Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea
PERIOADA A II-A
DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II PÂNĂ LA CONCILIUL DE LA NICEEA - 325
Capitolul V
C. SCRIITORI POST ORIGENIȘTI MAI
IMPORTANȚI
2. SFÂNTUL DIONISIE ALEXANDRINUL CEL MARE
A fost cel mai mare episcop al Alexandriei înainte de Sf. Atanasie. S-a născut în
Alexandria la sfârșitul secolului al II-lea din părinți păgâni și a fost educat în păgânism. După
ce s-a convertit la creștinism, în urma citirii scrierilor gnostice, a frecventat lecțiile lui Origen,
cu care a păstrat relații prietenești tot timpul. Când, în anul 231 sau 232, Heracles era
episcop pe scaunul Alexandriei, primul urmaș al lui Demetriu, Dionisie a luat conducerea
școlii din Alexandria, fiind, înainte de această, hirotonit preot căsătorit. La moartea lui
Heracles, în 247, Dionisie i-a urmat episcop (Eusebiu, H. E. VI, 35), păstrând, după cum se
pare, și conducerea școlii, căci până la 264 nu găsește altul în fruntea ei. Timp de 15 ani,
cât a durat episcopatul său, viața sa a fost o continua luptă. În timpul persecuției lui Decius
nu scapă de moarte decât prin fugă, continuând să conducă Biserica sa prin epistole. După
moartea lui Decius, s-a reîntors la Alexandria, unde a căutat să aplaneze chestiunea lapsilor
și schisma lui Novațian, declarându-se în favorul Papei Corneliu și cerându-i lui Novațian să
se supună Papei legitim. Izbucnind persecuția lui Valerian (257-258), a fost prins și exilat la
Cerro, în deșertul Libiei, iar de acolo, pentru că a continuat să țină adunări și să predice, la
Maroetide, într-o regiune nesănătoasă. Se reîntoarse la Alexandria numai în 262, pe timpul
lui Gallienus. Între timp, a izbucnit un război civil în Alexandria, apoi ciuma a făcut mari
ravagii în oraș, în care timp, Dionisie, ca și Ciprian, s-a dedicat cu totul în slujba celor loviți
de soartă. Luptând contra sabelianismului ce se răspândise în Egipt sub forma de
modalism, Dionisie puse în garda comunitățile creștine prin două epistole adresate
episcopilor din Pentapole, folosind expresii neclare, în care părea că admite distincții
esențiale, substanțiale, între persoanele divine, o adevărată subordonare a uneia față de
cealaltă. Pentru aceasta a fost pârât Papei (262) care, într-un conciliu roman, îl invită să se
explice. Dionisie o făcu de îndată printr-o scrisoare și, apoi, printr-o lucrare mare, Justificare
și Apologie, ceea ce-l satisfăcu pe Papa. A luptat și contra milenarismului propagat în Egipt
de Nepos. Acest Nepos a fost episcop de Arsinoe, milenarist, și scrisese contra alegoriștilor.
În 264 Dionisie, fiind prea slăbit, nu a luat parte la Conciliul din Antiochia contra lui Paul de
Samosata, însă a scris Conciliului o epistolă dogmatică, condamnându-l. Muri la câtva timp
după aceea, prin 265.
Om de caracter nobil, inteligent și dedicat în întregime poporului, spirit foarte delicat și
cu vederi foarte largi, Dionisie s-a bucurat între contemporanii săi de o stimă universală.
Imediat după moarte, a fost numit Mare dascăl al Bisericii Catolice, canonist, fiind cinstit de
Biserica Orientală ca martir.
Scrierile lui Dionisie se împart în tratate și epistole, deși unele
tratate (ex. Despre
natură și Despre ispite) sunt scrise sub forma epistolară. Tratatele sunt un număr de cinci:
1. Despre natură, dedicată fiului său, Timoteiu, se compunea din
două cărți. Din ea
n-au rămas decât fragmente, din care rezultă că obiectul era de a combate teoria atomistică
a lui Democrit și Epicur despre crearea lumii, arătând ordinea și finalitatea ce exista în lume,
care nu pot fi rezultatul întâmplării. Ca data a scrierii se pun anii 231-247, când Sf. Dionisie
era în fruntea școlii din Alexandria, pentru că este greu de imaginat că, în decursul
episcopatului său atât de agitat, ar fi putut scrie o opera filosofică cum a fost aceasta.
2. Despre ispite este cunoscută numai de Eusebiu, fiind pierdută
în întregime. În ea,
autorul se ocupă probabil, despre încercările și persecuțiile exterioare.
3. Din Comentarii asupra Ecleziastului, din care ne-au
rămas câteva fragmente,
reiese că Sf. Dionisie este antialegorist. A fost scrisă în 237. Nu pare probabil să mai fi scris
și alte opere exegetice.
4. În Despre făgăduințe combate milenarismul episcopului din
Arsinoe, Nepos, bazat
mai ales pe Apocalips, pe care ereticul îl interpreta în sens literal. În prima carte, Sf. Dionisie
combate milenarismul în sine, iar în a doua a luat în discuție Apocalipsul, combătând
interpretarea literală a milenariștilor. Opera s-a pierdut, doar câteva fragmente ni le-a păstrat
Eusebiu și Sf. Ioan Damaschinul. În unul din acestea, cu toate că nu neagă autoritatea
Apocalipsului, pe care-l considera carte sfântă, își exprima unele dubii grave cu privire la
autenticitatea să, înclinând, mai degrabă, să o atribuie unui alt Ioan, decât Evanghelistului,
din cauza diferenței de stil și de limbă dintre celelalte scrieri ale Sf. Ioan și aceasta. Opera a
fost scrisă în perioada episcopatului său, 247-265.
5. De mai mare preț este Justificarea și Apologia, tratat în patru cărți,
adresat Papei
Dionisie, pentru a se apăra de acuzele aduse lui în diferitele scrisori scrise contra
Sabelianismului, că ar fi învățat unele greșeli cu privire la Cuvântul (Poesima Teu - creatura
lui Dumnezeu) și că nega consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, neîntrebuințând termenul
omoousios. Papa îi ceruse să se justifice, ceea ce Dionisie făcu mai întâi printr-o scrisoare
adresată Papei, apoi în acest tratat, care nu ni s-a păstrat decât în scrisoarea Sf. Atanasie și
în Sf. Vasile cel Mare. Dionisie se apăra spunând că niciodată nu i-a trecut prin minte să
nege eternitatea Cuvântului; ba, mai mult, a dovedit-o ca și Origen, spunând că Fiul este
strălucirea Tatălui; fiind externă lumina, Tatăl, este extern, iar strălucirea, Fiul. Nici nu a
separat vreodată pe Fiul de Tatăl. Admite că uneori s-ar fi servit de expresii nu prea exacte
sau prea generice, însă acelea erau simple analogii, întrebuințate pentru a scoate mai bine
în evidență deosebirea dintre Tatăl și Fiul. Nu s-a servit de termenul omoousios, pentru că
nu se găsește în Sf. Scriptură, însă admite în întregime înțelesul și realitatea acestui termen.
Această explicație se pare că a fost considerată ca suficientă din partea Romei. Nu putem
judeca dacă aceste explicații au fost numai simple clarificări sau o adevărată retractare, cum
crede Sf. Vasile. Opera a fost scrisă între 262-264.
Din marele număr de scrisori ale Sf. Dionisiu despre care Eusebiu (H. E. Vil) ne
păstrează amintiri prețioase, nu ne-au rămas decât două în întregime: una adresată lui
Novațian, în care-l mustră pentru schisma care a făcut-o în sânul Bisericii, iar alta adresată
episcopului Basilide cu privire la diferite chestiuni de disciplina bisericească (post, Euharistie
ș. a.), devenită epistolă canonică în Dreptul oriental.
Eusebiu citează sau amintește apoi 12 epistole cu privire la lapsi și novațieni, șapte
privitoare la controversa baptismală dintre Sf. Ciprian și Papa Ștefan, una adresată
Conciliului din Antiochia contra lui Paul de Samosata, altele cu privire la sabelianism, diferite
scrisori adresate diferitelor persoane și numeroase scrisori sau epistole de sărbători, care ar
corespunde pastoralelor de azi. A fost un bun conducător și doctrinar. Papa Romei cerându-i
precizări, căci Sf. Dionisie cel Mare era episcopul Alexandriei, l-a ajutat să se corecteze în
problemele trinitare.