CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUŢIILOR
De la începutul literaturii creştine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul III

B. SCRIITORI CREŞTINI ANTIIUDAIZANŢI, ANTIGNOSTICI ŞI ANTIMONTANIŞTI

Împotriva acestor erezii şi a literaturii lor a apărut un număr mare de scriitori creştini, care le-au combătut, prezentând învăţătura Bisericii.

I. ÎMPOTRIVA GNOSTICILOR

a) Agrippa Castor, a trăit sub Adrian (117-138) şi a scris: Contra lui Basilide, Contra lui Rodon, învăţăcelul lui Taţian, Contra lui Apelle.

b) Sf. Iustin (Contra lui Marcion).

c) Miltiades

d) Atenagora (Despre înviere).

e) Teofil Antiochenul (Contra lui Hermogen, Contra lui Marcion).

f) Hegesippus (l 10-180), călător pasionat în Corint (150), unde a cunoscut şi a citit personal scrisoarea Papei Sf. Clemente Romanul. Despre el ştim puţine lucruri: s-a născut în jurul anului 110 în Palestina şi s-a convertit la creştinism. Sub Papa Anicet (150-166) a întreprins călătorii numeroase pentru a cunoaşte adevărata învăţătură a Bisericii şi uniformitatea ei, trecând prin Corint spre Roma. La Roma a făcut o listă a papilor până la Anicet, pe care a scris-o la reîntoarcerea să în patrie, sub pontificatul lui Eleuteriu (174-189). Opera sa poartă numele Memorii, în cinci cărţi, care s-au pierdut aproape în întregime. Eusebiu îl citează Între marii scriitori antignostici (Historia Ecclesiae, IV, 22), pe care i-a combătut cu argumentul Tradiţiei apostolice.

g) Dionisie din Corint (către 170) a fost unul dintre cei mai vestiţi oameni ai timpului său (Eusebiu, H. E. IV, 23). Cunoaştem mai multe scrisori de ale sale, între care cea mai importantă este cea adresată Papei Soterius (168-176), în care aminteşte de Epistola Sf. Clemente Romanul şi despre Apostolatul la Corint şi Roma a Sf. Petru şi Sf. Pavel şi despre moartea lor.

h) Rodon, Modestus, Heraclitus ş.a.

II. ÎMPOTRIVA IUDAIZANŢILOR

Au scris: Pseudo-Barnabas, Ariston de Pella, Sf. Iustin (Dialogul cu Trifon), Miltiades (Contra evreilor), Claudiu Apolinarie (Contra Iudeilor), Meliton de Sardes şi Sf. Ireneu.

Multe din operele acestor scriitori sunt pierdute.

III. SFÂNTUL IRENEU

Dintre scriitorii ale căror opere se păstrează în cea mai mare parte, este cei mai însemnat.

S-a născut în Asia Mica, probabil în Smirna, către 140. Acolo l-a ascultat pe Sf. Policarp, care de mult timp era episcop în acel oraş. În afară de Sf. Policarp, Sf. Ireneu îi aminteşte pe presbiterii din Asia cu care a conversat şi pe care i-a ascultat, ceea ce explică faptul că el se arată un conservator conştiincios al Tradiţiei bisericeşti, susţinând şi Eshatologia să milenaristă. Nu ştim când şi din ce motive a părăsit Asia. Sub Marcu Aureliu îl întâlnim în Francia. Prima mărturie istorică despre el o găsim într-o scrisoare adresată în 177, de către Martirii din Lyon, Papei Eleuteriu asupra montanismului, în care Ireneu, purtătorul ei, este lăudat ca frate şi coleg plin de râvnă pentru Testamentul lui Cristos şi în ce priveşte demnitatea de presbiter al Bisericii (Eusebiu, H. E. V, 46). Reîntors la Roma, urmează pe scaunul episcopal al Lyonului în locul lui Pothin, mort martir în 178. Despre episcopatul său cunoaştem numai aceste amănunte: a combătut gnosticismul, a evanghelizat regiunile din apropierea Lyonului şi, către 190, răspunde scrisorii Papei Victor, declarându-se contra quatrodecimanilor cu privire la sărbătorirea Paştilor; totuşi mai târziu, intervine la acelaşi Papa să nu-i excomunice pe episcopii asiatici quatrodecimani. Moartea sa s-a produs între 202-203 d. Cr. Începând cu Sf. Ieronim, este numit martir, fiind probabil ucis în persecuţia lui Septimius Severus.

Dintre multele sale scrieri se păstrează două: Adversus haereses şi Demonstratio Predicationis Apostolicae.

l. Adversus haereses (titlul complet este: Falsa gnoză demascată şi combătută). Nu ni s-a păstrat în originalul grec, ci numai în citările diferiţilor scriitori în traducere siriacă (23 de fragmente), în armeană şi într-o traducere latină anterioară Sf. Augustin. Scrierea constă din cinci cărţi. În cartea I-a (cap. 31) expune diferitele sisteme gnostice, ale lui Tolorneu, Valentin, Marcos, apoi ale predecesorilor lor, de la Simon Magul până la ofiţi. În cartea a II-a combate gnosticismul ex sola ratione; combate dualismul antitetic între Dumnezeu şi creatorul lumii, teoria eonilor, care e mai ridicolă decât teogoniile păgâne; combate apoi argumentele lor scripturistice şi cabalistice şi, în fine, etica gnosticilor.

În cartea a III-a combate gnosticismul ex Scriptura et Traditione, arată originea LXX (Septuaginta, traducerea Bibliei), întrebuinţează cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor etc. Tradiţia apostolică se găseşte, spune el, în toate Bisericile, în special în cele apostolice, spre exemplu: Efes, Smirna şi, în special, în Biserica Romei - Propter potetniorem principalitatem. Din Sf. Scriptura şi Sf. Tradiţie dovedeşte că Dumnezeu este identic cu Creatorul, că Isus s-a născut din Fecioară şi este Răscumpărătorul. În cartea a IV-a (41 cap.) confirma cuvintele lui Isus Cristos, pe care le ia din Vechiul Testament şi Noul Testament, pentru că amândouă au ca autor Cuvântul. În această carte pune în lumină, contra marcioniţilor, armonia celor două Testamente, în special cu privire la unitatea lui Dumnezeu şi a Creatorului. Vorbeşte de acţiunea Cuvântului asupra Profeţilor, comparând Legea Veche cu Legea Noua, profeţiile şi modul lor de interpretare şi, în fine, despre libertatea îngerilor şi a oamenilor. În Cartea a V-a (36 cap.) continua combaterea gnosticismului prin alte câteva cuvântări ale Domnului cu privire la învierea trupurilor; apoi, arată că Sf. Pavel vorbeşte despre efectele răscumpărării faţă de păcat şi natura omenească, despre lupta lui Cristos cu Satana şi biruinţa lui Cristos şi a aleşilor care vor domni cu El 1000 de ani.

Această scriere a Sf. Ireneu este de mare importantă, nu pentru forma ei literară, care nu este prea strălucită, cât pentru substanţa ei, atât în ce priveşte Sf. Scriptura, citând întregul canon, cât şi în ce priveşte istoria bisericească, pentru informaţiile pe care le dă despre primii 12 papi şi pentru citările din Sf. Clemente Romanul, Sf. Ignaţie, Sf. Policarp, Hermias, Papias, Taţian şi alţii, în special pentru istoria gnosticismului şi pentru istoria dogmelor. Opera sa a dat o lovitură de moarte gnosticismului care, după el, decade. Prin principiul pe care-l stabileşte în autoritatea doctrinară a Bisericii şi în particular a Bisericii din Roma, Sf. Ireneu combate, înainte de toate, ereziile de mai târziu. Opera a fost scrisă în mai multe etape: primele două cărţi le-a scris în 177-178, în timpul persecuţiei lui Marcu Aureliu (în toată această vreme în care suferim prigoană şi suntem ucişi ca oile). A treia a scris-o între 178-188, pentru a ajunge cu lista episcopală până la Papa Eleuteriu (174-189). Ultimele două sunt scrise sub Commodus, când în Biserică domnea pacea. Deci întreaga opera a fost scrisă între 177-188. Scrierea a fost adresată unui prieten, poate un episcop care locuia în afară de Franţa. De mai mica important este scrierea a II-a, Demonstrarea predicării apostolice, găsită de curând într-o traducere armenească din secolul VII-VIII, care constă din peste 100 de capitole, după împărţirea lui Harnack. Scrierea, posterioară celei dintâi, conţine o expunere a principalelor dogme creştine pentru a-i întări pe marcioni în credinţă, cărora le-a fost adresată. Începe în partea I-a (4-42), de la unitatea şi Treimea lui Dumnezeu, care este foarte evident afirmată şi vorbeşte despre Dumnezeu Creatorul, expune crearea lumii, căderea omului în păcatul strămoşesc, istoria sfântă de la Avraam până la Isus. În partea a II-a (43-97) expune profeţiile care se refera la Isus, la împărăţia Sa care este Biserică, şi cărora le opune nebunia ereticilor. În sfârşit (98-111) afirmă că această este Predicarea adevărului vietii, pe care nu au prezis-o Profeţii, dar a confirmat-o Cristos. Îl pune în gardă pe Marcion împotriva gnosticismului. Data scrierii trebuie pusă după Adversus haereses, într-un timp de prigoană, deci între 178-188, mai probabil între 198-202, în timpul persecuţiei lui Septimius Severus, fiindcă poate este ultima scriere a Sf. Ireneu. De fapt, în ea se face aluzie la persecuţii. În cap. 48 spune că Domnul va stăpâni peste regii care acum îl hulesc şi prigonesc numele Său. Opera pare a fi un catehism (Harnack şi Mannucci) sau o mică apologie, scrisă într-un stil simplu şi uşor, totuşi elegant şi cald. Dintre scrierile pierdute amintim: Împotriva gnosticilor; Combaterea lui Marcion (a scris-o împotriva lui Florin, care i-a fost coleg la şcoala Sf. Policarp) şi mai multe epistole. A scris, apoi, în chestiunea pascală, despre schisma lui Blastus, două scrisori Papei Victor. În afară de acestea: Despre ştiinţă, Cuvântări diferite. Sunt şi alte opere dubii sau neautentice, cărora li se atribuie mai puţină importantă.

Doctrina Sf. Ireneu este de cea mai mare importanţă pentru noi. În operele lui găsim informaţii asupra ereziei gnostice în diferite manifestări pe care o cunoştea atât din scrierile ereticilor, cât şi din informaţii orale şi din scrierile antignostice precedente. Cu privire la creştinism, Sf. Ireneu recunoştea două izvoare ale credinţei: Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Sf. Scriptură este inspirată şi se compune din Vechiul şi Noul Testament, ambele având autor Cuvântul. Citează Vechiul Testament după LXX. Cunoaşte însă şi citează şi traducerile lui Aquila şi Teodoction, Noul Testament cunoscut de el în Itala şi foarte probabil şi vechi scrieri (cap. VI-XXX). Citează după traducerea latină, lipsind numai cartea către Filimon (III Ioan), iar Epistola către Evrei este citată anonimă.

Cu privire la Tradiţie insista atât de mult, încât protestanţii spun că el este inventatorul argumentului din Tradiţie. Tradiţia derivă de la Apostoli. Ea se găseşte în oricare Biserică, în particular însă, în Bisericile apostolice, pe care le numeşte Principale şi, în special, în Biserică Romei: Sed quoniam valde longum est, În hoc tali volumine, omnium Ecclesiarum enumerare succesiones, maximae et antiquissime et omnibus cognitae, a gloriosissimis duobus apostolis Petro et Paulo Romae fundatae et constitutae Ecclesiae, eam quam habet ab apostolis traditionem et annuntiatam hominibus fidem... Ad hanc enim ecclesiam, propter potentiorem principalitein, necesse est omnem convenire Ecclesiam... (F. Cayré, A. A., op. cit. p. 142). Fundamentul Tradiţiei se află în succesiunea apostolică; de aceea aduce lista episcopilor Romei până la Papa Eleuteriu. Subliniază deci importantă suverană, unică, a Bisericii Romei ca păstrătoare, mărturie şi instituţie a Tradiţiei apostolice. El redă pe scurt regula veritatis, un mic simbol al credinţei, în care afirmă existenta lui Dumnezeu Creatorul, credinţa în Isus şi în Spiritul Sfânt, învierea morţilor şi judecata de pe urmă. Existenţa lui Dumnezeu este cunoscută tuturor din lumea creată. Dumnezeu este etern şi imuabil, atotputemic şi atotştiutor. Sf. Tradiţie este afirmată de foarte multe ori. Fiul exista din veşnicie cu Tatăl, este generat de El în mod nespus. Sf. Spirit (Înţelepciunea) este bine distinct de Fiul şi este, de asemenea, etern. În contra gnosticilor afirmă că Dumnezeu a creat totul din nimic, l-a creat şi pe om, ridicându-l la ordinea supranaturală, cu liberul arbitru, însă omul, păcătuind, a fost despuiat de haina sfinţeniei, păstrându-şi totuşi libertatea arbitrului.

Pentru a răscumpăra pe om, calea cea mai bună a fost întruparea Fiului, Cristos, care este Om Adevărat, Dumnezeu Adevărat. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut cu adevărat Fiul Omului (IV, 6). El a mântuit pe om prin suferinţele Sale. Sf. Ireneu vorbeşte şi despre partea pe care Preacurata a avut-o la mântuirea neamului omenesc şi face o paralelă între Eva şi Maria (vezi şi Sf. Iustin şi Teofil 111,22). Pentru a ne mântui, este necesară credinţa şi faptele cele bune (IV, 12,3). Sf. Ireneu este prima mărturie despre botezul copiilor, care este necesar, pentru că Isus Cristos a venit ca să mântuiască pe toţi, pe toţi care se renasc prin el în Dumnezeu: copiii şi micuţii, tinerii şi apoi bătrânii. Între efectele Botezului vorbeşte şi despre locuirea Sf. Spirit în sufletele drepţilor. Cu privire la Sf. Euharistie descrie instituirea ei şi afirmă prezenta reală şi singură Biserica oferă Creatorului jertfa curată... corpul Domnului său şi potirul sângelui Său... (IV,18). Ea este jertfa prezisă de Malahia. Despre Pocăinţă vorbeşte de două ori, referindu-se la unele femei seduse de eretici, care s-au întors şi şi-au mărturisit păcatele (l, 6,3), iar altele, ruşinându-se să mărturisească, disperează. Cu privire la sfârşitul lumii, spune că durata ei a fost închipuită de zilele Facerii: fiecare zi echivalează cu 1000 de ani, deci lumea va dura 6000 de ani, după care va veni Anticrist, al cărui nume este 666, care va fi înfrânt şi, apoi, va urmă învierea drepţilor, care vor domni cu Cristos 1000 de ani, după care vor învia şi cei răi şi va fi judecata finală.