Greco-Catolic.ro

Scrierile lui Origen conţineau unele afirmaţii care puteau da prilej la justificată critică. Ele au dat naştere unor reacţii contradictorii în fruntea partizanilor cărora se aflau doi episcopi: Sf. Petru de Alexandria şi Metodiu din Olimp.

1. SFÂNTUL PETRU DE ALEXANDRIA

A fost învăţător în Şcoala alexandrină (împreună cu Aerapion), de unde a fost ales episcop în Alexandria după moartea lui Teonas, către anii 300. Izbucnind persecuţia lui Diocleţian, crezu că este mai folositor pentru Biserică să se ascundă, continuând să conducă Biserica, fie prin scris, fie personal. Reîntors la Alexandria în urma faptului că prigoana îşi pierduse din cruzimea iniţială, fu arestat din ordinul lui Maximin Daia şi omorât pentru credinţă în anul 311. Pe timpul său s-a născut Schisma Meleţiană, provocată de Meleţiu, episcop în Licopolis, în Tebaida, care, în timp ce alţi episcopi erau în închisoare, se proclamase primat al Egiptului. Din această cauză, Petru de Alexandria l-a depus.

Scrierile sale sunt: Tratate şi Epistole.

l) Despre divinitate care a fost scris, se pare, pentru a apăra divinitatea lui Cristos şi a combate subordinaţionismul origenist. Din opera nu ne-au rămas decât fragmente: Despre învierea Mântuitorului citat de Leonţiu Bizantinul şi de Iustinian, care trebuie identificat cu prima scriere.

2) Despre suflet (De anime), în cel puţin două cărţi, combate teoria lui Origen despre preexistenţa sufletelor, despre păcatul făcut într-o viaţă anterioară, afirmând identitatea dintre trupul înviat cu cel în viată. Din scriere nu se păstrează decât trei fragmente.

3) Despre înviere. Se păstrează din lucrare 8 fragmente în care insista asupra identităţii trupului înviat cu cel actual, contra părerii contrare a lui Origen.

Dintre epistole amintim pe cea Despre pocăinţă, scrisă cu privire la lapsi, în care fixează diferite penitenţe pentru cei căzuţi. Epistola a fost primită în colecţiile canonice orientale, sub forma de 12 canoane. O altă epistolă, adresată alexandrinilor, îi face atenţi să nu se însoţească cu Meleţiu. Sf. Petru, deşi alexandrin, este antiorigenist, dovedind cu argumente biblice puternice identitatea materială a corpului înviat cu cel actual.

2. SFÂNTUL METODIU DIN OLIMP

Viaţa Sf. Metodiu ne este puţin cunoscută, din cauză că, scriind contra lui Origen, Eusebiu nu aminteşte nimic de el. De la Sf. Ieronim (De viris illustribus, 83) ştim doar că a fost episcop de Olimp în Licia (Asia Mica) şi că a murit martir sub Maximin Daia în 313. Sf. Metodiu a fost un scriitor de seamă, care scrie cu grijă şi cu stil ales, căutând să-l imite în scrierile sale, aproape toate în forma de dialog, pe Platon. El este capul unei sistematice reacţii contra lui Origen, servindu-se de aceleaşi arme ca şi el, adică de idealismul platonic şi de alegorismul biblic.

Scrierile lui le împărţim după cum s-au păstrat: în limba greacă şi în limba slavonă, fiind confundat cu Sf. Metodiu, Apostolul slavilor.

l. În greceşte ni s-a păstrat:

Symposium decern virginum (Banchetul). Este mai mult o scriere de discursuri decât un dialog, în care zece fecioare fac elogiul verguriei (în contrast cu Platon la care, într-un dialog asemănător, se făcea elogiul dragostei), desăvârşirea vieţii creştine, care ne face să ne asemănăm lui Cristos. Premiul îl ia Tecla, ultima fecioară, care termina cu un frumos imn în cinstea lui Cristos şi a Bisericii, mireasa sa, în care face recapitularea conţinutului operei. Autorul s-a inspirat din Cântarea Cântărilor. Elogiul pe care-l face verguriei, nu pune în primejdie căsătoria, a cărei demnitate este afirmată clar, după Epistola către Efeseni V, 28-32. În ea, Sf. Metodiu are multe expresii ariene, fapt pentru care l-a criticat Foţie, lucru explicabil, opera fiind din tinereţe, când terminologia trinitară era destul de săracă şi imperfectă. Ca forma este foarte frumoasă pentru unitatea limbii, eleganţa stilului şi bogăţia comparaţiilor. Însă, sforţarea de a-l imita pe Platon într-un dialog cu acelaşi nume, oboseşte cititorul.

2. Tot din greceşte ni se mai păstrează unele fragmente din tratatul Despre liberul arbitru, în traducere slavă. Acest tratat este un dialog între un catolic şi un gnostic, Valentin, în care este combătut dualismul, este negată răutatea materiei în sine, iar originea răului este explicată prin lucrul creaturilor dotate cu libera voinţă, mai ales prin diavol.

3. Tendinţa sa antiorigenistă se manifesta în special în dialogul Agiafon (Despre înviere), în trei cărţi, păstrată în întregime într-o traducere slavă. În acest Dialog, Sf. Metodiu reia argumentul Sf. Petru Alexandrinul contra lui Origen, cu privire la identitatea dintre trupul înviat cu cel actual, luând argumente din Sf. Scriptură, din Sf. Iustin, Atenagora şi Sf. Ireneu. Combate, de asemenea, şi celelalte greşeli ale lui Origen, ca preexistenta sufletului, probele succesive ş. a. Scrierea sa este de cea mai mare importantă pentru a cunoaşte învăţătura tradiţională cu privire la toate aceste puncte, în care Origen, cu speculările lui filosofice, se îndepărtase de ea.

4. Aceeaşi tendinţă se manifesta în dialogul Xenon sau Despre lucrările create, în care combate părerea lui Origen cu crearea din veşnicie. Din dialog nu ne-au rămas decât fragmente în Biblioteca lui Foţie, cod 23

5. Scrierile care s-au păstrat numai în limba slavonă, sau în cea mai mare parte, sunt: Despre viaţă, în care îndeamnă creştinii să se mulţumească cu ceea ce le-a dat providenţa în lumea aceasta şi cu ceea ce le făgăduieşte în lumea cealaltă.

Apoi trei opere exegetice: Despre deosebirea mâncărurilor, Despre vaca roşcată după Levitic şi Numeri, XIX, Despre lepră, Despre lipitoare în care interpretează Sf. Scriptură în sens alegoric, tipic. Altă scriere Despre Pytonis, în care Origen admise reală viziunea lui Samuel, iar Sf. Metodiu îl combate. În afară de acestea, Sf. Metodiu are şi alte opere pierdute (Sf. Ieronim. De vins illustribus, 83).

Doctrina Sf. Metodiu o putem înţelege mai bine studiindu-l împreună cu Origen pe care l-a combătut. Şi el este idealist, însă nu se îndepărtează cu nimic de învăţătura tradiţională a Bisericii, fiind un idealist mistic. Astfel, ideile Sf. Pavel despre păcatul strămoşesc şi despre răscumpărare, despre Cristos, despre noul Adam, despre Biserică, noua Evă, feciorie, căsătorie au în el un deosebit interpret. El nu înţelege nicidecum să abandoneze învăţătura tradiţională pentru speculaţiile ştiinţifice sau pentru alegorismul origenist, înţelegând pe un învăţător creştin ca pe unul care explică Tradiţia şi nicidecum modificator al ei.

Cu privire la Sf. Treime, spune că Fiul este veşnic Fiu (Despre lipitoare. VII, 3, Symposium, III,4 etc.), iar Sf. Spirit purcede din Tatăl ca Eva din Adam (Sym. III, 8). Cu privire la facerea omului, presupune că el a fost ridicat imediat la stadiul supranatural, de unde a decăzut în urma păcatului strămoşesc (Despre înviere, l, 5,2,26,34, 52). În întruparea Cuvântului recunoaşte o reuniune intimă între Cuvânt şi omenirea sa (Symp. III, 4; III, 5). Trupul luat de Cuvânt nu a fost real şi desăvârşit numai în decursul vieţii sale pământeşti, dar şi după înviere. Este de notat şi o mărturie clară despre necesitatea mărturisirii (Despre lepră, X, 2). Sf. Metodiu nu pare a fi milenarist.

În strânsă legătură cu Sf. Metodiu, trebuie citat un dialog în cinci cărţi, cu titlul: Despre dreapta credinţă în Dumnezeu (De recta in Deum Fide) sau Adamantius, în care Adamantius susţine, contra gnosticilor (doi marcioniţi, un bardesian şi doi valentinieni), învăţătura catolică despre unitatea lui Dumnezeu şi originea răului. Opera a fost atribuită lui Origen, pentru că în ea se citează Sf. Metodiu (Despre liberul arbitru), de Ireneu, Tertulian şi poate, Teofil. Autorul pare a fi un sirian (cum îl arată interesul pe care îl are despre Bardizanes), care a trăit între anii 300-311. În el se găsesc afirmaţii clare cu privire că Fiul, ca şi Sf. Spirit, e veşnic. Cuvântul e Fiu (Despre natură) şi e Dumnezeu după spirit, iar om după carne şi spune că Euharistia este Trupul şi Sângele lui Cristos. Sf. Metodiu este primul teolog al epocii sale.