CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUŢIILOR
De la începutul literaturii creştine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul I

A. SF. PĂRINŢI DIN PRIMELE TREI VEACURI

Această epocă, numită şi epoca persecuţiilor, epoca anteniceeană, epocă de formaţiune, se termina cu Conciliul ecumenic de la Niceea, 325. Se împarte în două perioade: a I-a, de la început până la finele veacului al II-lea când moare Sf. Ireneu (+ 202), şi perioada a II-a, de la moartea Sf. Ireneu până la 325, Niceea. Cele două perioade se deosebesc atât prin limba scrierilor - în prima perioadă greacă, în a două greacă şi latină -, cât şi prin conţinutul scrierilor: în prima găsim scrieri mai mult ocazionale, cu conţinut mai mult practic, în a două adevărate opere speculative. Perioada a II-a, care ţine de la începutul epocii patristice până la finele veacului II, cuprinde trei grupuri de scriitori: a) părinţii apostolici; b) apologiştii; c) scriitorii antieretici. Scrierile acestora au fost scrise în diverse ocazii, de aceea se numesc scrieri ocazionale. În genere, însă, ele sunt scrise din următoarele cauze: a) din necesitatea predicării (Evangheliei) credinţei (Părinţii apostolici); b) pentru ca să apere credinţa împotriva duşmanilor externi (Apologiştii); c) pentru ca s-o apere împotriva duşmanilor interni (Antiereticii).

B. PĂRINŢII APOSTOLICI

Primul autor care i-a numit astfel pe primii scriitori bisericeşti a fost Cotelier, în 1672, referindu-se la scrierile lui Pseudo-Barnabas, Clemente Romanul, Hermas, Ignaţiu din Antiohia şi Policarp din Smirna.

Sub numele de Părinţi apostolici se înţeleg operele şi autorii:

1. Simbolul Apostolilor.
2. Didaché (Învăţătura celor 12 Apostoli).
3. Sf. Clemente Romanul.
4. Pseudo-Barnaba.
5. Sf. Ignaţiu de Antiohia.
6. Sf. Policarp din Smirna
7. Papias din Hieropolis
8. Păstorul lui Hermas
9. Epistola către Diognet.
10. Privire generală asupra Părinţilor Apostolici