Greco-Catolic.ro

Dintre scrierile apologiştilor secolului al II-lea, unele ni s-au păstrat, iar altele s-au pierdut, fiind cunoscute numai din citările scriitorilor bisericeşti. S-au pierdut scrierile lui Quadratus, Ariston din Pella, Miltiade, Claudiu Apolinarie, Meliton de Sardes şi ale Senatorului Apoloniu.

1. QUADRATUS

Despre acesta, Eusebiu spune în Cronicon că a fost învăţăcelul Apostolilor, iar în H.E III, 37 că avea darul profeţiei; a adresat împăratului Traian o apologie între anii 124-126, pe care, în secolul IV-lea, mulţi o aveau, spunând că unii vindecaţi de Isus mai trăiau încă pe vremea lui Quadratus. Apologia dovedeşte, spune Eusebiu, mintea lui luminată, ortodoxia şi vechimea scriitorului.

2. ARISTON DE PELLA

Este cel mai vechi scriitor antiiudaic, după Epistola lui Pseudo-Barnaba. El scrie către anul 140, pentru că aminteşte de sfârşitul războiului evreiesc, iar lucrarea lui este citată de Celsus disputa lui Iason cu Papiscus IASON KAI PAPISKOU ANTILOGHEA PERI KRISTOU, în care creştinul Iason dovedeşte evreului alexandrin Papiscus că profeţiile cu privire la Mesia s-au adeverit în Cristos.

Acesta, convingându-se, se botează.

3. MILTIADE

Scriitor din Asia Mica, a trăit în perioada dintre Sf. Iustin şi Tatian (125-195); a scris, spune Eusebiu, două cărţi contra grecilor, PROS ELLENAS; două cărţi împotriva iudeilor, PROS JOUDAIOUS şi o apologie la împăraţii acestei lumi despre filosofia ce-o urma el, scrisă între 147-180, sau mai probabil între 161-180 şi adresată lui Marcu Aureliu şi Lucius Verus (161-169) sau lui Marcu Aureliu şi Commodus (177-180). După Tertulian şi Hippolyt, el ar fi scris încă şi împotriva Gnosticilor, iar un anonim antimontanist spune că ar fi combătut şi Montanismul.

4. CLAUDIU APOLINARIE

Episcop de Hierapolis în Frigia, care a strălucit pe timpul lui Marcu Aureliu (171-172), (Eusebiu în Cronicon), a scris multe opere, care circulau pe timpul lui Eusebiu, însă dintre ele acesta a putut pune mâna numai pe cinci: a) o apologie către Marc Aureliu scrisă între 169-178, când Marc Aureliu era guvernator singur al imperiului, în care aminteşte minunea Legiunii fulminante. Apolinarie a relatat minunea petrecută cu Legiunea a XII-a Melitina care, într-o luptă cu armatele germane şi sarmate, rugându-se în genunchi, a provocat o furtună cu trăsnete şi ploaie care i-a izgonit pe duşmani, iar soldaţii Legiunii, rupţi de sete, au primit apa atât de aşteptată, pe care au băut-o în coifuri. Împăratul ar fi dat Legiunii numele de fulminanta. b) o lucrare împotriva păgânilor în cinci părţi; c) despre adevăr, în două cărţi; d) împotriva Iudeilor, două cărţi; e) contra ereziei Catafrigilor (montaniştilor), probabil o scrisoare pastorală iscălită şi de alţi episcopi.

5. MELITON DE SARDES

Unul dintre cei mai învăţaţi şi mai fecunzi scriitori din secolul al II-lea, fost episcop în Sardi (Lydia) pe timpul lui Antoniu Pius (138-161), activ şi productiv pe timpul lui Marc Aureliu şi a trăit până în anul 195 d. Cr. Deci a trăit între anii 120-195 d. Cr. Meliton a scris peste 20 de opere, între care: a) cuvântare (LOGOS) pentru apărarea credinţei, o apologie adresată lui Marc Aureliu între 171-172; b) despre Paşti, în două cărţi, în care se pronunţă pentru uzul quatrodeciman; despre Botez, despre suflet, despre Apocalipsul Sf. Ioan, despre întruparea lui Isus Cristos, în care afirmă existenta în Cristos a celor două naturi. Deoarece acelaşi Cristos este Dumnezeu şi om desăvârşit în acelaşi timp, ne-a arătat clar cele două naturi ale Sale: dumnezeirea prin minunile Sale timp de trei ani... omenirea Sa timp de 30 de ani înainte de Botez. Acest fragment este citat de Anastasie Sinaitul (Patrologia Graeca, 89, 290). Tot Meliton din Sardes numeşte Biserica rezervorul Adevărului, iar omul o fiinţă raţională, liberă şi capabilă să cunoască adevărul, fiind însufleţit de sufletul său nemuritor. Există păcatul originar, în urma căruia toţi murim.

6. Senatorul APOLONIU

A trăit pe timpul lui Commodus în Roma, fiind denunţat de un sclav că este creştin. Dus în faţa Senatului, şi-a mărturisit credinţa cu mult curaj, ţinând un adevărat discurs, în care a condamnat adorarea zeilor păgâni, arătând că Isus Cristos, om învăţat şi drept, a predicat Universului pe Dumnezeu, mărturisind şi credinţa în Sfânta Treime, în mod expres în cele trei persoane, fapt pentru care a primit sentinţa de condamnare la moarte şi a fost ucis într-o duminică între anii 180-185 prin tăierea capului. El a mărturisit că viaţa creştină este superioară, fiindcă creştinii adevăraţi mor plăcerilor lumeşti, iubesc oamenii ca pe semeni ai lor şi, de aceea, nu le este frică de moarte. Ceea ce suntem, prin Dumnezeu suntem, având viaţa veşnică prin nemurirea sufletului.