Greco-Catolic.ro

I. Împotriva evreilor au scris: Ariston din Pella, Sf. Iustin şi Miltiade şi, probabil, Claudiu Apolinarie şi Meliton din Sardes. Apologiile lor au forma de dialog pentru a indica dualitatea Testamentelor. Conţinutul lor este determinat de acuzele evreilor şi se prezintă în general aşa:

1) Creştinii fac bine că nu observa Legea: a) pentru că ea a fost abrogată cu promulgarea Noului Testament; b) justificarea nu depinde de observarea riturilor legale, ci de convertirea inimii, care este data de Cristos în botez; c) unele prescripţii ale Legii n-au fost de la început, ci au fost introduse şi impuse mai târziu, din cauza fărădelegilor şi împietririlor de inimă ale poporului evreiesc, în ce priveşte tăierea împrejur, deosebirea mâncărilor, a Sâmbetei ş.a.m.d.) unele prescripţii, cum e tăierea împrejur, nu sunt necesare, căci, dacă ar fi necesară, nu ar fi făcut Dumnezeu pe Adam cu prepuţiu.

2) Creştinii Îl recunosc pe Dumnezeul Patriarhilor Avraam, Isac şi Iacob, însă admit în El o pluralitate de persoane (Sf. Treime) care este dovedită: a) din Teofaniile Vechiului Testament (arătările lui Dumnezeu lui Avraam, Iacob, Moise); b) din expresiunile Sf. Scripturi, unde sunt amintite mai multe persoane (Geneza l, 28: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră; Geneza III, 12: lată Adam s-a făcut ca unul dintre noi; Proverbe, VIII, 21 ş. a.).

3) Creştinii îl privesc pe Isus ca fiind Mesia făgăduit în vechiul Testament, pentru că în El însuşi s-au împlinit toate profeţiile, în totalitate, şi în amănuntele cele mai mici.

II. Împotriva păgânilor au fost scrise cele mai multe apologii din sec. al II-lea: pe timpul lui Adrian (l 17-138), Quadratus şi Aristide; în timpul lui Antonius Pins, Lucian şi Marcu Aureliu (138-180): Sf. Iustin, Tatian, Atenagora, Miltiade, Apolinarie, Meliton; pe vremea lui Commodus (180-192) Teofil Antiochenul şi Apolonius; către sfârşitul veacului II - Hermias. Ar trebui trecut aici şi Minnucius Felix cu Octavius şi Tertulian cu Ad Nationes şi Apologeticum, însă ei sunt legaţi de Părinţii veacului al II-lea.

Privită atitudinea lor fată de Filosofie, se poate deosebi un curent dublu: unii sunt favorabili Filosofiei (Sf. Iustin şi Aristide), alţii contra (Tatian şi Hermias).

Din punct de vedere al formei, unele scrieri ale lor au forma:

a) de apel, sau numai împăratului (Quadratus, Aristide, Atenagora), sau împăratului, senatului şi poporului roman (Sf. Iustin).

b) de discurs sau exortaţie către păgâni (discursul lui Tatian);

c) de satiră Irrisio a lui Hermias;

d) sau forma de învăţătură (expunere didactică a lui Teofil Antiochenul adresată unei persoane determinate, numit Autolic).

În toate Apologiile împotriva păgânilor trebuie deosebite: conţinutul, combaterea acuzelor şi expunerea creştinismului; ultima, nefiind scop principal, este scurtă, cu lacune şi conţine numai acele lucruri care folosesc scopului autorului.

Combaterea acuzelor este făcută în linii generale astfel:

1. Acuzele de antropofagie şi incest n-au fost niciodată probate; când s-a încercat probarea lor, s-a făcut prin tortura şi violenţa, prin persoane din serviciul creştinilor. De altfel, nici păgânii nu cred că aceste lucruri au fost probate, pentru că nu pot condamna pe creştini pentru ele, ci numai pentru că sunt creştini.

2. Acuzele acestea, nu numai că nu sunt dovedite, dar sunt false: a) fiindcă longe obhirraent a humana natura; b) pentru că sunt în contrazicere cu viaţa creştinilor. Aici descriu viaţa curată şi învăţătura sublimă a creştinilor. Ei întorc acuza împotriva păgânilor, spunând că păgânii atribuie creştinilor delictele pe care ei le comit sau zeii lor (Atenagora, Felix Minnucius).

3. Acuza de ateism, întrucât înseamnă refuzul de a adora zeii, este adevărată. În realitate, creştinii nu sunt atei, pentru că zeii sunt falşi şi mincinoşi. Acest lucru îl dovedesc explicând originea divinităţilor păgâne: a) după Evemerus, zeii nu sunt decât oameni, care din diferite motive, au fost zeificari, unii - ca Semiramida -, pentru vieţile lor; b) după teoria naturistică, zeii sunt elemente ale naturii personificate şi zeificate (Zeus = focul, Hera = pământul, etc.); c) după apologişti, zeii nu sunt decât produsul şi crearea ignoranţei populare, a fanteziei poeţilor şi, mai ales, o înşelăciune diavolească.

În afară de aceasta, Apologiştii demonstrează, împotriva politeismului, adevărul monoteismului, servindu-se atât de argumente raţionale cât şi de autoritatea celor mai mari poeţi şi filosofi.

Expunerea creştinismului, făcută ocazional, tinde mai ales să arate că învăţăturile creştine nu sunt imorale, ci sunt superioare oricărei şcoli şi teorii filosofice. De fapt:

a) învăţăturile creştine coincid cu ce au învăţat mai bine marii gânditori ai antichităţii, Platon şi Aristotel, în combaterea Politeismului şi apărarea Monoteismului.

b) Ele, fiind derivate din Sf. Scriptură, sunt mai vechi ca oricare altă învăţătură, deci demne de cel mai mare respect. Ca termeni de comparaţie se iau Moise şi Homer. Moise a trăit cu cca. 400-1000 de ani înainte de războiul Troian, iar Homer, cu cca. 400-800 de ani după acel război, deci filosofii păgâni au luat din Sf. Scriptură puţinul adevăr ce-l au despre nemurirea sufletului, pedeapsa de după moarte ş. a. Adevărul din scrierile lor aparţine creştinismului.

Apologiştii oferă, apoi, mărturii frumoase ale învăţăturii creştineşti în jurul anumitor puncte: l) ne redau regula fidei a creştinilor; 2) demonstrează existenţa lui Dumnezeu cu argumentul cauzalităţii, al ordinii în lume şi al finalităţii lucrurilor; 3) mărturisesc pe faţă dogma Sfintei Treimi; 4) divinitatea lui Isus o dovedesc din Profeţi; 5) arată că lumea a fost creată din nimic de către LOGOS, care la început era ENDIATETOS (în sânul Tatălui) şi apoi PROFORICOS (conceput în minte, rostit); 6) admit existenta îngerilor buni şi rai; 7) apără şi susţin învierea morţilor.