Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451

CAPITOLUL I

MARILE EREZII

ARIANISMUL nega divinitatea Cuvântului care, după arianiști, nu era etern, fiindcă a fost un timp când nu era, deci era și El, la urma urmei, o făptură a Tatălui, prima făptură și cea mai perfectă dintre toate. Deci nu era consubstanțial sau de o ființă cu Tatăl. Această erezie a agitat creștinătatea în tot cursul secolului al IV-lea și fiecare scriitor bisericesc a luat parte la această luptă, fie pro, fie contra ereziei. Arie și ai lui au scris puțin; în schimb, dreapta credință a avut apărători vajnici într-o mulțime de scriitori: Eustatie din Antiochia, Sf. Atanasie, Sf. Ciril din Ierusalim, Sf. Efrem, Capadochienii, Sf. Epifaniu, Sf. Ilarie, Sf. Ambrosie ș. a.

MACEDONIANISMUL, un corolar al arianismului, a ieșit la iveală către anul 360, considerând că Sf. Spirit este un servitor egal îngerilor, predicat de Macedonius (+ 362), episcop intrus al Constantinopolului (342-360), și Marathonius, episcopul Nicomediei, erezia fiind condamnată în Conciliul II ecumenic de la Constantinopol în 381. Acești pneumotomahi = adversari ai divinității Sf. Spirit, au avut cei mai mari dușmani în Sf. Atanasie, Capadochienii, Didin și Amfilochie.

Ca inel de legătură între ereziile trinitare se pune NEOSABELIANISMUL lui Marcel de Ancyra (+ 374), care, pentru a combate arianismul mai cu efect, a identificat pe Logos cu intelectul Tatălui, zicând că nu are personalitate deosebită decât din momentul întrupării și până la reîntoarcerea la Tatăl.

Ereziile cristologice sunt următoarele:

a) APOLINARISMUL a derivat din preocuparea de a salva dumnezeirea lui Cristos contra arianismului. Apolinarie, episcop de Laodiceea, în Siria, mort pe la 390, pentru a salva acest adevăr prin o cât de intimă unire a Cuvântului cu Cristos, i-a pus în primejdie natura omenească, spunând că sufletul lui omenesc a fost înlocuit de Cuvânt. Greșeala a fost condamnată la 381, fiind puternic combătută de Sf. Atanasie, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Grigore Nisenul și mai ales de Antiochieni, dintre care unii, exagerând prea mult integritatea celor două naturi în Cristos, pregătiră drumul nestorianismului, cum au făcut Diodor din Tars și Teodor Mopsuestenul.

b) NESTORIANISMUL consista în integrarea unității fizice în Cristos, afirmând că în El nu existau numai două naturi perfecte, ci și doua persoane, unite nu în mod real, ci moral, prin locuirea Cuvântului în Cristos ca într-un templu, deci nu sunt unite ipostatic. În consecință, Maria nu era mama lui Dumnezeu, ci numai a lui Cristos. Erezia a susținut-o Nestorie, născut în Germanicia-Siria, călugăr în Antiochia, devenit patriarh al Constantinopolului. Manifestându-se ca ereziarh, fu condamnat viguros de Sf. Ciril de Alexandria, condamnat de Papa Celestin al Romei în 430, depus în 22 iunie 431 în Sinodul din Efes, exilat în 435 în Egipt, unde muri în 451. Nestorie aparține mai mult istoriei decât Patrologiei.

c) MONOFIZISMUL este greșeala opusă care, exagerând spusele apolinarismului, afirmă că în Cristos, după uniunea ipostatică, nu mai exista decât o singură natură. Condamnat în anul 451 la Calcedon, doctrina și autorul ei, arhimandritul Eutichie din Constantinopol, de către patriarhul Sf. Flavian, urmașul în scaun al lui Nestorie și de Papa Leon cei Mare în Epistola dogmatică Ad Flavianum'' care îl aprobă pe Flavian. Conciliul IV ecumenic de la Calcedon, 451, condamna solemn greșelile lui Nestorie și Eutichie, acestora alăturându-se Teodoret din Cyr, cunoscut și pentru lupta contra Celor trei Capitole.

În Apus apar, în acest timp, erezii de ordin practic:

a) DONATISMUL, opera lui Donat din Cartagina, organizatorul sectei, afirma că numai drepții și sfinții fac parte aici pe pământ din Biserica vizibilă, că administrarea Tainelor nu este validă în afara Bisericii, și aceasta depinde și de sfințenia ministrului care trebuie să fie în statul grației sfințitoare.

A fost combătut de Sf. Optat Milevitanul și Sf. Augustin. A durat în Africa până la invazia arabilor.

b) PELAGIANISMUL se leagă de școala antiochenă prin călugărul Rufin, care răspândi la Roma comentarii la Epistolele Sf. Pavel, ale lui Teodor Mopsuestenul, proslăvind puterea voinței omenești în detrimentul grației divine. Un admirator al său, călugărul breton Pelagiu, a tras concluziile cum că omul, în mod firesc putea să se ferească de orice păcat, să vrea binele și să persevereze în el, cu propriile sale puteri, fără nici un ajutor divin, fără grație. Necesitatea grației era, astfel, respinsă, de asemenea și existența păcatului strămoșesc. Erezia a fost condamnată de Sinodul din Cartagina în 411, de Papa Inocențiu I în 417 și, definitiv, de Conciliul ecumenic din Efes în 431. Sf. Augustin, prin operele sale, a salvat doctrina despre păcatul strămoșesc și grația sfințitoare.

c) SEMIPELAGIANISMUL. Sf. Ioan Casianul îl combătu sincer pe Pelagiu, dar îi rămase parțial tributar unor păreri, susținând că omul, dispunând de liberul arbitru și rațiune, poate lua parte la propria lui sfințire, chiar dacă nu o poate realiza deplin (putând cel puțin să o dorească), prin aspirații pioase, semne de bunăvoință, iar grația, însoțind elanul prim al inimii, fiind un ajutor sine qua non de pătrundere a voinței înseși, făcând-o să voiască sfințirea, ultimul cuvânt în mântuire revenindu-i liberului arbitru. El insista asupra voinței salvatoare universală a lui Dumnezeu pentru toți, reducând predestinația la o simplă previziune a meritelor. Multe din propozițiile abatelui de Sf. Victor au fost condamnate de Conciliul din Orange (529) fără să i se pronunțe numele, doctrina lui spirituală rămânând nu numai ortodoxă, ci și recomandabilă (F. Cayre A. A. , op. cit. II. p. 588). L-au combătut Sf. Augustin și Prosper de Aquitania.

După cum ușor se poate vedea, caracterul principal al Patrologiei din aceasta epocă va fi polemica dogmatică. În același timp, însă, se satisfac și celelalte necesități ale momentului. Astfel, ultimele atacuri ale păgânismului cult, reprezentat de neoplatonicul Porfiriu (Contra creștinilor, 15 cărți) și de Hierocles de Bitinia (310), și mai ales, de Iulian Apostatul (Contra Galileilor, 3 cărți), sunt combătute de mulți, între care se disting Eusebiu din Cezareea și Ciril din Alexandria. Polemica lor cu ereticii a dezvoltat atât de mult literatura și doctrina creștină, încât dogmatică a atins cele mai înalte culmi în Nazianzenul și în Didin, Ilarie și Ambrozie; știința biblică în Ambrozie și Ieronim; istoria în Eusebiu și Epifaniu. De asemenea, s-au dezvoltat mult oratoria și catehetica prin Sf. Vasile, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, Augustin. Alături de ele, iau mare avânt literatura epistolară, didactică și dialogistică. De asemenea, nici poezia nu a mai rămas în urmă, pentru că acesta este secolul în care s-a dezvoltat, mai întâi în latină, apoi în greacă și siriacă, răspunzând cu aceleași arme ereticilor, dar și pentru a populariza conținutul Sf. Scripturi, pentru a preamări în imnuri pe sfinti sau a cânta adevărurile credinței, mai ales la Sf. Liturghie. Trebuie sa notăm, de asemenea, că, sub influenta ereziilor, se poate observa o mai mare uniformitate de tratare în scrierile Sf. Părinți. În aceasta epocă se face fuzionarea spiritului grec cu cel latin, din care se naște o temperare a speculației cu Tradiția, a idealismului cu realismul, având cel mai mare interpret în Sf. Augustin.

Scriitorii din aceasta epocă se împart în scriitori occidentali și orientali. Scriitorii orientali, în afara de cei greci, mai numără și pe cei sirieni, pe copți și pe armeni. Cu privire la scriitorii greci, îi vom grupa în jurul a două școli: Școala neo-alexandrină și școala antiochenă. Între cele două școli vom grupa scriitorii care au o oarecare înrudire cu cei capadochieni.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact