Greco-Catolic.ro

Cu privire la viaţa lui este de notat elogiul pe care l-a scris, puţin după moartea să, diaconul său Ponţiu, prima biografie creştină păstrată. S-a născut în Africa Proconsulară în jurul datei de 210 dintr-o familie bogată. După ce a primit o educaţie aleasă, a propus retorica, pledând la bară şi câştigând o mare faimă de orator (Magnam sibi gloriam artis oratoriae professione quaesie erat), spune Lactantiu (Divines Institutiones V, l, 24). Caire 245, sub influenta venerabilului preot Caecilian, s-a convertit sincer la creştinism, dedicându-se cu totul lui Dumnezeu. Renunţă la lume, îşi vându averile şi bunurile şi le împărţi săracilor, nemaicunoscând decât o singură iubire, aceea a lui Dumnezeu. Intră în cler, se preoţi în 249, deveni episcop în locul lui Donat, episcopul din Cartagena. Cu toate că episcopatul său nu a ţinut decât noua ani, a fost cu adevărat mare şi foarte important pentru istoria Bisericii. Începu, luptând contra obiceiurilor rele din Biserica sa. În 250 izbucni persecuţia lui Decius. Din prudentă, s-a ascuns în jurul Cartaginei, pentru ca să nu atragă atenţia prigonitorilor cu prezenţa sa asupra poporului său şi pentru a-i conduce şi pe mai departe pe credincioşii săi. Pentru faptul că s-a ascuns în persecuţia lui Decius, mai târziu s-a justificat Bisericii din Roma. N-a acceptat reprimirea marelui număr de lapsi (căzuţi) în Biserică numai pe baza recomandării unui preot (Libellus pacis), ci a pretins pocăinţă, ceea ce Roma a aprobat.

Reîntors în Biserica sa după un an, o găsi pradă agitaţiei pe tema lapsilor (sacrificaţii, thuriferaţii, libellaticii, acta facientes), a urmat drumul mijlociu, pretinzând să nu fie reprimiţi în Biserica numai pe baza lui Libellus pacis, ci să facă şi pocănită aspră. De aici derivă o schismă care avu în frunte pe Fellicissimus şi Novat, care erau mai deschişi în această privinţă, ultimul plecând la Roma ca să pledeze cauza lor. După mai multe dificultăţi, Ciprian reuşi să restabilească pacea. Însă în anul următor, 252, izbucni o ciumă îngrozitoare, care timp de doi ani a făcut mari ravagii în Cartagina. Puţin după aceea, a apărut persecuţia lui Gallus (251-253). Sf. Ciprian făcu adevărate minuni de caritate, prin modul şi exemplul său îmbărbătând pe cei bolnavi, vizitând, fără deosebire, pe creştini şi pe păgâni. În 255 se născu controversa baptismală cu privire la valabilitatea botezului ereticilor. Împreună cu Tertulian (De baptisimo, cap. 15) şi cu unii episcopi din Orient (Firmilian din Cezareea) Sf. Ciprian s-a declarat contra validităţii acestui botez şi, în trei sinoade prezidate de el în 255, 256, majoritatea episcopilor participanţi, cca. 71, au ajuns în grav conflict cu Biserica Romei. Papa Ştefan, bazându-se pe învăţătura tradiţională a Bisericii Romei, se declara pentru validitatea Botezului făcut de eretici (montanişti, marcioniţi) spunând: Nihil innovetur nisi quod traditum est (Nici o inovaţie contrară tradiţiei). Ciprian rămase însă pe poziţia episcopilor africani, iar Papa era gata să-l excomunice, însă Papa muri în plin conflict baptismal. Noul Papă ales, Sixt al II-lea (257-258), lăsă timpului rezolvarea problemei, încât, după cincizeci de ani, întreaga Africa reveni la practica Bisericii romane. În 257, noua persecuţie, dezlănţuită de împăratul Valerian, tulbură pacea Bisericii, în ea fiind ucis Papa Ştefan,

8) De opere et eleemosynis (26 cap.), scrisă probabil cu ocazia marii lipse ce a urmat după ciuma din 254, îndeamnă credincioşii să facă milostenie.

9) De bono patieotiae (24 cap.), scrisă cu ocazia controversei baptismale din 256, imitându-l pe Tertulian, îndeamnă la îndelungă răbdare pe ai săi. Acelaşi scop îl are şi De zelo et livore

10) De zelo et livore (invidia), 18 cap., arată consecinţele nefaste ale geloziei şi ale invidiei.

11) Ad Fortunatum de exhortatione martyrii, scrisă probabil cu ocazia persecuţiei sub Valerian, către 257, în 13 capitole, pentru a-i întări pe creştini în credinţa lor cu texte ale Sfintei Scripturi, în special în timp de prigoană.

12) Ad Quirinum e o scrisoare care conţine trei cărţi în care dovedeşte că evreii au pierdut harul promis lor, acesta fiind dat creştinilor, fiindcă Mesia este Cristos, iar în capitolul 3 se cuprind texte cu privire la exercitarea virtuţilor creştine. Pare că este o scrisoare neterminată. O altă scrisoare a sa, care nu este citată de Pontiu, însă este amintită de Sf. Augustin Quod idola non sint dii (Idolii nu sunt dumnezei), în care imita lucrarea Octavius a lui Minucius Felix şi Apologeticum a lui Tertulian, arătând falsitatea idolatriei şi adevărul creştinismului. Pare a fi scrisă înainte de 250. În afară de aceste scrieri, sunt de cea mai mare importantă cele optzeci şi unu de epistole ale sale, dintre care unele s-au pierdut. Dintre acestea cităm pe cele cu privire la lapsi, pentru că tratează despre pocăinţă, care se poate face pentru toate păcatele, a cărei putere este rezervată preoţilor; apoi, acelea care tratează despre unitatea Bisericii şi primatul Sf. Petru (Epistolele 33,43, 44, 48, 55, 59, 66, 69), cele cu privire la botezul ereticilor (69-75) şi a 64-a, cu privire la botezul copiilor şi a 63-a, o epistolă euharistică.

Doctrina Sf. Ciprian. Punctul central al învăţăturii sale este învăţătura Bisericii, a unităţii sale: Nemini salus nisi in Ecclesiae; insista, ca Sf. Ignaţiu, asupra necesităţii de a fi în unire cu episcopul fiecărei biserici particulare. De unde trebuie să ştii că episcopul este în biserică şi biserica este în episcop, şi cine nu este cu episcopul, nu se află în Biserică (Epistolele 66, 8). Diferitele Biserici particulare sunt, pentru el, ramuri ale aceluiaşi arbore al cărui trunchi este Biserica Romei. Aşa se exprima el mai întâi în De catholicae Ecclesiae unitate, dar şi în multele sale epistole (59, 14): Ecclesiae principalis unde unitas sacerdotalis exhorta est (Ep. 48, 3). Radix et matrix Ecclesiae (Ep. 70, 3). A Christo Domino super Petrus origine unitatis et rationern fundato etc.

Prin Biserică catolică Sf. Ciprian înţelege când Biserica universală, când Biserica adevărată, cea locală, în opoziţie cu sectele. Ambele aceste sensuri erau curente în timpul Sf. Ciprian, dar imensa majoritate a creştinilor, precum şi a clericilor, înţelegeau prin Biserica catolică, Biserica adevărată şi a întregii creştinităţi în legătură cu ea. Această Biserică universală este una, adică ideea de catolicitate nu este o creaţie a episcopului Cartaginei, ci un adevăr pe care acesta l-a exprimat împotriva schismei din Biserica să înfăptuită de Felicissimus. Prin această, Sf. Ciprian a devenit primul teoretician al catolicităţii, însă teoria sa este imperfectă şi a păcătuit peste tot prin lipsă de coeziune. Totuşi, ideile sale se grupează corect în jurul Sf. Petru şi al Colegiului Episcopal, precum şi al urmaşilor lui Petru, care sunt Papii de la Roma. Pentru Sf. Ciprian primatul papal nu este onorific, ci este un primat de jurisdicţie, factor de unitate şi guvernare a Bisericii întregi de către episcopul Romei. Roma posedă catedra Sf. Petru, şi Biserica Romei este principală, are această primaţie ca izvor al unităţii întregului corp sacerdotal. Este drept că, în fapt, în chestiunea baptismală, Sf. Ciprian a fost împotriva poziţiei Papei Ştefan, împreună cu episcopii Africani şi chiar cu unii orientali. A făcut acest lucru voind să impună Romei părerea sa, pe care o credea dreaptă, aşa cum şi-a ştiut-o impune Sf. Ireneu cu privire la Montanism şi la Paşti.

Cu privire la ierarhia Bisericii, el îi aminteşte nu numai pe episcopi şi diaconi, dar şi cele patru trepte minore ale preoţiei. Despre Botez spune că este valid şi cel prin vărsare (inhusio) şi cel al sângelui şi insista asupra necesităţi de a-i boteza pe noii născuţi. Despre Sf. Mir are mărturii clare. De asemenea, despre Sf. Euharistie şi despre jertfa liturgică, în De lapsis şi în altele, unde ne vorbeşte cu amănunte. Despre Penitenţă vorbeşte cu ocazia lapsilor, arătând necesitatea mărturisirii şi ministrul ei, care este preotul, şi sinceritatea, fără a exclude vreun păcat (Ep. 55, 27, 29).

Greşeala lui, de a nu admite Botezul administrat de eretici ca valid, provine din faptul că, potrivit unei tradiţii a Bisericii din Africa, Botezul este proprietatea Bisericii şi cei care fac parte din Biserică au putere asupra lui: ereticii nu-l pot reclama şi folosi în favoarea lor. Mai mult, Sf. Ciprian considera persoana ministrului Botezului ca un vas din care trebuie să se răspândească graţia asupra sufletelor. În lipsa unei Teologii complete atunci, privitoare la Botez, Papa Ştefan avea simţul tradiţiei catolice asupra Botezului, care era adevărată şi aceasta a triumfat. Sf. Ciprian, înainte de a muri şi el în persecuţie, s-a făcut teologul martiriului chiar în epistolele sale adresate credincioşilor, murind ca martir, din dragoste pentru Cristos.