Greco-Catolic.ro

S-a născut la Flavia Neapolis (Vechea Sichem, astăzi Naplusa), în Palestina, dintr-o familie de colonişti păgâni la începutul secolului al II-lea. El însuşi povesteşte istoria convertirii sale, în dialogul cu Trifon. Educat în păgânism, a avut întotdeauna dorinţa de a căuta adevărul. De aceea, a trecut prin şcolile filosofice din acel timp. La început a ascultat un stoic, apoi un peripatetic, un pitagorician şi în fine un platonic. Într-o zi, pe când se plimba pe ţărmul mării, întâlni un bătrân care îi arătă că Filosofia nu poate da omului o cunoştinţă adevărată despre Dumnezeu, suflet şi lume, şi deci nu poate să-l facă fericit, ci, pentru a ajunge la acest scop, trebuie să se adreseze Profeţilor. Urmând sfatul bătrânului, Iustin se converteşte la creştinism, lucru pentru care era pregătit văzând purtarea creştinilor, mai ales în faţa morţii şi a prigoanei. Făcut creştin în jurui anului 130, Iustin a început să răspândească creştinismul, folosindu-se de prestigiul profesiunii sale şi mantiei sale de filosof, învăţând doctrina lui Cristos, prezentând-o ca pe cea mai înaltă şi mai sigură filosofie. Astfel, după 135, îi întâlnim la Efes, unde discuta cu elevul Trifon, apoi la Roma, de două ori, unde întemeiază o şcoală filosofică, având ca învăţăcel pe Tatian, iar ca duşman pe Crescente, filosof cinic, cu care a avut mai multe discuţii. Denunţat ca şi creştin, este omorât, împreună cu alţi şase tovarăşi, sub prefectul Iunius Rusticus (163-167). Actele martiriului lor se păstrează şi azi.

Scrierile sale. Iustin a scris mult. Multe din scrierile sale s-au pierdut. Numai trei din ele ni s-au păstrat: două Apologii şi Dialogul cu Trifon.

Scrieri pierdute: Syntagma tuturor ereziilor, Contra lui Marcion, Psalmistul, Despre suflet, Despre chipul diavolilor, care nu trebuie cinstit.

Scrieri păstrate autentice sunt trei: Apologia I-a şi a II-a şi Dialogul cu Trifon.

Apologia I-a constă din 68 de capitole şi este adresată lui Antoniu Pius, Marcu Aureliu şi Lucius Verus, Senatului şi Poporului Roman. Are două părţi: una (C. IV-XII) combate acuzele împotriva creştinilor; a doua (C. XIII-LXVII) expune învăţătura lor. În Prolog spune că nu se cade ca împăraţii filosofi să-i condamne pe creştini după spusele vulgului.

În partea întâia, combate acuzele aduse Împotriva creştinilor. Creştinii nu sunt atei, cu toate că nu adorau zeii, nici imorali, nici nu urăsc patria pentru că nu adora zeii săi, care nu sunt altceva decât oameni sau chipuri făcute de mână omenească; ei sunt cei mai buni cetăţeni ai patriei, prin învăţăturile lor. Convins că creştinismul nu este persecutat numai fiindcă este rău cunoscut, în partea a două expune învăţătura şi cultul sau; expune Regula Credinţei (Dumnezeu Unul şi Trinul, cap. 13); poruncile morale ale creştinilor (c. 14-17), Eshatologia şi Cristologia (c. 18-22). Arătă apoi că revelaţia creştină este cea mai veche, mult mai veche decât păgânismul şi este adevărul absolut (c. 23-29). Isus este Fiul lui Dumnezeu şi învăţătura Să este adevărată (30-55), dovedind acest lucru din profeţiile cu privire la Mesia, împlinite în Cristos. Comparând apoi învăţăturile creştine cu cele păgâne (c. 56-60), spune că păgânismul este o falsificare a creştinismului. Expune apoi (c. 61-67) cultul creştin cu privire la Botez (c. 61-64), la Euharistie (65-66) şi la Liturghia de Duminica (c. 67). La sfârşit face apel către împăraţi să nu mai condamne oameni nevinovaţi, aducând în acest scop rescriptul lui Adrian către Minnucius Fundanus, în care se cer probe de la acuzatorii creştinilor. Această Apologie a fost scrisă între 147-161, sau mai precis în 158 la Roma.

Apologia a II-a are 15 capitole, n-are inscripţie, însă se pare că a fost adresată lui Antonius şi Marc Aureliu şi a fost scrisă la puţin timp după întâia. Ocazia scrierii a fost faptul că la Roma, sub prefectura lui Loilius Urbiscus, au fost condamnaţi la moarte trei creştini: o femeie şi doi bărbaţi. Iustin ia pana pentru a protesta împotriva acestei nedreptăţi, şi a altora, pe care le făceau judecătorii. Cu această ocazie răspunde la două obiecţiuni sarcastice ale pâgânilor (c. IV-VIII). Creştinii, deşi dornici să vadă pe Dumnezeu, nu se sinucid, pentru că, dacă ar face aşa, atunci ar dispărea neamul omenesc, iar Dumnezeu permite ca ei să fie prigoniţi, să le dă ajutorul necesar să învingă prigoana, care este opera diavolului. În fine, arată superioritatea creştinismului faţă de păgânism (c. IX-XIII) ca doctrină şi ca viaţă, însă trebuie să ajungă per aspera ad astra (cu efort se poate ajunge şi la stele) şi încheie cerând împăraţilor să împiedice prigoana arbitrară. Apologia a fost scrisă sub prefectura lui Loilius Urbiscus, adică între 144-160, sau către 155 în Roma.

Dialogul cu Trifon se prezintă astăzi în 142 de capitole, însă este foarte probabil că-i lipseşte începutul şi că, la capitolul 74, lipseşte încheierea primei zile de discuţie şi începutul zilei a doua. De fapt, dialogul a avut loc în două zile. El are trei părţi, după o introducere (l -8) în care Iustin povesteşte cum s-a întâlnit pe stadion cu Trifon, cum s-a convertit la creştinism şi cum a început discuţia cu el.

În partea întâia (c. 9-47) Iustin arată de ce creştinii nu observa Legea mozaică, fiindcă este abrogată, fiind trecătoare şi înlocuită cu o Lege noua.

În partea a doua (48-108) explică de ce creştinii recunosc pe Cristos ca pe Mesia făgăduit: deoarece în El s-au împlinit toate profeţiile Vechiului Testament.

În partea a treia (109-141) vorbeşte despre Biserică, pe care o dovedeşte ca fiind adevăratul Izrail, moşteanul făgăduinţelor divine. În încheiere (142), cei doi se despart, cu augurul lui Iustin ca Trifon să afle în creştinism o soluţie practică a dubiilor sale şi să poată crede şi ei că Isus e Cristosul lui Dumnezeu.

Dialogul a fost ţinut puţin timp după 135, pentru că Trifon este prezentat ca un refugiat din războiul purtat de curând, adică războiul ebraic din 132-135. A fost scris mai târziu, între 155-161, după Apologia întâia, pe care o citează în cap. 120 şi înainte de Antonius Pius, pe care în cap. 120 îl crede în viaţă. Discuţia a avut loc la Efes, în stadion, dialogul, însă, a fost scris, probabil, la Roma.

Trifon este prezentat de Eusebiu ca fiind cei mai vestit dintre toţi iudeii din acel timp (H. Ec.IV, 18) şi de aceea a fost identificat de unii cu celebrul rabin Tarphon, strălucit reprezentant al iudaismului, mort în 131.

Doctrina Sf. Iustin o găsim în scrierile lui citate, ocazionale; ea nu cuprinde o expunere completă a creştinismului. El a avut ca scop, mai întâi de toate, apărarea creştinismului împotriva păgânilor şi evreilor. Izvoarele principale ale gândirii lui sunt două: Filosofia şi Sf. Scriptură.

Filosofia, pe care a cunoscut-o înainte de a se face creştin, nu a părăsit-o, ci a păstrat haina de filosof, a deschis o şcoală filosofică, a prezentat creştinismul ca o filosofie adevărată. El recunoaşte că în toate filosofiile şi operele tuturor filosofilor sunt sămânţe de adevăr. Pentru a explică acest lucru, ei afirmă că filosofii au prezentat creştinismul ca o filosofie adevărată. Platon, spre exemplu, depinde de Moise şi că tot ce este adevărat în filosofiile vechi şi în omenire este o comunicare a Cuvântului (Logos spermaticos).

Sfânta Scriptură este inspirată, cuvintele ei fiind cuvintele lui Dumnezeu, ale Cuvântului, ale Spiritului profetic. El citează Sf. Scriptură după LXX (Septuaginta).

Unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu este apărată când apără monoteismul şi Sf. Treime în formula Botezului şi în Apologia I, c. 13: Venerăm pe Creatorul acestui univers, onorăm pe Isus Cristos... crezându-L Fiul lui Dumnezeu celui adevărat şi, în rândul al treilea, pe Spiritul profetic. Isus Cristos este Cuvântul întrupat şi făcut om (Apologia I, c. IV), născut dintr-o Fecioară (Apologia l, c. 32-33), a fost prorocit în Vechiul Testament. El a răscumpărat lumea luând asupra Sa blestemul tuturor, adică pedeapsa păcatului, distrugând cu Moartea Să păcatul şi moartea. Tratând despre răscumpărare, face aluzie la partea care a avut-o Maria şi face pentru prima data o paralelă între Eva şi Maria. Destinatarul Dialogului este un oarecare Marcu Pompeiu.

Opere dubii. Pe lângă aceste trei scrieri, cu siguranţă autentice, i se mai atribuie Sf. Iustin următoarele patru scrieri dubii:

1. Cuvântarea (vorbirea) către Greci, în care autorul expune motivele convertirii sale la creştinism, invitându-i să-l imite. Este scrisă către finele veacului II. Nu părea a fi a Sf. Iustin, având şi un stil diferit.

2. Cohortatio ad Grecos (Îndemn către Greci, 38 capitole), în care arată că întelepţii Greciei, poeţii şi filosofii, nu numai că nu sunt de acord, dar sunt şi în contrazicere cu sine, pe când Profeţii - nu. Profeţii sunt anteriori filosofilor greci. Ceea ce se întâlneşte adevărat la filosofi, a fost împrumutat de la creştini, încheind cu îndemnul ca Grecii să înveţe Scriptura creştinilor. Criticii nu sunt de acord asupra datei scrierii, pe care o pun între 180-303. Stilul scrierii este divers de al Sf. Iustin, ca şi părerea să despre Filosofia păgână, care aici este dispreţuită.

3. Despre monarhie (6 capitole), în care demonstrează monoteismul servindu-se de un număr de mărturii din scriitorii clasici: Eschil, Sofocle etc.

4. Despre înviere, din care ne-a păstrat unele fragmente Metodiu din Olimp. În ea arată posibilitatea învierii, convenienţa şi realitatea ei, împotriva obiecţiunilor gnosticilor. Scrierea este foarte veche, fiind citată de Tertulian şi Ireneu. Singura dificultate de a fi atribuită Sf. Iustin este stilul concis, clar şi energie, pe când al lui este obscur. A fost scrisă înainte de Adversus haereses a Sf. Ireneu, deci prin 180.

Opere atribuite nelegitim, neautentice.

Epistola către Zena şi Serenus (Expoziţia); Expunerea adevăratei credinţe. Combaterea dogmelor unor aristotelici. Răspunsul către dreptcredincioşi despre câteva chestiuni necesare etc.

Din doctrina Sf. Iustin aflăm că Cuvântul este deosebit de Tatăl, care l-a generat înainte de toate creaturile (Dialog, 129). El a creat şi orânduit lumea. Învierea este clar afirmată şi va mai fi, înainte de venirea Domnului. Părea de asemenea că a fost milenarist, crezând în existenta unei împărăţii de o mie de ani, când drepţii vor domni cu Cristos, deşi zice că nu toţi cred acest lucru. Cu privire la Botez (Apologia l, 61) spune despre catehumen că, după ce s-a pregătit , învăţând creştinismul, după ce a postit şi s-a rugat, singur şi împreună cu alţii, este botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Spirit. Tot el afirmă aici apostolicitatea Botezului. Sf. Euharistie, instituită de Isus Cristos (c. 65-57, Dialog), conţine Trupul şi Sângele Lui şi este jertfa prezisă de Malahia (Dialog, 41). Liturghia este descrisă în cap. 65-67, Apologia I-a şi se prezintă astfel: Se începe cu citirea Profeţilor şi din Evanghelii, urmează omilia episcopului, apoi rugăciuni comune, sărutul păcii, oferta pâinii şi a vinului, apoi rugăciuni de mulţumită, consacrarea, cuminecarea. Această adunare se ţine în ziua soarelui, adică în prima zi (Duminica).

Sfântul Iustin a fost un apostol şi un sfânt, pătruns de via dorinţă de a face bine celor cu care vorbea. Stilul său monoton, adesea incorect, este înălţat de căldura cu care scrie. Cu toate că stilul îi este imperfect, scrierile lui sunt de cea mai mare importantă pentru Teologie, conţinând nu numai mărturii preţioase despre Euharistie şi Întrupare, dar sunt şi cea dintâi încercare de a exprima relaţia dintre credinţă şi Filosofie.