Greco-Catolic.ro

Origenismul - termen peiorativ - designează sistemul doctrinal ce cuprinde punctele slabe ale doctrinei lui Origen: preexistenta sufletelor, spiritualitatea trupurilor glorificate şi apocatastazia şi care a sfârşit prin condamnarea lui de către Biserica. În veacul al III-lea, Origen n-a avut decât prieteni, primii lui discipoli: Grigore Taumaturgul, Firmilian din Cezareea; în Egipt, pe urmaşii săi Dionisie al Alexandriei, Teognost, Pierius şi, mai târziu, Sf. Atanasie şi Didim. În secolul IV, opera lui Origen a făcut o adevărată cariera publică. Fiecare lua liber datele ce-i conveneau, citându-l. Sf. Ieronim s-a indignat de aceste furturi ale fanaticilor admiratori, care uneori transformau în dogme ipotezele originale, creând astfel origenismul.

Aşa au apărut controversele origeniste în secolele IV şi la mijlocul sec. V. La începutul secolului al IV-lea, Origen a fost atacat de Sf. Metodiu din Olimp şi de Sf. Eustaţiu al Antiochiei, însă se găsi un abil apărător în Sf. Pamfil, şeful noii şcoli din Cezareea, care compusese, în colaborare cu Eusebiu, Apologia lui Origen, în favoarea marelui alexandrin. La finele veacului al IV-lea, trei oameni întruchipară rezistentă origenismului, dar din trei motive diferite: Sf. Epifaniu, Sf. Ieronim şi Teofil al Alexandriei. Primul, timp de 30 de ani, combătu erorile trinitare, abuzul de alegorism şi probele succesive crezute de călugării Palestinei, origeniştii şi spiritualiştii din Nitra, pe care îi expulză de pe muntele lor. Sf. Ioan Crisostomul, care primi câţiva dintre aceşti exilaţi, deveni victima acestei lamentabile aventuri. Sf. Ieronim, la început admirator, după anul 400 deveni adversar, obţinând condamnarea origenismului de către Papa Anastasiu, în anul 400, dar nu ştim conţinutul actului pontifical cu erorile cenzurate. Lupta antiorigenistă se redeschise În secolul al VI-lea, sub împăratul Iustinian, prezentându-se sub două forme:

a) prima, condamnată la Constantinopol, în 543, prin zece anatematisme aduse de un sinod local şi aprobate de episcopatul unit cu Roma şi de Papa Vigilius însuşi care cuprindeau învăţătura călugărilor origenişti palestinieni şi, în particular, aceea a lui Theodor Askidas (devenit episcop al Cezareei Capadochiei) şi Domitian (episcopul Ancirei), fără nici o aluzie la subordinaţionismul persoanelor divine, nici la alegorie, ci la transformarea în dogme a unor ipoteze create de imaginaţia lui Origen. Aceste ipoteze fură amplificate prin opiniile ciudate, niciodată emise de Origen: forma sferică a trupurilor aleşilor, noua răstignire a lui Isus în veacul viitor, pentru mântuirea diavolilor.

b) mai ciudat a fost origenismul de care s-a ocupat Conciliul V ecumenic din Constantinopol din 553, opera călugărilor Noua Lavră din Palestina, în care îşi implanta doctrina călugărul sirian Ştefan Bar-Sudailli, care adaugă un panteism doctrinei lui Origen, adepţii lui numindu-se isochristes, după care, în cele din urmă, toţi oamenii, ca şi însuşi Cristos, se vor pierde în Dumnezeu, fiind destinaţi a deveni egali lui Cristos, ceea ce Origen n-a gândit niciodată.