Greco-Catolic.ro

Scriitorii creştini antieretici se deosebesc de apologişti, pentru că, în timp ce apologiştii luptă împotriva duşmanilor externi ai creştinismului dintre păgâni sau evrei, antiereticii luptă împotriva duşmanilor interni ai Bisericii, împotriva ereticilor.

De obicei, se numără trei erezii în sec. al II-lea: iudaizanţii, gnosticii şi montaniştii.

1. Iudaizanţii erau rămăşitele iudeo-creştinilor, pretinzând creştinismului să fie legat de legea mozaică prin observarea prescriselor iudaice. Exista deja pe timpul apostolilor această erezie. În secolul al II-lea s-a împărţit în mai multe secte:

a) Ebioniţii formară o comunitate creştină colectivă care, exagerând monoteismul evreiesc, îl făceau pe Cristos un simplu om, care a devenit Cristos prin observarea fidelă a legii mozaice şi, prin acest exemplu, s-a făcut Mântuitorul nostru, meritând să fie înviat de Dumnezeu. Păstrau încă tăierea împrejur şi riturile mozaice, însă ţineau Duminica. Nu admiteau altă Evanghelie decât a Sf. Matei şi considerau pe Sf. Pavel apostat. De ei se leagă traducerea Vechiului Testament făcută de Simmacus sub Marcu Aureliu şi Apocrifele: Evanghelia Evreilor şi Nazareilor.

b) Ebioniţii esseni (către anul 100) nu admiteau jertfele Legii şi căsătoria, însă aveau o mulţime de spălări rituale, de practici de ascetism. Interpretau Legea cu un fel de speculaţii filosofice, în special cu dualismul şi metempsihoza. Acestei secte îi aparţin Omiliile Clémentine, care pretind că reprezintă predicarea lui Petru şi povestesc lupta lui cu Simon Magul şi viaţa Sf. Clemente Romanul; apoi Recognitiones Clémentine, un adevărat roman, care dezvoltă Omiliile Clémentine.

c) Elchesaţii derivă de la un anumit Elehesai care, către anul 100, ar fi avut o descoperire specială de la Fiul şi Spiritul Sfânt, care promiteau un al doilea Botez pentru iertarea păcatelor şi introduceau multe practici magice (cabalistice). Lor îi se atribuie Cerygma Pétri (Predicarea lui Petru), apoi Evanghelia celor 12 Apostoli, Înălţarea lui Iacob şi altele.

2. O erezie mai importantă este Gnosticismul, care este mai mult un complex de secte, a căror doctrină şi tendinţe de multe ori erau diverse, însă erau de acord cu pretenţia că posedă o ţintă religioasă superioară şi înţeleg mai adânc descoperirea evanghelică decât simplii credincioşi şi decât Biserica oficială. Toate dogmele religiei: unitatea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, crearea lumii, păcatul strămoşesc, răscumpărarea, justificarea omului etc. sunt obiectul unor speculaţii filosofice, fără nici un respect pentru Tradiţie. Este un amestec de creştinism cu filosofie şi mitologie orientală greacă, persană, egipteană, etc. Punctele comune ale diferitelor secte gnostice sunt: deasupra tuturor stă Dumnezeu, fiinţă superioară, transcendentă, care nu are nici un amestec cu materia. Din Dumnezeu emana o mulţime de eoni, între care este şi eonul Cristos, iar ultimul Eon este Demiurgul, care a creat lumea dintr-o părticică a puterii de bine devenită materie. El l-a creat pe om, în care exista o luptă între spirit şi materie. Răscumpărarea omului este opera lui Isus, un simplu om în care s-a pogorât, în momentul Botezului, omul Cristos, care ne-a mântuit, învăţându-1 pe om cum să se elibereze de materie. Oamenii se împart în trei categorii: Pneumaticii, în care spiritul întrece materia; Psihicii, în care ambele elemente sunt egale (creştinii) şi Helicii, în care materia întrece spiritul (păgânii). Numai gnosticii păstrează învăţătura secretă de a se elibera de materie, care este rea.

Capii acestei erezii sunt mulţi: Simon Magul, Nicolaiţii, Coerint - pe timpul Apostolilor, Saturneni, Basilide, Carpcerate, Cerdon, Valentin, Tolorneu, Florin, Bardesan -, pe timpul Antoninilor, de la care îşi au originea multe secte ca Ofiţii, Caeniţii, Naasenii etc.

Literatura gnostică a fost enormă: învăţăceii lui Simon Magul afirmau că se foloseau de o Revelaţie, Nicolaiţii de Gnoria, Evanghelia Evei. Basilide (130 d. Cr.) a scris o Evanghelie şi un Comentariu în 24 de cărţi; Valentinienii se foloseau de Evanghelia adevărului; Bardesan (154-223) a scris multe imnuri-psalmi, fiind cel mai vechi imnograf sirian. Ofiţii au o literatură foarte bogată: Marile şi micile probleme ale Mariei, o parafrază a cărţii lui Set, Apocalipsul lui Avram, înălţarea lui Isaia, Pistis, Sofia ş. a. Tot gnosticilor trebuie să li se atribuie multe scrieri apocrife: Evanghelia lui luda, a Evei, Adormirea lui Moise, a lui Pavel, a lui Ioan, Apocalipsul lui Ilie, al Mariei, Faptele lui Petru, Ioan, Toma ş. a.

3. Demn de particulară menţiune este Marcion (140), a cărui învăţătură principală constă în opoziţia pe care o vede între Vechiul şi Noul Testament, a Dumnezeului bun. Numai Sf. Pavel l-a înţeles pe Cristos, iar dintre Evanghelişti, reţine numai Evanghelia lui Luca, mutilată şi aceasta. El scrie Antithesis, o colecţie de texte din Vechiul şi Noul Testament care pare-se că sunt în contradicţie unele cu altele. Învăţăcelul lui Marcion cel mai cunoscut a fost Apelle (mort în 180). Scrie silogismele în care caută să arate că toate cărţile lui Moise nu conţin decât greşeli. Marcioniţii se foloseau de psalmi speciali din cartea Liber propisiti finis, care trebuie să înlocuiască Faptele Apostolilor.

4. În timp ce gnosticismul lupta împotriva Bisericii folosind speculaţiile filosofice, Montanismul caută să sape autoritatea credinţei cu inspiraţiuni şi descoperiri particulare. Aceasta erezie îşi are originea de la Montan, către 170, care fusese preot al zeiţei Cibele, pretinzând că este trimis să predice descoperirea Sfântului Spirit şi sfârşitul apropiat al lumii, cu venirea Domnului şi împărăţia de 1000 de ani, fapt ce-a stârnit un adevărat entuziasm în poporul din Siria, Pont şi Capadochia. Montaniştii nu admiteau altă autoritate decât a lui Montan şi a altor profeţi şi profetese, prin care vorbea Spiritul Sfânt, perfecţionând revelaţia lui Cristos. Ei interziceau căsătoriile, condamnau pentru totdeauna cele trei păcate capitale: (apostazia, omucidul şi adulterul) impunând penitenţe severe aderenţilor. Erezia s-a răspândit din Frigia în Africa Romană, unde Tertulian a fost câştigat. Împotriva acestor erezii a luptat Biserica, nu discutând cu aderenţii lor, ci opunându-le învăţătură tradiţională.