Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul X

SCRIITORII LATINI

1. SFÂNTUL ILARIE DE POITIERS (315-368)

S-a născut în Poitiers, pe la 315, dintr-o familie păgână, nobilă și bogată și a primit o educație literară aleasă în orașul natal, rămânând păgân până la etate matură. Într-o zi, reflectând mai serios, a simțit că în sufletul său nu găsea satisfacția deplină a aspirațiilor sale nobile; nici în politeism, nici în morala epicuriană. A căutat deci aiurea această satisfacție și a găsit-o, ca Sf. Iustin, în lectura Vechiului și Noului Testament; astfel, în anul 350, fiind deja căsătorit și având o fiică, s-a convertit și s-a botezat cu întreaga familie. Nu mult după aceea, cu câțiva ani înainte de 355, a fost ales episcop al orașului, în plină lupta contra arienilor. Permitatea caracterului său l-a pus imediat în evidență publicului. Nu știm dacă a asistat la sinoadele de la Arles și de la Milan, dar a luat inițiativa unui sinod ținut la Paris (sfârșitul lui 355) în care episcopii din Galia prezenți s-au despărțit de trei promotori ai arianismului în Occident: Ursace și Valens (episcopi în Panonia) și Saturnin de Arles. Acesta a făcut să se țină un alt sinod, la Beziers, la care, din ordinul împăratului Constanțiu, Ilarie a trebuit să asiste.

El refuză aici să adere la politica religioasă a împăratului de a condamna pe Sf. Atanasie și Conciliul I Ecumenic de la Niceea, 325; fiind bine instruit în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție, a refuzat să semneze politica împărătească. Împăratul l-a exilat în Orient (în Frigia).

El a profitat de acest exil de 4 ani pentru a învăța limba greacă. În același timp, a luat parte la Sinoadele din Seleucia și Constantinopol, cunoscând la fata locului arianismul, pe care, până atunci, l-a cunoscut superficial, precum și mai multe scrieri ale scriitorilor orientali. În acest exil, a compus tratatul De Trinitate și mai târziu De Synodis (pe la 358) la cererea episcopilor galezi, pentru a cunoaște starea de spirit din Orient. Sosind în anul 360 la Constantinopol, adresă împăratului Constanțiu un memoriu (Ad Constantinum liber II-us) pentru a-i cere o confruntare cu Saturnin de Arles, autorul exilului său. Împăratul refuză, dar îl autoriză pe Ilarie să se reîntoarcă în dieceza sa pentru a-l împiedica - zice Sulpicius Sever (Cayré, op. cit. vol. I, pg. 345) - de a conturba în continuare Orientul. Către anul 360, acest perturbator orientis este rechemat în Galia, unde propagă monahismul văzut în Răsărit și luptă cu mai mult zel împotriva arienilor, văzându-și lupta încununată de succes în Sinodul Național din Paris (361, când Saturnin a fost depus). Din 362-364 duce aceeași campanie anti-ariană în Italia, împreună cu Eusebiu de Vercelli. Cu toată sforțarea depusă, nu a reușit să-l înlăture pe episcopul homeian (arian) al Milanului, Auxențiu, fiindcă împăratul Valentinian s-a mulțumit cu o mărturisire de credință ambiguă de la Auxențiu și i-a interzis Sf. Ilarie sa mai rămână în Italia (364). Episcopul de Poitiers a scris Contra Auxentium pentru a protesta și a readuce credincioșii la menținerea integrității credinței. El se reîntoarce în dieceza sa și își consacra activitatea grijii spirituale a credincioșilor. A murit la 13 ianuarie 367 sau 368; a primit titlul de Doctor al Bisericii în 1851. Sf. Ilarie a fost numit Atanasie al Apusului. De fapt, se poate compara cu Sf. Atanasie în ceea ce privește tăria caracterului său, noblețea vederilor sale, arta de a câștiga suflete. Timpul scurt de 10 ani de luptă contra arienilor, nu i-a permis să-l ajungă pe Sf. Atanasie, iar în ceea ce privește măreția faptelor sale și bogăția scrierilor, îl ajunge și poate îl și întrece, mai ales în ce privește profunzimea vederilor, vigoarea dialecticei, căldura convingerilor și originalitatea gândirii. Dacă Galia a scăpat de primejdia ariană, meritul principal este al Sf. Ilarie. În ce privește stilul scrierilor sale, Sf. Ieronim îl compara cu al lui Quintilian, pe care și l-a luat de model. Cu toate acestea, este adesea obscur și nu prea ușor de înțeles de către toți cititorii. Acest lucru însă se poate scuza în bună parte, dacă se are în vedere că, în această epocă, vocabularul latin era prea imperfect pentru a putea exprima exact ideile noi în legătură cu dogma trinitară.

Scrierile Sf. Ilarie se pot grupa în mai multe categorii: exegetice, dogmatice, polemice, istorice, epistole și imnuri.

1. În exegeză, Sf. Ilarie ne-a lăsat un comentariu la Sf. Matei, scris între 353-355 cu scop mai mult practic, de edificare spirituală. În această scriere, deși nu cunoștea definiția niceeană, totuși afirmă consubstanțialitatea Fiului, bazat pe Sf. Scriptură și pe Sf. Tradiție. De asemenea, afirmă divinitatea Sfântului Spirit. Din Comentariu asupra Psalmilor nu ni s-a păstrat decât o introducere foarte frumoasă și Comentariul asupra unor Psalmi (122,9,13,51,69, 91,118, 150). Scrierea este posterioară anului 362. În redactarea ei, autorul s-a folosit de textul grecesc, inspirându-se mai mult din Origen. Comentariul asupra lui Iov s-a pierdut. Liber Mysteriosi (Cartea Tainelor) s-a păstrat în parte și conține o serie de interpretări mesianice ale personajelor din Vechiul Testament. Scrierea este de după anul 360, cum reiese din întrebuințarea abundentă a alegoriei tipologice, imitând în această pe greci.

2. Între scrierile dogmatice, capodopera sa este formata din De Trinitate în 12 cărți, în care nu se ocupă de Sf. Treime, numai de demonstrarea divinității Fiului. Dumnezeirea Sf. Spirit este atinsă numai în treacăt. Acest tratat este unul dintre cele mai solide care s-au scris despre credința niceeană; deși autorul s-a inspirat din scrierile lui Origen și Atanasie, contribuția sa personală reiese că a fost importantă. A fost scrisă între 356-359 în exil. De Synodis, scrisă tot în acel timp, este adresată episcopilor germanici, galici, britanici. În prima parte, arată vicisitudinile arianismului în Răsărit, după Conciliul din Niceea, iar a doua parte se ocupă mai ales de formula Homoiusiană, arătându-le acestor arieni moderați primejdia ce-i paște și îndemnându-i să se unească cu catolicii, pentru că formula lor, bine înțeleasă, nu se deosebește de cea catolică. Fiind rău înțeles de unii catolici, el le răspunde cu Apologetica ad reprehensores libri și De Synodis respinsa, fiind un răspuns al lui

Ilarie niceenilor care i-au reproșat că a luat atitudine prea conciliantă.

3. Pe teren polemic are: Ad Constantium liber II, scrisă în ianuarie 362, care este o confruntare cu Saturnin de Arles. Fiind refuzat, scrie Contra Constantium imperatorem în primăvara lui 360, pe care însă n-a publicat-o decât la moartea împăratului, în 361. Scrierea este importantă nu numai pentru critica religioasă îndrăzneață pe care o face împăratului, dar și pentru combaterea formulelor arianizante, inclusiv cele homoiusiene. Acest ultim lucru rezultă clar în Contra Auxentium, scrisă în 365, după reîntoarcerea sa din Italia, în care povestește lupta lui, împreună cu Eusebiu de Vercelli, contra acestui episcop arian din Milano.

4. Din lucrările istorice, ne-au rămas păstrate de la el mai multe fragmente dintr-o mare scriere, intitulată, se pare, Opus historicum adversus Valentem et Ursacium, în care, în trei cărți, arată luptele religioase din secolul IV.

Scrisoarea Contra Dioscurum medicum s-a pierdut.

5. Epistole. Se știe că Sf. Ilarie a scris mai multe, spune Sf. Ieronim, însă cele mai multe s-au pierdut. Scrisoarea către fiica sa Abra, ce se poate citi în Patrologia latină (549-552), este o lucrare posterioară. Din Liber Hipnorum, amintită de Sf. Ieronim, nu ni s-au păstrat decât trei imnuri autentice. Sf. Ilarie este părintele imnologiei latine, voind să introducă în Apus obiceiul răsăritean ca poporul să cânte în decursul serviciilor divine.

Sf. Ilarie din Poitiers este unul dintre cei mai de seamă scriitori apuseni care fac legătura dintre scriitorii răsăriteni și cei apuseni, contribuind la fuziunea celor doua mentalități și metode.

În ceea ce privește consubstanțialitatea Cuvântului, poate fi considerat ca unul dintre cei mai clasici scriitori; el afirmă cu formule precise deosebirea celor trei persoane în Sf. Treime și, în același timp, și unitatea de natură și respinge formula homoiusiană, afirmând că formula niceeană (homoousios) reprezintă în substanță învățătura tradițională a Bisericii, pe care atât Sf. Scriptură, cât și Biserica, au învățat-o de la început. Cu toate că insista asupra incomprensibilității acestei Taine (Sf. Treime), totuși caută să o pătrundă pe cât este posibil. Același lucru se poate spune și despre Cristologie, unde analizează de multe ori actul întrupării și calitățile naturii omenești, luată de Cuvânt. Dintre celelalte adevăruri de credință ce se cuprind în scrierile sale, mai amintim frazele energice contra amestecului puteri laice în Biserica, a cărei perfectă independență, sub primatul lui Petru și a succesorilor săi, o afirmă cu tărie (Contra Constantium, I, în Psalmi, 131, ș. a.).




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact