Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul III

B. SCRIITORI CREȘTINI ANTIIUDAIZANȚI, ANTIGNOSTICI ȘI ANTIMONTANIȘTI

Împotriva acestor erezii și a literaturii lor a apărut un număr mare de scriitori creștini, care le-au combătut, prezentând învățătura Bisericii.

I. ÎMPOTRIVA GNOSTICILOR

a) Agrippa Castor, a trăit sub Adrian (117-138) și a scris: Contra lui Basilide, Contra lui Rodon, învățăcelul lui Tațian, Contra lui Apelle.

b) Sf. Iustin (Contra lui Marcion).

c) Miltiades

d) Atenagora (Despre înviere).

e) Teofil Antiochenul (Contra lui Hermogen, Contra lui Marcion).

f) Hegesippus (l 10-180), călător pasionat în Corint (150), unde a cunoscut și a citit personal scrisoarea Papei Sf. Clemente Romanul. Despre el știm puține lucruri: s-a născut în jurul anului 110 în Palestina și s-a convertit la creștinism. Sub Papa Anicet (150-166) a întreprins călătorii numeroase pentru a cunoaște adevărata învățătură a Bisericii și uniformitatea ei, trecând prin Corint spre Roma. La Roma a făcut o listă a papilor până la Anicet, pe care a scris-o la reîntoarcerea să în patrie, sub pontificatul lui Eleuteriu (174-189). Opera sa poartă numele Memorii, în cinci cărți, care s-au pierdut aproape în întregime. Eusebiu îl citează Între marii scriitori antignostici (Historia Ecclesiae, IV, 22), pe care i-a combătut cu argumentul Tradiției apostolice.

g) Dionisie din Corint (către 170) a fost unul dintre cei mai vestiți oameni ai timpului său (Eusebiu, H. E. IV, 23). Cunoaștem mai multe scrisori de ale sale, între care cea mai importantă este cea adresată Papei Soterius (168-176), în care amintește de Epistola Sf. Clemente Romanul și despre Apostolatul la Corint și Roma a Sf. Petru și Sf. Pavel și despre moartea lor.

h) Rodon, Modestus, Heraclitus ș.a.

II. ÎMPOTRIVA IUDAIZANȚILOR

Au scris: Pseudo-Barnabas, Ariston de Pella, Sf. Iustin (Dialogul cu Trifon), Miltiades (Contra evreilor), Claudiu Apolinarie (Contra Iudeilor), Meliton de Sardes și Sf. Ireneu.

Multe din operele acestor scriitori sunt pierdute.

III. SFÂNTUL IRENEU

Dintre scriitorii ale căror opere se păstrează în cea mai mare parte, este cei mai însemnat.

S-a născut în Asia Mica, probabil în Smirna, către 140. Acolo l-a ascultat pe Sf. Policarp, care de mult timp era episcop în acel oraș. În afară de Sf. Policarp, Sf. Ireneu îi amintește pe presbiterii din Asia cu care a conversat și pe care i-a ascultat, ceea ce explică faptul că el se arată un conservator conștiincios al Tradiției bisericești, susținând și Eshatologia să milenaristă. Nu știm când și din ce motive a părăsit Asia. Sub Marcu Aureliu îl întâlnim în Francia. Prima mărturie istorică despre el o găsim într-o scrisoare adresată în 177, de către Martirii din Lyon, Papei Eleuteriu asupra montanismului, în care Ireneu, purtătorul ei, este lăudat ca frate și coleg plin de râvnă pentru Testamentul lui Cristos și în ce privește demnitatea de presbiter al Bisericii (Eusebiu, H. E. V, 46). Reîntors la Roma, urmează pe scaunul episcopal al Lyonului în locul lui Pothin, mort martir în 178. Despre episcopatul său cunoaștem numai aceste amănunte: a combătut gnosticismul, a evanghelizat regiunile din apropierea Lyonului și, către 190, răspunde scrisorii Papei Victor, declarându-se contra quatrodecimanilor cu privire la sărbătorirea Paștilor; totuși mai târziu, intervine la același Papa să nu-i excomunice pe episcopii asiatici quatrodecimani. Moartea sa s-a produs între 202-203 d. Cr. Începând cu Sf. Ieronim, este numit martir, fiind probabil ucis în persecuția lui Septimius Severus.

Dintre multele sale scrieri se păstrează două: Adversus haereses și Demonstratio Predicationis Apostolicae.

l. Adversus haereses (titlul complet este: Falsa gnoză demascată și combătută). Nu ni s-a păstrat în originalul grec, ci numai în citările diferiților scriitori în traducere siriacă (23 de fragmente), în armeană și într-o traducere latină anterioară Sf. Augustin. Scrierea constă din cinci cărți. În cartea I-a (cap. 31) expune diferitele sisteme gnostice, ale lui Tolorneu, Valentin, Marcos, apoi ale predecesorilor lor, de la Simon Magul până la ofiți. În cartea a II-a combate gnosticismul ex sola ratione; combate dualismul antitetic între Dumnezeu și creatorul lumii, teoria eonilor, care e mai ridicolă decât teogoniile păgâne; combate apoi argumentele lor scripturistice și cabalistice și, în fine, etica gnosticilor.

În cartea a III-a combate gnosticismul ex Scriptura et Traditione, arată originea LXX (Septuaginta, traducerea Bibliei), întrebuințează cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor etc. Tradiția apostolică se găsește, spune el, în toate Bisericile, în special în cele apostolice, spre exemplu: Efes, Smirna și, în special, în Biserica Romei - Propter potetniorem principalitatem. Din Sf. Scriptura și Sf. Tradiție dovedește că Dumnezeu este identic cu Creatorul, că Isus s-a născut din Fecioară și este Răscumpărătorul. În cartea a IV-a (41 cap.) confirma cuvintele lui Isus Cristos, pe care le ia din Vechiul Testament și Noul Testament, pentru că amândouă au ca autor Cuvântul. În această carte pune în lumină, contra marcioniților, armonia celor două Testamente, în special cu privire la unitatea lui Dumnezeu și a Creatorului. Vorbește de acțiunea Cuvântului asupra Profeților, comparând Legea Veche cu Legea Noua, profețiile și modul lor de interpretare și, în fine, despre libertatea îngerilor și a oamenilor. În Cartea a V-a (36 cap.) continua combaterea gnosticismului prin alte câteva cuvântări ale Domnului cu privire la învierea trupurilor; apoi, arată că Sf. Pavel vorbește despre efectele răscumpărării față de păcat și natura omenească, despre lupta lui Cristos cu Satana și biruința lui Cristos și a aleșilor care vor domni cu El 1000 de ani.

Această scriere a Sf. Ireneu este de mare importantă, nu pentru forma ei literară, care nu este prea strălucită, cât pentru substanța ei, atât în ce privește Sf. Scriptura, citând întregul canon, cât și în ce privește istoria bisericească, pentru informațiile pe care le dă despre primii 12 papi și pentru citările din Sf. Clemente Romanul, Sf. Ignație, Sf. Policarp, Hermias, Papias, Tațian și alții, în special pentru istoria gnosticismului și pentru istoria dogmelor. Opera sa a dat o lovitură de moarte gnosticismului care, după el, decade. Prin principiul pe care-l stabilește în autoritatea doctrinară a Bisericii și în particular a Bisericii din Roma, Sf. Ireneu combate, înainte de toate, ereziile de mai târziu. Opera a fost scrisă în mai multe etape: primele două cărți le-a scris în 177-178, în timpul persecuției lui Marcu Aureliu (în toată această vreme în care suferim prigoană și suntem uciși ca oile). A treia a scris-o între 178-188, pentru a ajunge cu lista episcopală până la Papa Eleuteriu (174-189). Ultimele două sunt scrise sub Commodus, când în Biserică domnea pacea. Deci întreaga opera a fost scrisă între 177-188. Scrierea a fost adresată unui prieten, poate un episcop care locuia în afară de Franța. De mai mica important este scrierea a II-a, Demonstrarea predicării apostolice, găsită de curând într-o traducere armenească din secolul VII-VIII, care constă din peste 100 de capitole, după împărțirea lui Harnack. Scrierea, posterioară celei dintâi, conține o expunere a principalelor dogme creștine pentru a-i întări pe marcioni în credință, cărora le-a fost adresată. Începe în partea I-a (4-42), de la unitatea și Treimea lui Dumnezeu, care este foarte evident afirmată și vorbește despre Dumnezeu Creatorul, expune crearea lumii, căderea omului în păcatul strămoșesc, istoria sfântă de la Avraam până la Isus. În partea a II-a (43-97) expune profețiile care se refera la Isus, la împărăția Sa care este Biserică, și cărora le opune nebunia ereticilor. În sfârșit (98-111) afirmă că această este Predicarea adevărului vietii, pe care nu au prezis-o Profeții, dar a confirmat-o Cristos. Îl pune în gardă pe Marcion împotriva gnosticismului. Data scrierii trebuie pusă după Adversus haereses, într-un timp de prigoană, deci între 178-188, mai probabil între 198-202, în timpul persecuției lui Septimius Severus, fiindcă poate este ultima scriere a Sf. Ireneu. De fapt, în ea se face aluzie la persecuții. În cap. 48 spune că Domnul va stăpâni peste regii care acum îl hulesc și prigonesc numele Său. Opera pare a fi un catehism (Harnack și Mannucci) sau o mică apologie, scrisă într-un stil simplu și ușor, totuși elegant și cald. Dintre scrierile pierdute amintim: Împotriva gnosticilor; Combaterea lui Marcion (a scris-o împotriva lui Florin, care i-a fost coleg la școala Sf. Policarp) și mai multe epistole. A scris, apoi, în chestiunea pascală, despre schisma lui Blastus, două scrisori Papei Victor. În afară de acestea: Despre știință, Cuvântări diferite. Sunt și alte opere dubii sau neautentice, cărora li se atribuie mai puțină importantă.

Doctrina Sf. Ireneu este de cea mai mare importanță pentru noi. În operele lui găsim informații asupra ereziei gnostice în diferite manifestări pe care o cunoștea atât din scrierile ereticilor, cât și din informații orale și din scrierile antignostice precedente. Cu privire la creștinism, Sf. Ireneu recunoștea două izvoare ale credinței: Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Sf. Scriptură este inspirată și se compune din Vechiul și Noul Testament, ambele având autor Cuvântul. Citează Vechiul Testament după LXX. Cunoaște însă și citează și traducerile lui Aquila și Teodoction, Noul Testament cunoscut de el în Itala și foarte probabil și vechi scrieri (cap. VI-XXX). Citează după traducerea latină, lipsind numai cartea către Filimon (III Ioan), iar Epistola către Evrei este citată anonimă.

Cu privire la Tradiție insista atât de mult, încât protestanții spun că el este inventatorul argumentului din Tradiție. Tradiția derivă de la Apostoli. Ea se găsește în oricare Biserică, în particular însă, în Bisericile apostolice, pe care le numește Principale și, în special, în Biserică Romei: Sed quoniam valde longum est, În hoc tali volumine, omnium Ecclesiarum enumerare succesiones, maximae et antiquissime et omnibus cognitae, a gloriosissimis duobus apostolis Petro et Paulo Romae fundatae et constitutae Ecclesiae, eam quam habet ab apostolis traditionem et annuntiatam hominibus fidem... Ad hanc enim ecclesiam, propter potentiorem principalitein, necesse est omnem convenire Ecclesiam... (F. Cayré, A. A., op. cit. p. 142). Fundamentul Tradiției se află în succesiunea apostolică; de aceea aduce lista episcopilor Romei până la Papa Eleuteriu. Subliniază deci importantă suverană, unică, a Bisericii Romei ca păstrătoare, mărturie și instituție a Tradiției apostolice. El redă pe scurt regula veritatis, un mic simbol al credinței, în care afirmă existenta lui Dumnezeu Creatorul, credința în Isus și în Spiritul Sfânt, învierea morților și judecata de pe urmă. Existența lui Dumnezeu este cunoscută tuturor din lumea creată. Dumnezeu este etern și imuabil, atotputemic și atotștiutor. Sf. Tradiție este afirmată de foarte multe ori. Fiul exista din veșnicie cu Tatăl, este generat de El în mod nespus. Sf. Spirit (Înțelepciunea) este bine distinct de Fiul și este, de asemenea, etern. În contra gnosticilor afirmă că Dumnezeu a creat totul din nimic, l-a creat și pe om, ridicându-l la ordinea supranaturală, cu liberul arbitru, însă omul, păcătuind, a fost despuiat de haina sfințeniei, păstrându-și totuși libertatea arbitrului.

Pentru a răscumpăra pe om, calea cea mai bună a fost întruparea Fiului, Cristos, care este Om Adevărat, Dumnezeu Adevărat. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut cu adevărat Fiul Omului (IV, 6). El a mântuit pe om prin suferințele Sale. Sf. Ireneu vorbește și despre partea pe care Preacurata a avut-o la mântuirea neamului omenesc și face o paralelă între Eva și Maria (vezi și Sf. Iustin și Teofil 111,22). Pentru a ne mântui, este necesară credința și faptele cele bune (IV, 12,3). Sf. Ireneu este prima mărturie despre botezul copiilor, care este necesar, pentru că Isus Cristos a venit ca să mântuiască pe toți, pe toți care se renasc prin el în Dumnezeu: copiii și micuții, tinerii și apoi bătrânii. Între efectele Botezului vorbește și despre locuirea Sf. Spirit în sufletele drepților. Cu privire la Sf. Euharistie descrie instituirea ei și afirmă prezenta reală și singură Biserica oferă Creatorului jertfa curată... corpul Domnului său și potirul sângelui Său... (IV,18). Ea este jertfa prezisă de Malahia. Despre Pocăință vorbește de două ori, referindu-se la unele femei seduse de eretici, care s-au întors și și-au mărturisit păcatele (l, 6,3), iar altele, rușinându-se să mărturisească, disperează. Cu privire la sfârșitul lumii, spune că durata ei a fost închipuită de zilele Facerii: fiecare zi echivalează cu 1000 de ani, deci lumea va dura 6000 de ani, după care va veni Anticrist, al cărui nume este 666, care va fi înfrânt și, apoi, va urmă învierea drepților, care vor domni cu Cristos 1000 de ani, după care vor învia și cei răi și va fi judecata finală.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact