Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA A II-A

DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II PÂNĂ LA CONCILIUL DE LA NICEEA - 325

Capitolul IV

B. SCRIITORII LATINI

2. SFÂNTUL CIPRIAN

Cu privire la viața lui este de notat elogiul pe care l-a scris, puțin după moartea să, diaconul său Ponțiu, prima biografie creștină păstrată. S-a născut în Africa Proconsulară în jurul datei de 210 dintr-o familie bogată. După ce a primit o educație aleasă, a propus retorica, pledând la bară și câștigând o mare faimă de orator (Magnam sibi gloriam artis oratoriae professione quaesie erat), spune Lactantiu (Divines Institutiones V, l, 24). Caire 245, sub influenta venerabilului preot Caecilian, s-a convertit sincer la creștinism, dedicându-se cu totul lui Dumnezeu. Renunță la lume, își vându averile și bunurile și le împărți săracilor, nemaicunoscând decât o singură iubire, aceea a lui Dumnezeu. Intră în cler, se preoți în 249, deveni episcop în locul lui Donat, episcopul din Cartagena. Cu toate că episcopatul său nu a ținut decât noua ani, a fost cu adevărat mare și foarte important pentru istoria Bisericii. Începu, luptând contra obiceiurilor rele din Biserica sa. În 250 izbucni persecuția lui Decius. Din prudentă, s-a ascuns în jurul Cartaginei, pentru ca să nu atragă atenția prigonitorilor cu prezența sa asupra poporului său și pentru a-i conduce și pe mai departe pe credincioșii săi. Pentru faptul că s-a ascuns în persecuția lui Decius, mai târziu s-a justificat Bisericii din Roma. N-a acceptat reprimirea marelui număr de lapsi (căzuți) în Biserică numai pe baza recomandării unui preot (Libellus pacis), ci a pretins pocăință, ceea ce Roma a aprobat.

Reîntors în Biserica sa după un an, o găsi pradă agitației pe tema lapsilor (sacrificații, thuriferații, libellaticii, acta facientes), a urmat drumul mijlociu, pretinzând să nu fie reprimiți în Biserica numai pe baza lui Libellus pacis, ci să facă și pocănită aspră. De aici derivă o schismă care avu în frunte pe Fellicissimus și Novat, care erau mai deschiși în această privință, ultimul plecând la Roma ca să pledeze cauza lor. După mai multe dificultăți, Ciprian reuși să restabilească pacea. Însă în anul următor, 252, izbucni o ciumă îngrozitoare, care timp de doi ani a făcut mari ravagii în Cartagina. Puțin după aceea, a apărut persecuția lui Gallus (251-253). Sf. Ciprian făcu adevărate minuni de caritate, prin modul și exemplul său îmbărbătând pe cei bolnavi, vizitând, fără deosebire, pe creștini și pe păgâni. În 255 se născu controversa baptismală cu privire la valabilitatea botezului ereticilor. Împreună cu Tertulian (De baptisimo, cap. 15) și cu unii episcopi din Orient (Firmilian din Cezareea) Sf. Ciprian s-a declarat contra validității acestui botez și, în trei sinoade prezidate de el în 255, 256, majoritatea episcopilor participanți, cca. 71, au ajuns în grav conflict cu Biserica Romei. Papa Ștefan, bazându-se pe învățătura tradițională a Bisericii Romei, se declara pentru validitatea Botezului făcut de eretici (montaniști, marcioniți) spunând: Nihil innovetur nisi quod traditum est (Nici o inovație contrară tradiției). Ciprian rămase însă pe poziția episcopilor africani, iar Papa era gata să-l excomunice, însă Papa muri în plin conflict baptismal. Noul Papă ales, Sixt al II-lea (257-258), lăsă timpului rezolvarea problemei, încât, după cincizeci de ani, întreaga Africa reveni la practica Bisericii romane. În 257, noua persecuție, dezlănțuită de împăratul Valerian, tulbură pacea Bisericii, în ea fiind ucis Papa Ștefan,

8) De opere et eleemosynis (26 cap.), scrisă probabil cu ocazia marii lipse ce a urmat după ciuma din 254, îndeamnă credincioșii să facă milostenie.

9) De bono patieotiae (24 cap.), scrisă cu ocazia controversei baptismale din 256, imitându-l pe Tertulian, îndeamnă la îndelungă răbdare pe ai săi. Același scop îl are și De zelo et livore

10) De zelo et livore (invidia), 18 cap., arată consecințele nefaste ale geloziei și ale invidiei.

11) Ad Fortunatum de exhortatione martyrii, scrisă probabil cu ocazia persecuției sub Valerian, către 257, în 13 capitole, pentru a-i întări pe creștini în credința lor cu texte ale Sfintei Scripturi, în special în timp de prigoană.

12) Ad Quirinum e o scrisoare care conține trei cărți în care dovedește că evreii au pierdut harul promis lor, acesta fiind dat creștinilor, fiindcă Mesia este Cristos, iar în capitolul 3 se cuprind texte cu privire la exercitarea virtuților creștine. Pare că este o scrisoare neterminată. O altă scrisoare a sa, care nu este citată de Pontiu, însă este amintită de Sf. Augustin Quod idola non sint dii (Idolii nu sunt dumnezei), în care imita lucrarea Octavius a lui Minucius Felix și Apologeticum a lui Tertulian, arătând falsitatea idolatriei și adevărul creștinismului. Pare a fi scrisă înainte de 250. În afară de aceste scrieri, sunt de cea mai mare importantă cele optzeci și unu de epistole ale sale, dintre care unele s-au pierdut. Dintre acestea cităm pe cele cu privire la lapsi, pentru că tratează despre pocăință, care se poate face pentru toate păcatele, a cărei putere este rezervată preoților; apoi, acelea care tratează despre unitatea Bisericii și primatul Sf. Petru (Epistolele 33,43, 44, 48, 55, 59, 66, 69), cele cu privire la botezul ereticilor (69-75) și a 64-a, cu privire la botezul copiilor și a 63-a, o epistolă euharistică.

Doctrina Sf. Ciprian. Punctul central al învățăturii sale este învățătura Bisericii, a unității sale: Nemini salus nisi in Ecclesiae; insista, ca Sf. Ignațiu, asupra necesității de a fi în unire cu episcopul fiecărei biserici particulare. De unde trebuie să știi că episcopul este în biserică și biserica este în episcop, și cine nu este cu episcopul, nu se află în Biserică (Epistolele 66, 8). Diferitele Biserici particulare sunt, pentru el, ramuri ale aceluiași arbore al cărui trunchi este Biserica Romei. Așa se exprima el mai întâi în De catholicae Ecclesiae unitate, dar și în multele sale epistole (59, 14): Ecclesiae principalis unde unitas sacerdotalis exhorta est (Ep. 48, 3). Radix et matrix Ecclesiae (Ep. 70, 3). A Christo Domino super Petrus origine unitatis et rationern fundato etc.

Prin Biserică catolică Sf. Ciprian înțelege când Biserica universală, când Biserica adevărată, cea locală, în opoziție cu sectele. Ambele aceste sensuri erau curente în timpul Sf. Ciprian, dar imensa majoritate a creștinilor, precum și a clericilor, înțelegeau prin Biserica catolică, Biserica adevărată și a întregii creștinități în legătură cu ea. Această Biserică universală este una, adică ideea de catolicitate nu este o creație a episcopului Cartaginei, ci un adevăr pe care acesta l-a exprimat împotriva schismei din Biserica să înfăptuită de Felicissimus. Prin această, Sf. Ciprian a devenit primul teoretician al catolicității, însă teoria sa este imperfectă și a păcătuit peste tot prin lipsă de coeziune. Totuși, ideile sale se grupează corect în jurul Sf. Petru și al Colegiului Episcopal, precum și al urmașilor lui Petru, care sunt Papii de la Roma. Pentru Sf. Ciprian primatul papal nu este onorific, ci este un primat de jurisdicție, factor de unitate și guvernare a Bisericii întregi de către episcopul Romei. Roma posedă catedra Sf. Petru, și Biserica Romei este principală, are această primație ca izvor al unității întregului corp sacerdotal. Este drept că, în fapt, în chestiunea baptismală, Sf. Ciprian a fost împotriva poziției Papei Ștefan, împreună cu episcopii Africani și chiar cu unii orientali. A făcut acest lucru voind să impună Romei părerea sa, pe care o credea dreaptă, așa cum și-a știut-o impune Sf. Ireneu cu privire la Montanism și la Paști.

Cu privire la ierarhia Bisericii, el îi amintește nu numai pe episcopi și diaconi, dar și cele patru trepte minore ale preoției. Despre Botez spune că este valid și cel prin vărsare (inhusio) și cel al sângelui și insista asupra necesități de a-i boteza pe noii născuți. Despre Sf. Mir are mărturii clare. De asemenea, despre Sf. Euharistie și despre jertfa liturgică, în De lapsis și în altele, unde ne vorbește cu amănunte. Despre Penitență vorbește cu ocazia lapsilor, arătând necesitatea mărturisirii și ministrul ei, care este preotul, și sinceritatea, fără a exclude vreun păcat (Ep. 55, 27, 29).

Greșeala lui, de a nu admite Botezul administrat de eretici ca valid, provine din faptul că, potrivit unei tradiții a Bisericii din Africa, Botezul este proprietatea Bisericii și cei care fac parte din Biserică au putere asupra lui: ereticii nu-l pot reclama și folosi în favoarea lor. Mai mult, Sf. Ciprian considera persoana ministrului Botezului ca un vas din care trebuie să se răspândească grația asupra sufletelor. În lipsa unei Teologii complete atunci, privitoare la Botez, Papa Ștefan avea simțul tradiției catolice asupra Botezului, care era adevărată și aceasta a triumfat. Sf. Ciprian, înainte de a muri și el în persecuție, s-a făcut teologul martiriului chiar în epistolele sale adresate credincioșilor, murind ca martir, din dragoste pentru Cristos.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact