Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea
PERIOADA A II-A
DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II PÂNĂ LA CONCILIUL DE LA NICEEA - 325
Capitolul IV
B. SCRIITORII LATINI
2. SFÂNTUL CIPRIAN
Cu privire la viața lui este de notat elogiul pe care l-a scris, puțin după moartea să,
diaconul său Ponțiu, prima biografie creștină păstrată. S-a născut în Africa Proconsulară în
jurul datei de 210 dintr-o familie bogată. După ce a primit o educație aleasă, a propus
retorica, pledând la bară și câștigând o mare faimă de orator (Magnam sibi gloriam artis
oratoriae professione quaesie erat), spune Lactantiu (Divines Institutiones V, l, 24). Caire
245, sub influenta venerabilului preot Caecilian, s-a convertit sincer la creștinism,
dedicându-se cu totul lui Dumnezeu. Renunță la lume, își vându averile și bunurile și le
împărți săracilor, nemaicunoscând decât o singură iubire, aceea a lui Dumnezeu. Intră în
cler, se preoți în 249, deveni episcop în locul lui Donat, episcopul din Cartagena. Cu toate
că episcopatul său nu a ținut decât noua ani, a fost cu adevărat mare și foarte important
pentru istoria Bisericii. Începu, luptând contra obiceiurilor rele din Biserica sa. În 250 izbucni
persecuția lui Decius. Din prudentă, s-a ascuns în jurul Cartaginei, pentru ca să nu atragă
atenția prigonitorilor cu prezența sa asupra poporului său și pentru a-i conduce și pe mai
departe pe credincioșii săi. Pentru faptul că s-a ascuns în persecuția lui Decius, mai târziu s-a
justificat Bisericii din Roma. N-a acceptat reprimirea marelui număr de lapsi (căzuți) în
Biserică numai pe baza recomandării unui preot (Libellus pacis), ci a pretins pocăință, ceea
ce Roma a aprobat.
Reîntors în Biserica sa după un an, o găsi pradă agitației pe tema lapsilor (sacrificații,
thuriferații, libellaticii, acta facientes), a urmat drumul mijlociu, pretinzând să nu fie reprimiți
în Biserica numai pe baza lui Libellus pacis, ci să facă și pocănită aspră. De aici derivă o
schismă care avu în frunte pe Fellicissimus și Novat, care erau mai deschiși în această
privință, ultimul plecând la Roma ca să pledeze cauza lor. După mai multe dificultăți, Ciprian
reuși să restabilească pacea. Însă în anul următor, 252, izbucni o ciumă îngrozitoare, care
timp de doi ani a făcut mari ravagii în Cartagina. Puțin după aceea, a apărut persecuția lui
Gallus (251-253). Sf. Ciprian făcu adevărate minuni de caritate, prin modul și exemplul său
îmbărbătând pe cei bolnavi, vizitând, fără deosebire, pe creștini și pe păgâni. În 255 se
născu controversa baptismală cu privire la valabilitatea botezului ereticilor. Împreună cu
Tertulian (De baptisimo, cap. 15) și cu unii episcopi din Orient (Firmilian din
Cezareea) Sf.
Ciprian s-a declarat contra validității acestui botez și, în trei sinoade prezidate de el în 255,
256, majoritatea episcopilor participanți, cca. 71, au ajuns în grav conflict cu Biserica Romei.
Papa Ștefan, bazându-se pe învățătura tradițională a Bisericii Romei, se declara pentru
validitatea Botezului făcut de eretici (montaniști, marcioniți) spunând: Nihil innovetur nisi
quod traditum est (Nici o inovație contrară tradiției). Ciprian rămase însă pe poziția
episcopilor africani, iar Papa era gata să-l excomunice, însă Papa muri în plin conflict
baptismal. Noul Papă ales, Sixt al II-lea (257-258), lăsă timpului rezolvarea problemei, încât,
după cincizeci de ani, întreaga Africa reveni la practica Bisericii romane. În 257, noua
persecuție, dezlănțuită de împăratul Valerian, tulbură pacea Bisericii, în ea fiind ucis Papa
Ștefan,
8) De opere et eleemosynis (26 cap.), scrisă probabil cu ocazia marii lipse ce a urmat
după ciuma din 254, îndeamnă credincioșii să facă milostenie.
9) De bono patieotiae (24 cap.), scrisă cu ocazia controversei baptismale din 256,
imitându-l pe Tertulian, îndeamnă la îndelungă răbdare pe ai săi. Același scop îl are și De
zelo et livore
10) De zelo et livore (invidia), 18 cap., arată consecințele nefaste ale geloziei și ale
invidiei.
11) Ad Fortunatum de exhortatione martyrii, scrisă probabil cu ocazia persecuției sub
Valerian, către 257, în 13 capitole, pentru a-i întări pe creștini în credința lor cu texte ale
Sfintei Scripturi, în special în timp de prigoană.
12) Ad Quirinum e o scrisoare care conține trei cărți în care dovedește că evreii au
pierdut harul promis lor, acesta fiind dat creștinilor, fiindcă Mesia este Cristos, iar în capitolul
3 se cuprind texte cu privire la exercitarea virtuților creștine. Pare că este o scrisoare
neterminată. O altă scrisoare a sa, care nu este citată de Pontiu, însă este amintită de Sf.
Augustin Quod idola non sint dii (Idolii nu sunt dumnezei), în care imita lucrarea Octavius
a lui Minucius Felix și Apologeticum a lui Tertulian, arătând falsitatea idolatriei și adevărul
creștinismului. Pare a fi scrisă înainte de 250. În afară de aceste scrieri, sunt de cea mai
mare importantă cele optzeci și unu de epistole ale sale, dintre care unele s-au pierdut.
Dintre acestea cităm pe cele cu privire la lapsi, pentru că tratează despre pocăință, care se
poate face pentru toate păcatele, a cărei putere este rezervată preoților; apoi, acelea care
tratează despre unitatea Bisericii și primatul Sf. Petru (Epistolele 33,43, 44, 48, 55, 59, 66,
69), cele cu privire la botezul ereticilor (69-75) și a 64-a, cu privire la botezul copiilor și a 63-a, o
epistolă euharistică.
Doctrina Sf. Ciprian. Punctul central al învățăturii sale este învățătura Bisericii, a
unității sale: Nemini salus nisi in Ecclesiae; insista, ca Sf. Ignațiu, asupra necesității de a fi
în unire cu episcopul fiecărei biserici particulare. De unde trebuie să știi că episcopul este
în biserică și biserica este în episcop, și cine nu este cu episcopul, nu se află în Biserică
(Epistolele 66, 8). Diferitele Biserici particulare sunt, pentru el, ramuri ale aceluiași arbore al
cărui trunchi este Biserica Romei. Așa se exprima el mai întâi în De catholicae Ecclesiae
unitate, dar și în multele sale epistole (59, 14): Ecclesiae principalis unde unitas
sacerdotalis exhorta est (Ep. 48, 3). Radix et matrix Ecclesiae (Ep. 70, 3). A Christo
Domino super Petrus origine unitatis et rationern fundato etc.
Prin Biserică catolică Sf. Ciprian înțelege când Biserica universală, când
Biserica
adevărată, cea locală, în opoziție cu sectele. Ambele aceste sensuri erau curente în timpul
Sf. Ciprian, dar imensa majoritate a creștinilor, precum și a clericilor, înțelegeau prin
Biserica catolică, Biserica adevărată și a întregii creștinități în legătură cu ea. Această
Biserică universală este una, adică ideea de catolicitate nu este o creație a episcopului
Cartaginei, ci un adevăr pe care acesta l-a exprimat împotriva schismei din Biserica să
înfăptuită de Felicissimus. Prin această, Sf. Ciprian a devenit primul
teoretician al
catolicității, însă teoria sa este imperfectă și a păcătuit peste tot prin lipsă de coeziune.
Totuși, ideile sale se grupează corect în jurul Sf. Petru și al Colegiului Episcopal, precum și
al urmașilor lui Petru, care sunt Papii de la Roma. Pentru Sf. Ciprian primatul papal nu
este onorific, ci este un primat de jurisdicție, factor de unitate și guvernare a Bisericii
întregi de către episcopul Romei. Roma posedă catedra Sf. Petru, și Biserica Romei este
principală, are această primație ca izvor al unității întregului corp sacerdotal. Este drept că,
în fapt, în chestiunea baptismală, Sf. Ciprian a fost împotriva poziției Papei Ștefan, împreună
cu episcopii Africani și chiar cu unii orientali. A făcut acest lucru voind să impună Romei
părerea sa, pe care o credea dreaptă, așa cum și-a știut-o impune Sf. Ireneu cu privire la
Montanism și la Paști.
Cu privire la ierarhia Bisericii, el îi amintește nu numai pe episcopi și diaconi, dar și cele
patru trepte minore ale preoției. Despre Botez spune că este valid și cel prin vărsare
(inhusio) și cel al sângelui și insista asupra necesități de a-i boteza pe noii născuți. Despre
Sf. Mir are mărturii clare. De asemenea, despre Sf. Euharistie și despre jertfa liturgică, în
De lapsis și în altele, unde ne vorbește cu amănunte. Despre Penitență vorbește cu ocazia
lapsilor, arătând necesitatea mărturisirii și ministrul ei, care este preotul, și sinceritatea,
fără a exclude vreun păcat (Ep. 55, 27, 29).
Greșeala lui, de a nu admite Botezul administrat de eretici ca valid, provine din faptul că,
potrivit unei tradiții a Bisericii din Africa, Botezul este proprietatea Bisericii și cei care fac
parte din Biserică au putere asupra lui: ereticii nu-l pot reclama și folosi în favoarea lor. Mai
mult, Sf. Ciprian considera persoana ministrului Botezului ca un vas din care trebuie să se
răspândească grația asupra sufletelor. În lipsa unei Teologii complete atunci, privitoare la
Botez, Papa Ștefan avea simțul tradiției catolice asupra Botezului, care era adevărată și
aceasta a triumfat. Sf. Ciprian, înainte de a muri și el în persecuție, s-a făcut teologul
martiriului chiar în epistolele sale adresate credincioșilor, murind ca martir, din dragoste
pentru Cristos.