CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul X

SCRIITORII LATINI

Secolul al IV-lea sau, mai bine zis, epoca dintre Edictul de la Milano şi până la moartea Sf. Augustin (313-430), este epoca de aur a literaturii creştine latine. Acest lucru se explică prin cauzele cunoscute în paginile anterioare, între care amintim necesitatea propagării învăţăturii creştine în limba poporului, latina, în nordul Africii şi Apus, cum a făcut Tertulian şi Papa Victor în unele enciclice ale sale. De altfel, prima traducere a Sf. Scripturi în latina s-a făcut tot în Africa. În această perioadă (313-430) se nasc şi activează multe genii care au ilustrat Biserica Apuseană. Este drept că Orientul întrece Apusul cu numărul scriitorilor mari. În Apus sunt de amintit patru scriitori mari în această epoca, însă ei pot sta alături de ceilalti scriitori contemporani din Răsărit. Aşa este Sf. Ilarie de Poitiers, Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Augustin, cel mai complet scriitor din antichitatea creştină.

În afară de acestea, şi alte împrejurări au favorizat dezvoltarea Patrologiei în această epoca. Timp de un secol, Biserica s-a bucurat de pace. În acest timp, au intrat în Biserica oameni din păturile înalte ale societătii romane; de aici s-a născut, pentru învăţaţii creştini, necesitatea de a ajunge la înălţimea lor. Pe de altă parte, lupta împotriva ereziilor i-a silit pe scriitorii creştini să aprofundeze învăţăturile Bisericii. Ştim însă că, în Apus, nu chestiunile trinitare şi cristologice, ci mai mult chestiunile practice s-au agitat. Ereziile cele mai importante împotriva cărora lupta apusenii au fost: donatismul, priscilianismul şi pelagianismul.

O altă caracteristică a scriitorilor apuseni este că ei nu pot fi grupaţi după vreo şcoală (care nu există), ci mai mult după regiuni sau, în jurul acestor mari scriitori, sunt grupaţi uneori ceilalţi scriitori din epocă.