Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451
Capitolul X
SCRIITORII LATINI
1. SFÂNTUL ILARIE DE POITIERS (315-368)
S-a născut în Poitiers, pe la 315, dintr-o familie păgână, nobilă și bogată și a primit o
educație literară aleasă în orașul natal, rămânând păgân până la etate matură. Într-o zi,
reflectând mai serios, a simțit că în sufletul său nu găsea satisfacția deplină a aspirațiilor
sale nobile; nici în politeism, nici în morala epicuriană. A căutat deci aiurea această
satisfacție și a găsit-o, ca Sf. Iustin, în lectura Vechiului și Noului Testament; astfel, în anul
350, fiind deja căsătorit și având o fiică, s-a convertit și s-a botezat cu întreaga familie. Nu
mult după aceea, cu câțiva ani înainte de 355, a fost ales episcop al orașului, în plină lupta
contra arienilor. Permitatea caracterului său l-a pus imediat în evidență publicului. Nu știm
dacă a asistat la sinoadele de la Arles și de la Milan, dar a luat inițiativa unui sinod ținut la
Paris (sfârșitul lui 355) în care episcopii din Galia prezenți s-au despărțit de trei promotori ai
arianismului în Occident: Ursace și Valens (episcopi în Panonia) și Saturnin de Arles.
Acesta a făcut să se țină un alt sinod, la Beziers, la care, din ordinul împăratului Constanțiu,
Ilarie a trebuit să asiste.
El refuză aici să adere la politica religioasă a împăratului de a condamna pe Sf.
Atanasie și Conciliul I Ecumenic de la Niceea, 325; fiind bine instruit în Sf. Scriptură și în Sf.
Tradiție, a refuzat să semneze politica împărătească. Împăratul l-a exilat în Orient (în Frigia).
El a profitat de acest exil de 4 ani pentru a învăța limba greacă. În același timp, a luat
parte la Sinoadele din Seleucia și Constantinopol, cunoscând la fata locului arianismul, pe
care, până atunci, l-a cunoscut superficial, precum și mai multe scrieri ale scriitorilor
orientali. În acest exil, a compus tratatul De Trinitate și mai târziu De Synodis
(pe la
358) la cererea episcopilor galezi, pentru a cunoaște starea de spirit din Orient. Sosind în
anul 360 la Constantinopol, adresă împăratului Constanțiu un memoriu (Ad Constantinum
liber II-us) pentru a-i cere o confruntare cu Saturnin de Arles, autorul exilului său. Împăratul
refuză, dar îl autoriză pe Ilarie să se reîntoarcă în dieceza sa pentru a-l împiedica - zice
Sulpicius Sever (Cayré, op. cit. vol. I, pg. 345) - de a conturba în
continuare Orientul. Către
anul 360, acest perturbator orientis este rechemat în Galia, unde propagă monahismul
văzut în Răsărit și luptă cu mai mult zel împotriva arienilor, văzându-și lupta încununată de
succes în Sinodul Național din Paris (361, când Saturnin a fost depus). Din 362-364 duce
aceeași campanie anti-ariană în Italia, împreună cu Eusebiu de Vercelli. Cu toată sforțarea
depusă, nu a reușit să-l înlăture pe episcopul homeian (arian) al Milanului, Auxențiu, fiindcă
împăratul Valentinian s-a mulțumit cu o mărturisire de credință ambiguă de la Auxențiu și i-a
interzis Sf. Ilarie sa mai rămână în Italia (364). Episcopul de Poitiers a scris Contra
Auxentium pentru a protesta și a readuce credincioșii la menținerea integrității credinței. El
se reîntoarce în dieceza sa și își consacra activitatea grijii spirituale a credincioșilor. A murit
la 13 ianuarie 367 sau 368; a primit titlul de Doctor al Bisericii în 1851. Sf. Ilarie a fost numit
Atanasie al Apusului. De fapt, se poate compara cu Sf. Atanasie în ceea ce privește tăria
caracterului său, noblețea vederilor sale, arta de a câștiga suflete. Timpul scurt de 10 ani de
luptă contra arienilor, nu i-a permis să-l ajungă pe Sf. Atanasie, iar în ceea ce privește
măreția faptelor sale și bogăția scrierilor, îl ajunge și poate îl și întrece, mai ales în ce
privește profunzimea vederilor, vigoarea dialecticei, căldura convingerilor și originalitatea
gândirii. Dacă Galia a scăpat de primejdia ariană, meritul principal este al Sf. Ilarie. În
ce privește stilul scrierilor sale, Sf. Ieronim îl compara cu al lui Quintilian, pe care și l-a luat
de model. Cu toate acestea, este adesea obscur și nu prea ușor de înțeles de către toți
cititorii. Acest lucru însă se poate scuza în bună parte, dacă se are în vedere că, în această
epocă, vocabularul latin era prea imperfect pentru a putea exprima exact ideile noi în
legătură cu dogma trinitară.
Scrierile Sf. Ilarie se pot grupa în mai multe categorii: exegetice, dogmatice, polemice,
istorice, epistole și imnuri.
1. În exegeză, Sf. Ilarie ne-a lăsat un comentariu la Sf. Matei, scris între 353-355 cu
scop mai mult practic, de edificare spirituală. În această scriere, deși nu cunoștea definiția
niceeană, totuși afirmă consubstanțialitatea Fiului, bazat pe Sf. Scriptură și pe Sf. Tradiție.
De asemenea, afirmă divinitatea Sfântului Spirit. Din Comentariu asupra Psalmilor nu ni s-a
păstrat decât o introducere foarte frumoasă și Comentariul asupra unor Psalmi
(122,9,13,51,69, 91,118, 150). Scrierea este posterioară anului 362. În redactarea ei, autorul
s-a folosit de textul grecesc, inspirându-se mai mult din Origen. Comentariul asupra lui Iov s-a
pierdut. Liber Mysteriosi (Cartea Tainelor) s-a păstrat în parte și conține o serie de
interpretări mesianice ale personajelor din Vechiul Testament. Scrierea este de după anul
360, cum reiese din întrebuințarea abundentă a alegoriei tipologice, imitând în această pe
greci.
2. Între scrierile dogmatice, capodopera sa este formata din De Trinitate
în 12 cărți,
în care nu se ocupă de Sf. Treime, numai de demonstrarea divinității Fiului. Dumnezeirea
Sf. Spirit este atinsă numai în treacăt. Acest tratat este unul dintre cele mai solide care s-au
scris despre credința niceeană; deși autorul s-a inspirat din scrierile lui Origen și Atanasie,
contribuția sa personală reiese că a fost importantă. A fost scrisă între 356-359 în exil. De
Synodis, scrisă tot în acel timp, este adresată episcopilor germanici, galici, britanici. În
prima parte, arată vicisitudinile arianismului în Răsărit, după Conciliul din Niceea, iar a doua
parte se ocupă mai ales de formula Homoiusiană, arătându-le acestor arieni moderați
primejdia ce-i paște și îndemnându-i să se unească cu catolicii, pentru că formula lor, bine
înțeleasă, nu se deosebește de cea catolică. Fiind rău înțeles de unii catolici, el le răspunde
cu Apologetica ad reprehensores libri și De Synodis respinsa, fiind un răspuns al lui
Ilarie niceenilor care i-au reproșat că a luat atitudine prea conciliantă.
3. Pe teren polemic are: Ad Constantium liber II, scrisă în ianuarie 362, care este o
confruntare cu Saturnin de Arles. Fiind refuzat, scrie Contra Constantium imperatorem în
primăvara lui 360, pe care însă n-a publicat-o decât la moartea împăratului, în 361. Scrierea
este importantă nu numai pentru critica religioasă îndrăzneață pe care o face împăratului,
dar și pentru combaterea formulelor arianizante, inclusiv cele homoiusiene. Acest ultim
lucru rezultă clar în Contra Auxentium, scrisă în 365, după reîntoarcerea sa din Italia, în
care povestește lupta lui, împreună cu Eusebiu de Vercelli, contra acestui episcop arian din
Milano.
4. Din lucrările istorice, ne-au rămas păstrate de la el mai multe fragmente dintr-o
mare scriere, intitulată, se pare, Opus historicum adversus Valentem et Ursacium, în care,
în trei cărți, arată luptele religioase din secolul IV.
Scrisoarea Contra Dioscurum medicum s-a pierdut.
5. Epistole. Se știe că Sf. Ilarie a scris mai multe, spune Sf. Ieronim, însă cele mai
multe s-au pierdut. Scrisoarea către fiica sa Abra, ce se poate citi în Patrologia latină (549-552),
este o lucrare posterioară. Din Liber Hipnorum, amintită de Sf. Ieronim, nu ni s-au
păstrat decât trei imnuri autentice. Sf. Ilarie este părintele imnologiei latine, voind să
introducă în Apus obiceiul răsăritean ca poporul să cânte în decursul serviciilor divine.
Sf. Ilarie din Poitiers este unul dintre cei mai de seamă scriitori apuseni care fac
legătura dintre scriitorii răsăriteni și cei apuseni, contribuind la fuziunea celor doua
mentalități și metode.
În ceea ce privește consubstanțialitatea Cuvântului, poate fi considerat ca unul dintre
cei mai clasici scriitori; el afirmă cu formule precise deosebirea celor trei persoane în Sf.
Treime și, în același timp, și unitatea de natură și respinge formula homoiusiană, afirmând
că formula niceeană (homoousios) reprezintă în substanță învățătura tradițională a Bisericii,
pe care atât Sf. Scriptură, cât și Biserica, au învățat-o de la început. Cu toate că insista
asupra incomprensibilității acestei Taine (Sf. Treime), totuși caută să o pătrundă pe cât este
posibil. Același lucru se poate spune și despre Cristologie, unde analizează de multe ori
actul întrupării și calitățile naturii omenești, luată de Cuvânt. Dintre celelalte adevăruri de
credință ce se cuprind în scrierile sale, mai amintim frazele energice contra amestecului
puteri laice în Biserica, a cărei perfectă independență, sub primatul lui Petru și a
succesorilor săi, o afirmă cu tărie (Contra Constantium, I, în Psalmi, 131, ș. a.).