Greco-Catolic.ro

Modalismul - secolul al III-lea - este prima greşeală în care se afirmă că Dumnezeu nu exista decât ca una şi aceeaşi Persoană, care este numită Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, după manifestările sale şi diversele sale atribute. Deci persoanele divine ar fi numai puncte de vedere diverse (moduri), prin care îi cunoaştem pe Dumnezeu după lucrările ce le îndeplineşte rând pe rând. Acest unitarism modalist a primit diverse denumiri, după autorii care l-au propagat: a) monarhianism, căci inventatorii lui strigau pretutindeni: Monarhie Monarhie b) patripasianism, după care Tatăl este egal Fiului, suferind în Cristos. Cei mai vechi propagatori ai acestei erezii au fost Praxeas şi Noet. Ultimul a venit la Roma din Asia Mica, în secolul al II-lea, pentru a denunţa montanismul. Tot acolo s-a dus şi Praxeas, care a profitat de bunăvoinţa Papei Zefirin pentru a-şi răspândi doctrina, însă a avut imprudenţa să treacă în Africa pentru a dogmatiza Cartagina. Acolo l-a întâlnit pe Tertulian, care l-a convins că greşeşte, scriind Adverses Praxeam. Sf. Hippolyt ce-l ignora pe Praxeas, scriind Contra Noetum îl combătu pe Noet, care răspândise o doctrina asemănătoare în Smirna. Alţi apărători ai doctrinei modaliste au fost Epigone la Roma, care forma o sectă în secolul al III-lea, Cleomene, ce-i succeda ca şef şi în fine Sabellius în aceeaşi epocă, sub Papa Zefirin sau Calist. Secta a avut mare influenţa şi cu notabile modificări: Dumnezeu este unitatea simplă indivizibilă. El este Tatăl, Tatăl-Fiul. El se numeşte Cuvântul, ca şi Creator, Tatăl ca legislator al Vechiului Testament, Fiul ca şi Răscumpărător, Sf. Spirit ca sfinţitor, fiind în acelaşi timp şi unica persoană ce reprezintă sub aceste diverse aspecte tranzitorii. Deci Dumnezeu încetează de a fi Tatăl pentru a deveni Fiul prin întrupare şi numai Fiul suferă. Aceste aspecte sunt egale. Se vede că modalismul diferă de subordinaţionism, care este arianismul însuşi. Adopţianismul neagă pluralitatea persoanelor divine (contrar modalismului care o admite) şi divinitatea lui Isus, căci pentru aceşti eretici, Cristos nu este Dumnezeu, ci numai adoptat de Dumnezeu, la botezul său, spunea Teodot cel vechi. Acesta, devenind şeful sectei, a fost excomunicat în 190 de Papa Victor. Un adopţianism spaniol a apărut în secolul al VIII-lea, care însă admitea Trinitatea.

Paul de Samosata. Parvenit, intrigant şi ambiţios, protejat de regina Zenobia, a cumulat în Antiochia sarcina de episcop şi recepţioner al finanţelor, spre anul 260. El a voit, de asemenea, să aibă gloria de doctor. Pentru a combate doctrinele alexandrine asupra Logosului, el negă divinitatea lui Isus Cristos şi nu văzu în Isus decât un om obişnuit, căruia Dumnezeu i-a comunicat, în modul cel mai perfect, superior celorlalţi profeţi. Se poate numi Dumnezeu, dar aceasta este o simplă figura retorică. Atacat într-un conciliu reunit la Antiochia în anul 264, prezidat de Firmilian de Cezareea, el disimulă gândirea sa sub termenul - atunci echivoc -, omoousios, înţelegând ousia şi natură, şi persoană. Pus să se explice clar înaintea noului conciliu din 268, el fost convins de greşeală, depus, iar termenul omoousios a fost proscris. Paul, susţinut de Zenobie, a reuşit să se menţină în Antiochia şi a refuzat să elibereze un imobil aparţinând Bisericii, până în anul 272, când Împăratul Aurelian, viitorul persecutor, a decis ca acel imobil în litigiu trebuie să aparţină celor care sunt în comuniune cu episcopii Italiei şi episcopul Romei. Doctrina lui Paul de Samosata este o forma modalistă de adopţianism. Paul păstra numele de trei persoane în administrarea botezului şi în învăţământul teologic, dar el suprima de fapt personalitatea Fiului şi a Sfântului Spirit, aplicând în acest sens Logosului calificativul de omoousios (consubstanţial), formula pe care o compromitea prin interpretare modalistă. Pe de altă parte afirmă că, Cristos nu este Dumnezeu, ci un om unit cu înţelepciunea într-o unire pur accidentală, produsă prin înlocuirea în el a puterii lui Dumnezeu. Pentru aceasta doctrina, adopţianistă, pregăti căile nestorianismului.

Au fost încercări de a-l reabilita pe Paul de Samosata. Un critic celebru, F. Loofs, a încercat recent să o facă. După el, Paul era un mare reprezentant al vechii Tradiţii creştine, sprijinindu-se pe filosofia stoică cu tendinţă unitară în Teologie şi favorabilă dualismului în Cristologie. El a fost victima partizanilor unei şcoli recent apărută, de la Origen, neoplatoniciană, cu tendinţe trinitare foarte acuzate, iar în Cristologie înclinând la unitate sau monofizism. Aceasta reconstituire doctrinală ţine mai mult de legendă decât de istorie. Aceea a savantului G. Bardy este, de altfel, solidă (Cayré, op. cit. l, pg. 168-169).