Greco-Catolic.ro

Titus Flavius Clemente este cel mai vechi scriitor alexandrin. S-a născut în anul 150 dintr-o familie bogată. Convertit la creştinism din cauza frumuseţii vieţii creştine, către 175, călători în provinciile Imperiului Roman cu scopul de a-şi câştigă o instrucţie religioasă mai completă. Călătoria a început-o în Grecia, apoi prin Siria şi Palestina, oprindu-se în Egipt, la Alexandria unde găsi ceea ce căuta, sufletul său, în Pantenus, acea albină siciliană. În Alexandria sosi către 180, când Pantenus era în fruntea Şcolii Alexandrine. Aici se hirotoni preot către 193, fiind colaboratorul lui Pantenus în îndrumarea şcolii, iar după puţin timp, către 200, îi urmă director al şcolii, având ca învăţăcel pe Alexandru din Ierusalim şi pe Origen. Publicându-se edictul lui Septimius Severus (202-203), părăsi pentru totdeauna Alexandria, retrăgându-se la învăţăcelul său, Alexandru, episcop în Ierusalim. Într-o scrisoare adresată lui Origen, acesta vorbeşte despre Clemente şi Pantenus ca despre persoane ce nu mai sunt în viată. Clemente se deosebeşte prin spiritul său apostolic prin generozitatea caracterului său, fiind preocupat de un singur lucru: de a aduce servicii, de a face bine contemporanilor săi, de a le ridica moralul şi de a-şi modela viaţa după aceea a lui Cristos.. A fost un scriitor foarte învăţat. Nici un scriitor, nici chiar Origen, nu a cunoscut şi nu a citit atât de mult vechile scrieri păgâne şi creştine. Cu toate acestea, scrierile lui Clemente nu sunt lipsite de defecte. Adesea se observa în scrierile sale o lipsă de plan, e prea lung la vorbă şi are o mulţime de digresiuni şi citaţiuni. Multe din scrierile lui Clemente Alexandrinul s-au pierdut, puţine s-au păstrat în întregime. Opera sa de căpetenie este Trilogia, un fel de pregătire său introducere în creştinism, compusă din trei părţi: Protrepticus, Pedagogus şi Stromata. Toate aceste trei scrieri sunt în strânsă legătură una cu alta. În prima este vorba despre convertirea omului de la idolatrie la creştinism; în a doua îl învaţă pe om să ducă o viaţă creştină onestă, iar în ultima, îi instruieşte asupra dogmelor credinţei şi îi expune adevărurile speculative.

l) Protrepticus - Cuvânt de îndemn către greci, 12 capitole, este o apologie în care autorul îşi propune să-i convertească pe păgâni, arătându-le, pe de o parte, goliciunea şi falsitatea păgânismului, iar pe de alta parte, neputinţa Filosofiei de a ne da o învăţătură suficientă despre Dumnezeu şi religie, ceea ce o pot face numai profeţii, cărora Cuvântul le-a descoperit în întregime adevărul. Combate, apoi, părerea că nu trebuie părăsită religia strămoşilor, spunând că multe sunt obiceiurile care adesea se schimbă şi termină îndemnându-i pe oameni să se convertească, arătându-le câte binefaceri le va aduce întruparea Cuvântului. Copilul devenit om, părăseşte jucăriile sale: păgânismul nu este decât jucăria copilăriei omenirii (F. Cayré, op. cit. p. 173).

Pedagogul, scrisă în trei cărţi, este un fel de etică creştină în care îi aduce pe convertit la adevărurile creştine predicate de Cristos, adevăratul pedagog, care trebuie să-i înveţe practicarea virtuţilor. În partea ultimă, îi caracterizează pe adevăratul Pedagog, adică Cuvântul întrupat, care, fiind Dumnezeu, iartă păcatele şi, ca om, ne-a învăţat să nu păcătuim. Copiii care trebuie educaţi sunt toţi cei care vor să cunoască adevărul. În metoda Lui de educaţie, prevalează iubirea, pe când în metoda pedagogică a Vechiului Testament prevala frica. Şi pedagogul Noului Testament are în mână băţul, care însă nu este simbol de pedeapsă, ci de graţie, de har. Pedagogul nostru este bun şi drept în acelaşi timp, unind în Sine dreptatea legii cu bunătatea şi dreptatea Evangheliei, pentru că El este autorul amândurora. Faptele noastre, care formează obiectul Pedagogiei divine, vor fi bune dacă vor fi în conformitate cu mintea sănătoasă sau cu preceptele Pedagogului, altfel sunt rele. Celelalte cărţi din Pedagogul expun normele care trebuie să călăuzească faptele noastre pentru a trăi bine şi a ajunge la viaţa veşnică. În ele. Clemente parcurge diferitele împrejurări ale vieţii de toate zilele ale creştinului, biciuind viciile din timpul său (alimentaţia excesivă, râsul, convorbirile, parfumurile, coroanele, cochetăria, igiena etc.), dând sfaturi cu privire la virtuţi, la îndreptarea în virtuţi a acestor vicii şi cerând ca viaţa creştinului să fie străină de orice vanitate, linguşire şi spirit de lume. După aceste două opere, ne-am fi aşteptat ca a treia să fie Învăţătorul, în care să găsim o expunere a dogmei creştine. În locul acesteia. Clemente a scris Stromata (Ţesături de comentarii ştiintifice cu privire la adevărata Filosofie, în opt cărţi). Ultimă carte nu s-a păstrat întreagă. Nu este uşor să facem o analiză a acestor comentarii, pentru că ele nu au nici o legătură solidă între ele, cum spune însuşi Clemente. Nu găsim în cărţile Stromata nici ordine, nici discursuri. În prima carte, demonstrează că este permis şi util creştinilor să citească scrierile clasice, mai ales filosofice, pentru că aceşti scriitori s-au inspirat din Vechiul Testament. În cartea a două expune raportul dintre credinţă şi gnoza creştină. În cea de a treia şi a patra tratează despre criteriile adevăratei gnoze, adică pudoarea şi martiriul apărării adevărului; în a cincea vorbeşte despre simboluri şi alegorii, pe care autorul le vede pretutindeni; a şasea şi a şaptea ne prezintă un rezumat al argumentelor expuse în Protrepticus şi Pedagogus. Cartea a opta este o îngrămădire de date privind Criteriologia şi Logica şi diferitele şcoli gnostice. Defectele amintite mai sus apar, în special, în această ultimă scriere.

Data redactării Trilogiei poate fi socotită ţinând cont de faptul că această opera a fost scrisă în ordinea în care a tratat-o. În Stromata I, 21 este amintită de mai multe ori moartea lui Commodus (31 dec. 192), iar în Stromata II, 10 se face aluzie la martirii care trec zilnic pe dinaintea ochilor autorului.

Aceştia nu pot fi decât martirii persecuţiei lui Septimius Severus (202-203). Deci cartea a II-a a Stromatei a fost scrisă prin 203, Pedagogus cu câţiva ani mai înainte, iar Protrepticus şi mai înainte, în Alexandria, pe când cărţile III-VIII ale Stromatei le-a scris între 203-215 în afara Alexandriei, probabil În Cezareea.

În afara Trilogiei, Clemente ne-a mai lăsat scrisoarea Quis dives salvetur (Care bogat se va mântui?), omilie în care expune într-un mod clasic învăţătura creştină cu privire. la buna folosire a bogăţiilor (Me, X, 17-31), arătând că bogăţiile nu sunt o piedică mântuirii decât prin reaua lor folosire; corecta lor folosire este un mijloc de practicare a virtuţii, milei, asigurându-ne mântuirea. Ca încheiere, îndeamnă credincioşii la pocăinţă şi milă, povestind episodul convertirii celebrului hoţ convertit de Sf. Ioan. Omilia a fost foarte apreciată în vechime.

Scrieri păstrate fragmentar sau pierdute: Hypotyposes (adumbrationes = Eseuri, în 8 cărţi) sunt comentariu asupra Sf. Scripturi, locuri alese atât în Vechiul cât şi din Noul Testament, inclusiv epistola Sf. Iuda Tadeul, Epistolele Catolice ale lui Pseudo-Bamaba şi Apocalipsul Sf. Petru. În aceste comentarii, autorul exagerează cu interpretarea alegorici. Această operă a fost sever criticată de Foţie (Biblioteca, cod 109), care scuză pe Clemente de o serie de greşeli ca: veşnicia materiei, duplicitatea Cuvântului, întruparea numai a Cuvântului interior şi numai în mod aparent Cuvântul este socotit între lucrurile create; tot aşa metempsihoza etc.

Această judecată a lui Foţie pare prea severă, fiindcă, din fragmentul ce ne-a rămas, nu rezultă aşa ceva, precum nici din celelalte scrieri ale lui Clemente.

Eusebiu (H. Ec. VI, 133) mai aminteşte încă patru scrieri aie lui Clemente între care Despre Paşti, în care apăra oficierea şi prăznuirea Paştilor de către Biserica Alexandriei în duminica prima după 14 Nisan; Canonul bisericesc sau contra iudaizanţilor; Predici despre post şi clevetire; Îndemn către nebotezaţi la perseverenţă sunt alte scrieri păstrate fragmentar de la Clemente, i se atribuie şi scrieri neautentice.

Învăţătura lui Clemente Alexandrinul. Una dintre preocupările principale ale lui Clemente a fost de a determina relaţiile dintre credinţă şi raţiune, de a arăta ce a fost şi ce a făcut Filosofia pentru a pregăti lumea creştină pentru Revelaţia divină. El se găsea între două curente: gnosticismul, care dispreţuia credinţa adevărată, şi Tradiţia. Ideile gnosticilor sunt la îndemâna şi celor mai simpli creştini; condamnau în Biserică orice dezvoltare ştiinţifică a lucrurilor, a credinţei, mulţumindu-se cu o credinţă goală şi, în acest fel, se credeau perfecţi şi fără gnoză. Credinţa este desăvârşirea învăţăturii, spunea Clemente în Pedagogus (l, 6,29), însă proclama şi utilitatea Ştiinţei, mai ales a Filosofiei, ea fiind o pregătire pentru credinţă. În ceea ce priveşte adevărurile religioase pe care le afimă de la filosofi, fiindcă multe adevăruri le-au împrumutat de la profeţi, pot ajuta credincioşii la o adâncă interpretare a credinţei, a desăvârşirii moravurilor, care este adevărată înţelepciune.

Credinţa este baza gnozei, a cunoaşterii (Stromata VII, 10,55) şi criteriul gnozei (Stromata 11,4,15).

Pentru a ajunge la adevărată înţelepciune, care este o demonstrare logică şi stabilă a lucrurilor descoperite prin credinţă, se serveşte de Tradiţie, de Sf. Scriptură, de Filosofie. Credinţa este singura cale adevărată a cunoaşterii lui Dumnezeu şi baza necesară a oricărei ştiinţe. Ea este baza edificiului spiritual al fiecărui creştin, iar speculaţia teologică rămâne subordonată Sf. Scripturi şi Sf. Tradiţie. Pe baza credinţei se naşte teama de păcat ca un principiu teologic, care îndeamnă penitenţă, Botez şi Pocăinţă.

Cu privire la Sf. Scriptură, admite că este inspirată (Stromata 6,5), însă nu pare a constata un canon bine determinat al cărţilor sfinte, fiindcă socoteşte între ele şi Epistola lui Pseudo-Barnaba, a lui Sf. Clemente Romanul şi Apocalipsul Sf. Petru. Toate celelalte cărţi ale Noului Testament, afară de Epistola către Filimon, a II-a a Sf. Petru, a III-a a Sf. loan, le citează ca inspirate. Cu privire la Evanghelii, ne redă ordinea în care au fost scrise. Despre Epistola către Evrei spune că a fost scrisă de Sf. Pavel în evreieşte, pentru evrei, şi că a fost tradusă în greceşte de Sf. Luca, pentru greci. (Eusebiu, H. E. VI, 14) În interpretarea Sf. Scripturi se serveşte de alegorism.

Clemente subliniază foarte mult şi Sf. Tradiţie, care este baza adevăratei credinţe (Stromata, VII, 16) şi reprobă învăţăturile eretice, pentru că sunt contrari Sf. Tradiţii. Sf. Tradiţie este criteriu şi pentru Sf. Scriptură (Stromata, III, 13).

Cu privire la Dumnezeu, deosebeşte două feluri de cunoaşteri: una, pe care o avem în viaţa aceasta sau reflexă din oglindă, iar alta, pe care o vom avea în viaţa de dincolo faţă la faţă (Stromata l, 19).

Cu privire la creaţie, este corect: el nu admite nici veşnicia materiei, nici preexistent sufletelor. Nemurirea sufletului este net afirmată.

Dintre atributele lui Dumnezeu citează în particular: atotputernicia, atotştiinţa, prin care cunoaşte şi lucrurile viitoare contingente şi libere (Stromata VI, 17), bunătatea şi dreptatea (Pedagogus l, 8). Admite clar existenţa Sf. Treimi: Unul este Tatăl tuturor, unul este şi Cuvântul tuturor şi unul este şi Sf. Spirit şi El este pretutindeni (Pedagogus, l, 42). Cu privire la Cuvânt, Foţie îl acuză de greşeală, că adică a afirmat că Logos este o creatură şi că sunt două Cuvinte, dintre care s-ar fi întrupat numai unul. Din textele care se păstrează, acest lucru nu rezultă de loc, ci contrariul: Cuvântul Dumnezeiesc este fără îndoială Dumnezeu Adevărat (Protrepticus, 10). Că întotdeauna a fost Cuvântul, este amintit când spune: La început era Cuvântul... (Protrepticus, şi Hypotyposes, l, l). Admite dualitatea naturii şi unitatea persoanei în Mântuitorul Isus. Cu privire la întrupare, Foţie spune că Clemente ar fi învăţat docetismul, ceea ce pare exagerat, căci Clemente spune: Cuvântul care a făcut toate a luat trup şi a fost conceput în sânul Vergurei (Stromata, VI, 15). Admite şi realitatea Trupului Cuvântului (Stromata, VI, 9). Recunoaşte că Cristos este Dumnezeu şi om în acelaşi timp: Cristos este Dumnezeu şi Om (Protrepticus, I). Afirmă că unirea celor două naturi în persoana Cuvântului a perseverat şi în timpul îngropării. Este drept că insista asupra conceptului că Isus s-a întrupat pentru a fi învăţătorul nostru şi pentru ca să ne înveţe cum să trăim bine, însă nu exclude conceptul răscumpărării din păcatul strămoşesc.

Cu privire la Biserică. O numeşte Cetatea Cuvântului, Fecioară şi Mama, care hrăneşte copiii săi cu laptele Cuvântului (Pedag. l, 6). În ea deosebeşte pe păstor de popor: Păstorii suntem cei care stăm în fruntea Bisericilor după chipul Păstorului celui Bun, iar voi sunteţi oi (Pedag. I, 6). Cunoaşte, de asemenea, gradele ierarhiei: episcop, prezbiter, diacon (Stromata, VI, 15) şi nu ignorează nicidecum episcopatul monarhic, căci în omilia Care bogat se va mântui? spune că Sf. Ioan, reîntors de la Patmos la Efes, umbla să pună episcopi, iar în Hypotyposes, VI, spune că apostolii aleseră pe Iacob ca episcop al Ierusalimului. Are şi o mărturie despre primatul Sf. Petru, în aceeaşi omilie, 24: Fericitul Petru, alesul acela şi vestitul primul între învăţăcei... Trăsătura dominantă a doctrinei lui Clemente este aspectul ei moral, fiind concepută ca o asceză în ascensiune pe trepte care apropie omul de statul perfecţiunii lui. El împarte creştinii în două clase: simpli, care n-au decât o credinţă comună; şi gnostici sau perfecţii, care au o credinţă deplin dezvoltată. Aceştia se deosebesc esenţial de falşii gnostici. Prin doctrina să, Clemente a făcut Alexandria centrul intelectual creştin al Orientului şi a combătut eficient gnoza eretică. Totuşi, asceză sa a fost cam idealistă. Adevăratul gnostic, după Clemente, este omul profund religios, căci cunoaşterea religioasă, creştină, bazată pe Sf. Scriptură, este superioară celei păgâne, iar filosofia, ca un dar al lui Dumnezeu în mod providenţial, a pregătit Neamurile păgâne la creştinism şi este utilă în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Despre Sacramente are idei exacte: Botezul se dă, după o instrucţie catehetică, acelora care au credinţă şi produce efectele sale prin puterea Sf. Spirit (Pedag. l, 6). Pare că afirmă invaliditatea botezului ereticilor, pe care îi numeşte apă străină... Rău străin, care duce în mare... (Strom. l). Sf. Mir este destul de bine indicat în expresia pecetea Domnului, în omilia citată, 42, când vorbeşte despre un tânăr care, fiind nebotezat, prezbiterul care l-a luat în casa să a uitat să-i dea după Botez pecetea Domnului. Prezenţa reală a lui Isus Cristos în Sf. Euharistie este de multe ori afirmată în Pedagogul l, 6, unde Cristos este prezentat ca hrana noastră. Euharistia este în acelaşi timp o Jertfă (Stromata, IX, 14; IV, 25).

Cu privire la Penitenţă, Clemente tinde spre rigorism. El îl citează pe Hermias şi afirmă că, înainte de Botez, este numai o simplă pocăinţă, însă cea de după Botez este însoţită nu numai de iertarea păcatelor prin dezlegarea preoţilor, unii prea indulgenţi cu penitenţii, ci şi de vindecarea sufletească. Subliniem că în Biserica Alexandrină omorul, ca păcat greu, se ierta. Căsătoria este legitimă, contrar gnosticilor. Ea este indisolubilă. Divorţul nu este permis nici într-un caz (Stromata II, 23). Cu privire la cele din urmă ale omului (Eshatologia), admite învierea morţilor (Pedag. l, 6), răsplata celor buni după meritul fiecăruia (Stromata, VI, 14) şi pedeapsa focului pentru cei răi (Stromata V, 14). Nu pare adevărat ce spun unii că ar fi negat veşnicia pedepsei, afirmând că Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă, pentru că în Stromata VII, 2, Clemente nu vorbeşte despre pedepsele care urmează după Judecata din urmă.