Vineri, 15 decembrie 2011  
S Eleuteriu, ep, m (+ sec II)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul II

APOLOGIȘTII

D. APOLOGII PĂSTRATE

2. SFÂNTUL IUSTIN FILOSOFUL

S-a născut la Flavia Neapolis (Vechea Sichem, astăzi Naplusa), în Palestina, dintr-o familie de coloniști păgâni la începutul secolului al II-lea. El însuși povestește istoria convertirii sale, în dialogul cu Trifon. Educat în păgânism, a avut întotdeauna dorința de a căuta adevărul. De aceea, a trecut prin școlile filosofice din acel timp. La început a ascultat un stoic, apoi un peripatetic, un pitagorician și în fine un platonic. Într-o zi, pe când se plimba pe țărmul mării, întâlni un bătrân care îi arătă că Filosofia nu poate da omului o cunoștință adevărată despre Dumnezeu, suflet și lume, și deci nu poate să-l facă fericit, ci, pentru a ajunge la acest scop, trebuie să se adreseze Profeților. Urmând sfatul bătrânului, Iustin se convertește la creștinism, lucru pentru care era pregătit văzând purtarea creștinilor, mai ales în fața morții și a prigoanei. Făcut creștin în jurui anului 130, Iustin a început să răspândească creștinismul, folosindu-se de prestigiul profesiunii sale și mantiei sale de filosof, învățând doctrina lui Cristos, prezentând-o ca pe cea mai înaltă și mai sigură filosofie. Astfel, după 135, îi întâlnim la Efes, unde discuta cu elevul Trifon, apoi la Roma, de două ori, unde întemeiază o școală filosofică, având ca învățăcel pe Tatian, iar ca dușman pe Crescente, filosof cinic, cu care a avut mai multe discuții. Denunțat ca și creștin, este omorât, împreună cu alți șase tovarăși, sub prefectul Iunius Rusticus (163-167). Actele martiriului lor se păstrează și azi.

Scrierile sale. Iustin a scris mult. Multe din scrierile sale s-au pierdut. Numai trei din ele ni s-au păstrat: două Apologii și Dialogul cu Trifon.

Scrieri pierdute: Syntagma tuturor ereziilor, Contra lui Marcion, Psalmistul, Despre suflet, Despre chipul diavolilor, care nu trebuie cinstit.

Scrieri păstrate autentice sunt trei: Apologia I-a și a II-a și Dialogul cu Trifon.

Apologia I-a constă din 68 de capitole și este adresată lui Antoniu Pius, Marcu Aureliu și Lucius Verus, Senatului și Poporului Roman. Are două părți: una (C. IV-XII) combate acuzele împotriva creștinilor; a doua (C. XIII-LXVII) expune învățătura lor. În Prolog spune că nu se cade ca împărații filosofi să-i condamne pe creștini după spusele vulgului.

În partea întâia, combate acuzele aduse Împotriva creștinilor. Creștinii nu sunt atei, cu toate că nu adorau zeii, nici imorali, nici nu urăsc patria pentru că nu adora zeii săi, care nu sunt altceva decât oameni sau chipuri făcute de mână omenească; ei sunt cei mai buni cetățeni ai patriei, prin învățăturile lor. Convins că creștinismul nu este persecutat numai fiindcă este rău cunoscut, în partea a două expune învățătura și cultul sau; expune Regula Credinței (Dumnezeu Unul și Trinul, cap. 13); poruncile morale ale creștinilor (c. 14-17), Eshatologia și Cristologia (c. 18-22). Arătă apoi că revelația creștină este cea mai veche, mult mai veche decât păgânismul și este adevărul absolut (c. 23-29). Isus este Fiul lui Dumnezeu și învățătura Să este adevărată (30-55), dovedind acest lucru din profețiile cu privire la Mesia, împlinite în Cristos. Comparând apoi învățăturile creștine cu cele păgâne (c. 56-60), spune că păgânismul este o falsificare a creștinismului. Expune apoi (c. 61-67) cultul creștin cu privire la Botez (c. 61-64), la Euharistie (65-66) și la Liturghia de Duminica (c. 67). La sfârșit face apel către împărați să nu mai condamne oameni nevinovați, aducând în acest scop rescriptul lui Adrian către Minnucius Fundanus, în care se cer probe de la acuzatorii creștinilor. Această Apologie a fost scrisă între 147-161, sau mai precis în 158 la Roma.

Apologia a II-a are 15 capitole, n-are inscripție, însă se pare că a fost adresată lui Antonius și Marc Aureliu și a fost scrisă la puțin timp după întâia. Ocazia scrierii a fost faptul că la Roma, sub prefectura lui Loilius Urbiscus, au fost condamnați la moarte trei creștini: o femeie și doi bărbați. Iustin ia pana pentru a protesta împotriva acestei nedreptăți, și a altora, pe care le făceau judecătorii. Cu această ocazie răspunde la două obiecțiuni sarcastice ale pâgânilor (c. IV-VIII). Creștinii, deși dornici să vadă pe Dumnezeu, nu se sinucid, pentru că, dacă ar face așa, atunci ar dispărea neamul omenesc, iar Dumnezeu permite ca ei să fie prigoniți, să le dă ajutorul necesar să învingă prigoana, care este opera diavolului. În fine, arată superioritatea creștinismului față de păgânism (c. IX-XIII) ca doctrină și ca viață, însă trebuie să ajungă per aspera ad astra (cu efort se poate ajunge și la stele) și încheie cerând împăraților să împiedice prigoana arbitrară. Apologia a fost scrisă sub prefectura lui Loilius Urbiscus, adică între 144-160, sau către 155 în Roma.

Dialogul cu Trifon se prezintă astăzi în 142 de capitole, însă este foarte probabil că-i lipsește începutul și că, la capitolul 74, lipsește încheierea primei zile de discuție și începutul zilei a doua. De fapt, dialogul a avut loc în două zile. El are trei părți, după o introducere (l -8) în care Iustin povestește cum s-a întâlnit pe stadion cu Trifon, cum s-a convertit la creștinism și cum a început discuția cu el.

În partea întâia (c. 9-47) Iustin arată de ce creștinii nu observa Legea mozaică, fiindcă este abrogată, fiind trecătoare și înlocuită cu o Lege noua.

În partea a doua (48-108) explică de ce creștinii recunosc pe Cristos ca pe Mesia făgăduit: deoarece în El s-au împlinit toate profețiile Vechiului Testament.

În partea a treia (109-141) vorbește despre Biserică, pe care o dovedește ca fiind adevăratul Izrail, moșteanul făgăduințelor divine. În încheiere (142), cei doi se despart, cu augurul lui Iustin ca Trifon să afle în creștinism o soluție practică a dubiilor sale și să poată crede și ei că Isus e Cristosul lui Dumnezeu.

Dialogul a fost ținut puțin timp după 135, pentru că Trifon este prezentat ca un refugiat din războiul purtat de curând, adică războiul ebraic din 132-135. A fost scris mai târziu, între 155-161, după Apologia întâia, pe care o citează în cap. 120 și înainte de Antonius Pius, pe care în cap. 120 îl crede în viață. Discuția a avut loc la Efes, în stadion, dialogul, însă, a fost scris, probabil, la Roma.

Trifon este prezentat de Eusebiu ca fiind cei mai vestit dintre toți iudeii din acel timp (H. Ec.IV, 18) și de aceea a fost identificat de unii cu celebrul rabin Tarphon, strălucit reprezentant al iudaismului, mort în 131.

Doctrina Sf. Iustin o găsim în scrierile lui citate, ocazionale; ea nu cuprinde o expunere completă a creștinismului. El a avut ca scop, mai întâi de toate, apărarea creștinismului împotriva păgânilor și evreilor. Izvoarele principale ale gândirii lui sunt două: Filosofia și Sf. Scriptură.

Filosofia, pe care a cunoscut-o înainte de a se face creștin, nu a părăsit-o, ci a păstrat haina de filosof, a deschis o școală filosofică, a prezentat creștinismul ca o filosofie adevărată. El recunoaște că în toate filosofiile și operele tuturor filosofilor sunt sămânțe de adevăr. Pentru a explică acest lucru, ei afirmă că filosofii au prezentat creștinismul ca o filosofie adevărată. Platon, spre exemplu, depinde de Moise și că tot ce este adevărat în filosofiile vechi și în omenire este o comunicare a Cuvântului (Logos spermaticos).

Sfânta Scriptură este inspirată, cuvintele ei fiind cuvintele lui Dumnezeu, ale Cuvântului, ale Spiritului profetic. El citează Sf. Scriptură după LXX (Septuaginta).

Unitatea și trinitatea lui Dumnezeu este apărată când apără monoteismul și Sf. Treime în formula Botezului și în Apologia I, c. 13: Venerăm pe Creatorul acestui univers, onorăm pe Isus Cristos... crezându-L Fiul lui Dumnezeu celui adevărat și, în rândul al treilea, pe Spiritul profetic. Isus Cristos este Cuvântul întrupat și făcut om (Apologia I, c. IV), născut dintr-o Fecioară (Apologia l, c. 32-33), a fost prorocit în Vechiul Testament. El a răscumpărat lumea luând asupra Sa blestemul tuturor, adică pedeapsa păcatului, distrugând cu Moartea Să păcatul și moartea. Tratând despre răscumpărare, face aluzie la partea care a avut-o Maria și face pentru prima data o paralelă între Eva și Maria. Destinatarul Dialogului este un oarecare Marcu Pompeiu.

Opere dubii. Pe lângă aceste trei scrieri, cu siguranță autentice, i se mai atribuie Sf. Iustin următoarele patru scrieri dubii:

1. Cuvântarea (vorbirea) către Greci, în care autorul expune motivele convertirii sale la creștinism, invitându-i să-l imite. Este scrisă către finele veacului II. Nu părea a fi a Sf. Iustin, având și un stil diferit.

2. Cohortatio ad Grecos (Îndemn către Greci, 38 capitole), în care arată că întelepții Greciei, poeții și filosofii, nu numai că nu sunt de acord, dar sunt și în contrazicere cu sine, pe când Profeții - nu. Profeții sunt anteriori filosofilor greci. Ceea ce se întâlnește adevărat la filosofi, a fost împrumutat de la creștini, încheind cu îndemnul ca Grecii să învețe Scriptura creștinilor. Criticii nu sunt de acord asupra datei scrierii, pe care o pun între 180-303. Stilul scrierii este divers de al Sf. Iustin, ca și părerea să despre Filosofia păgână, care aici este disprețuită.

3. Despre monarhie (6 capitole), în care demonstrează monoteismul servindu-se de un număr de mărturii din scriitorii clasici: Eschil, Sofocle etc.

4. Despre înviere, din care ne-a păstrat unele fragmente Metodiu din Olimp. În ea arată posibilitatea învierii, conveniența și realitatea ei, împotriva obiecțiunilor gnosticilor. Scrierea este foarte veche, fiind citată de Tertulian și Ireneu. Singura dificultate de a fi atribuită Sf. Iustin este stilul concis, clar și energie, pe când al lui este obscur. A fost scrisă înainte de Adversus haereses a Sf. Ireneu, deci prin 180.

Opere atribuite nelegitim, neautentice.

Epistola către Zena și Serenus (Expoziția); Expunerea adevăratei credințe. Combaterea dogmelor unor aristotelici. Răspunsul către dreptcredincioși despre câteva chestiuni necesare etc.

Din doctrina Sf. Iustin aflăm că Cuvântul este deosebit de Tatăl, care l-a generat înainte de toate creaturile (Dialog, 129). El a creat și orânduit lumea. Învierea este clar afirmată și va mai fi, înainte de venirea Domnului. Părea de asemenea că a fost milenarist, crezând în existenta unei împărății de o mie de ani, când drepții vor domni cu Cristos, deși zice că nu toți cred acest lucru. Cu privire la Botez (Apologia l, 61) spune despre catehumen că, după ce s-a pregătit , învățând creștinismul, după ce a postit și s-a rugat, singur și împreună cu alții, este botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Spirit. Tot el afirmă aici apostolicitatea Botezului. Sf. Euharistie, instituită de Isus Cristos (c. 65-57, Dialog), conține Trupul și Sângele Lui și este jertfa prezisă de Malahia (Dialog, 41). Liturghia este descrisă în cap. 65-67, Apologia I-a și se prezintă astfel: Se începe cu citirea Profeților și din Evanghelii, urmează omilia episcopului, apoi rugăciuni comune, sărutul păcii, oferta pâinii și a vinului, apoi rugăciuni de mulțumită, consacrarea, cuminecarea. Această adunare se ține în ziua soarelui, adică în prima zi (Duminica).

Sfântul Iustin a fost un apostol și un sfânt, pătruns de via dorință de a face bine celor cu care vorbea. Stilul său monoton, adesea incorect, este înălțat de căldura cu care scrie. Cu toate că stilul îi este imperfect, scrierile lui sunt de cea mai mare importantă pentru Teologie, conținând nu numai mărturii prețioase despre Euharistie și Întrupare, dar sunt și cea dintâi încercare de a exprima relația dintre credință și Filosofie.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact