

Istoria lui David a format de asemenea obiectul unor omilii. Astfel sunt: Despre interpretarea lui Iov și David, adică discuțiile lor privind durerile vieții omenești, Despre nestatornicia bunurilor pământene, Despre încrederea în Dumnezeu ș. a.

În Apologia profetului David către împăratul Teodosie, între 333-389, arată că egala cu păcatul i-a fost și penitența sa și expune Psalmul 50. Enarrationes În XII Psalmos Davidios conține omilii asupra Psalmilor l, 34-40, 43, 45, 48, 61. Expositio În Psalmos CXVIII e împărțită în 22 de cuvântări, după numărul literelor evreiești. În afară de acestea, mai are și alte scrieri: Despre Tobia contra cametei (380): Despre Ilie și post; Despre Nabuthe contra zgârceniei. Un comentar asupra lui

Isaia s-a pierdut. Asupra Noului Testament nu are decât o scriere: Expositionis Evangelii secundum libri Luca libri decem, cea mai vastă dintre toate scrierile sale. Scrierea constă din omilii ținute între 385-97 și prezintă mare importantă pentru felul în care Ambrozie rezolvă antinomiile acestei Evanghelii cu ceilalți sinoptici.

II. Morale. În acest domeniu are scrieri valoroase, cea mai importantă fiind De officiis ministrorum libri tres scrisă către 386-87, prima sinteză de morală creștină în Apus, care este un fel de adaptare a scrierii lui Cicero De officiis, dându-i conținut creștin. Precum Cicero împărțise scrierea sa în trei părți, tot așa și Sf. Ambrozie o împărți în trei părți: în prima tratează despre onestitate, în a doua despre util, iar în a treia despre conflictul ce se poate ivi între ele. Bineînțeles, Sf. Augustin, discipolul Sf. Ambrozie, a încreștinat în întregime modelul lui Cicero: exemple din istoria păgână sunt înlocuite cu exemplele din Vechiul Testament; argumentele filosofilor pâgâni, cu argumente din Cărțile Sfinte; în felul acesta scrierea probează foarte concret superioritatea creștinismului și a moralei sale, față de etica păgână. Cu toate defectele pe care le are, este una dintre cele mai vechi scrieri morale ale antichității creștine.

III. Fiind un director de suflete, el însuși ascet și unul dintre pionierii monahismului în Apus, Sf. Ambrozie nu s-a simțit nicăieri atât de acasă ca pe acest teren și a sens, în ordine cronologică aceste scrisori ascetice:

1. De virginibus ad Marcellianum sororem libri tres, compuse în anul 377, în care face elogiul verguriei, arătând modele pentru ea și dând sfaturi pentru păstrarea ei.

2. De viduis (Despre văduvie), 20 de capitole, scrisă puțin timp după prima, în care, cu toate că nu oprește recăsătorirea, arată avantajele văduviei. Pentru că foarte multe fecioare veneau la el să primească vălul monahal, a fost acuzat de prea mare zel în privința aceasta. Atunci a scris:

3. De virginitate (387), 20 de capitole, în care nu retrage nimic din ceea ce a spus mai înainte în alte cărți.

4. De institutionis virginis et de s. Marie virginitatis perpetua este o predică ținută în 391 cu ocazia înveșmântării unei vergure, Ambrozia, însă în ea se ocupă aproape în întregime numai de verguria Fecioarei, contra unor eretici care o negau, între care Bonosus de Sardica.

5. Exhortatio virginitatis este o predică ținută în Florența În 393 cu ocazia sfințirii unei biserici ridicată de o văduvă, Tuliana; tot aici pot fi amintite De bonum mortis și De fuga saeculi (388-390).

IV. Scrieri dogmatice. Deși era puțin înclinat spre dogmă și speculație, Sf. Ambrozie ne-a lăsat câteva fragmente în care îi combate pe arieni și îi instruiește pe credincioși asupra sacramentelor, Contra arienilor a scris:

1. De fide, ad Gratianus Augustum, libri quinque (378-380). în primele două cărți se ocupă de consubstanțialitatea Fiului, iar în celelalte trei serie, după doi ani, la cererea împăratului, și dezvoltă pe larg același argument, combătând acțiunile arienilor și ale episcopului semiarian, Palladiu al Illyricului. Tot la cererea împăratului, scrie în 381 lucrarea:

2. De Spiritus Sancto, în care îi imita pe Didin și se folosește de ceilalți scriitori greci, ca Sf. Atanasie, Ciril din Ierusalim, Sf. Vasile și Sf. Grigore Nazianzenul, susținând consubstanțialitatea Spiritului Sfânt. 3. De Incarnationis Dominiae Sacramento (Despre Taina Întrupării Domnului) - predică despre eternitatea și divinitatea lui Cristos și despre integritatea naturii omenești a Mântuitorului. Tot aici trebuie amintită Expositio fidei (Teodoret Eranistes, Dialogi).

Cu privire la Sf. Taine a scris: 1. De poenitentia libri duo (384) în care combate pe novațieni, arătând că Biserica are dreptul de a ierta păcatele și indică condițiile ce se cer pentru această iertare. De Mysteriis (387), foarte des citată, constă din catehezele făcute catehumenilor despre Botez, Sf. Mir și Euharistie, când vorbește în mod explicit despre transformarea pâinii și a vinului în Corpul și Sângele Domnului. Aceste Cateheze sunt analoage acelora ale Sf. Ciril din Ierusalim. Cât privește De Sacramentis, în 6 cărți, cea mai mare parte a criticilor îi neagă autenticitatea, deși autorul ei a urmat de aproape De Mysteriis. Scrierea de cea mai mare importantă pentru studiul Liturghiei apusene este această

V. Discursuri și epistole. Multe din predicile și cuvântările improvizate de Sf. Ambrozie au fost revăzute și publicate ca tratate și opuscule. În forma originală ne-au rămas patru compilațiuni: De excessus fratris suis Satyri, libri duo. Prima este cuvântarea funebră în fața cadavrului, iar a doua, un discurs ținut la opt zile după înmormântarea fratelui său care, venind din Africa în Italia, deși a scăpat; miraculos dintr-un naufragiu, a murit subit acasă.

Sermo contra Auxentium, de basilicis tradentis este discursul ținut în Biserica Portiană; înconjurată de ostași, pe care Sf. Ambrozie refuză să o predea lui Auxențiu Mercuriu, arian, cu tot ordinul împărătesei Iustina (386).

De obitum Valentiniani consolatio este o cuvântare ținută în 392, când fu adus la Milano corpul acestui Valentinian II, omorât la 20 de ani, dornic sa se boteze creștin, în care amintește virtuțile, legăturile care le-a avut cu el și spune că botezul dorului l-a mântuit.

De obitum Theodosii consolatio ținut la 40 de zile după moartea lui Teodosie (25 fer. 395) în prezența lui Honorius. Aceste patru cuvântări funebre sunt primele în literatura creștină apuseană.

Epistolele păstrate de la Sf. Ambrozie sunt de cea mai mare importanță istorică. Ele sunt în număr de 91 și se ocupă de diferite chestiuni de administrație, de teologie morală și exegeză.

VI. Imnuri. Cu toate că nu Sf. Ambrozie este primul imnolog în Apus, totuși el este considerat un adevăratul creator al imnului liturgic în Apus, așa încât toate imnurile, compuse după modelul său, poartă numele de ambroziene. Ni s-au păstrat 12 imnuri ce pot fi atribuite Sf. Ambrozie, între care: I Deus creato omnium; Aeter rerum conditor; lam surgit hora tertia; lutende qui regi Israel; Veni, I redemptor genitum etc. Toate sunt compuse, după epodele lui Horațiu, în metru iambic. Fiecare imn are opt strofe din câte patru versuri. În afară de aceste imnuri, mai are și unele inscripții metrice, din care foarte puține ni s-au păstrat.

Doctrina Sf. Ambrozie. Sf. Ambrozie este doctorul independenței și unității Bisericii. Raporturile dintre Biserica și Stat le formulează în aceste principii:

a) Biserica, în domeniul ei, este independentă de Stat, ea reprezentând religia față de republică și bucurându-se de libertatea de credință, fiind scoasă total de sub autoritatea imperială laică și având propria ei ierarhie - episcopatul, înzestrat cujus ecclesiasticum sacerdotale -, nefiind aceștia judecați decât de episcopi, prin episcopi (poziție contrară împăratului Constanțiu). În probleme de credință, înșiși împărații și autoritățile laice sunt supuși Bisericii. Statul nu poate dispune de ele, cum au făcut împărații de la Constantin până la el, în ciuda protestelor Sf. Atanasie, Sf. Vasile, Sf. Ilarie. Ei n-au fost ascultați; Sf. Ambrozie a fost ascultat.

b) Biserica este paznica vieții morale căreia trebuie să i se supună și principii (cazul Tesalonic), fără a împieta autoritatea lor politică, după principiul: Imperator enim intra Ecclesiam, non supra Ecclesiam est.

c) Biserica are dreptul de protecție de la Stat, nu și alte culte eretice, căci eroarea nu poate avea aceleași drepturi cu adevărul. El cerea garantarea libertății individuale, condamna vărsarea de sânge a lui Priscilian, luptele religioase, iar readucerea arienilor la adevărata Biserica catolică să se facă numai pe căi intelectuale și morale. Cu păgânii rămași în administrația romană a fost tolerant și le-a acordat și ajutoare la nevoie.

Unitatea Bisericii a fost punctul central al doctrinei Sf. Ambrozie. Centrul Bisericii este scaunul Apostolic Roman. Ereticii, schismaticii nu pot beneficia de mântuire în afară Bisericii. S-a opus schismei lui Flavian al Antiochiei, apărător al drepturilor scaunului său, contra lui Paulin catolic, cunoscut de Sf. Ambrozie. S-a opus și episcopului Nectarie al Constantinopolului, uzurpator al drepturilor episcopului Maxim cel Cinic. Împăratul Teodosie a aprobat aceste principii ale Sf. Ambrozie, însă ele au fost aplicate numai în Apus, căci în Răsărit, Curtea imperială bizantină, mai ales împărătesele și prințesele, îl susțineau pe ascuns pe Nectarie, pe Teofil și l-au sacrificat pe Sf. Ioan Gură de Aur. Papii secolului al V-lea; Sf. Ioan, Sf. Gelasin au adoptat doctrina Sf. Ambrozie; în Evul Mediu reînvie sub forma Societății creștine, primii episcopi fiind consilierii Împăraților.

Din exegeza morală, Sf. Ambrozie - în ansamblu - dă obligațiile ce revin fiecărui creștin și cere practicarea celor patru virtuți fundamentale: înțelepciunea sau prudența, care caută adevărul; dreptatea, care reglementează datorințele noastre față de Dumnezeu, de noi înșine, de părinți, de patrie și astfel se ajunge la libertate și bunăvoință; tăria, ce ne ajută să disprețuim bunurile exterioare și să ne îndeplinim sarcinile mari; temperanța, și comporta diverse elemente necesare mântuirii sufletului (tranquillitas animi, studium mansnetudinis moderationes gratia, honesti cura, decoris consideratio). Ca precepte speciale, el cere clerului castitate și pudoare (verecundia) sau modestia și o ținută îngrijită specială oratoriului creștin. Dă pildă fecioria Preacuratei, care este temeiul virtuții umilinței. Persoanele divine sunt egale între ele, Sfântul Spirit purcezând de la Tatăl și având izvor de purcedere și pe Fiul.

Transubstanțierea pâinii și a vinului se face la cuvintele Mântuitorului rostite la Cina cea de Taină; avem astfel prezența reală și invizibilă, nepalpabil, a lui Dumnezeu, în Sfânta Euharistie. Nu toți drepții vor fi admiși la viziunea beatifică înainte de învierea de apoi, dar mari sfinți ai Vechiului și Noului Testament: patriarhii, profeții, apostolii, martirii vor beneficia de viziunea beatifică și înainte de Judecata din urmă. Iadul este veșnic pentru diavoli și pentru condamnați.

În doctrina trinitară Sf. Ambrozie a urmat îndeaproape pe scriitorii greci, însă a insistat mai mult asupra părții antropologice a lui Cristos. Așa, de exemplu, în chestiunea lui Ioan 24,20: Tatăl e mai mare decât Mine, el nu urmează pe Sf. Atanasie, ci atribuie această inferioritate numai naturii omenești. Cu privire la Marcu 13, 32, despre ziua Judecății spune expres ci nu urmează pe Sf. Atanasie, care explică această ignoranță atribuind-o naturii omenești a lui Isus, ci o explică reducând-o la o știință necomunicabilă.

Doctrina sa este foarte frumoasă, în ce privește antropologia supranaturală. Așa, de pildă, explică frumos chipul lui Dumnezeu (grația) pe care Adam l-a avut la început, dar, prin păcatul strămoșesc și consecințele lui pentru toți oamenii, a trebuit să se întrupeze, să sufere și moară Isus Cristos. Este cunoscută apoi mărturia sa despre primatul lui Petru (Psalm 40,30) pe care îl recunoaște în episcopul Romei. De asemenea, scrierile sale sunt de cea mai mare importanță pentru doctrina sacramentală și, mai ales, în scrierile sale De mysteris și De penitentiae din care amintim numai atât că în De obita Valentiniani... 51, amintește prima dată de eficacitatea botezului dorului (Baptisimus flaminis).




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact