Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea
PERIOADA I
SECOLUL I
Capitolul I
B. PĂRINȚII APOSTOLICI
9. EPISTOLA CĂTRE DIOGNET
Nici un autor vechi nu vorbește despre această scrisoare anonimă, descoperită într-un
codice de al Sf. Iustin, publicat în 1592 de Enric Stefan. Se compune din 10 capitole. Un
anume Diognet, care se pare că a fost procuratorul Claudios Diognet din anul 197,
însărcinat cu administrarea bunurilor clerului și templelor păgâne din Egipt, în numele
împăratului păgân. El a pus autorului acestei lucrări trei întrebări:
l. Pentru ce creștinii care, deși cred în Dumnezeu și îi servesc disprețuind lumea și
moartea, nu urmează nici religia păgână, nici cea iudaică?
2. În ce consistă religia creștină și dragostea ce-i unește?
3. De ce această religie, dacă e adevărată, a apărut atât de târziu în lume? Acestor
întrebări le răspunde autorul:
A. Creștinii nu urmează religia păgână pentru că zeii păgânilor sunt falși și cultul lor este
o ofensă pentru Dumnezeul adevărat; de fapt, zeii lor sunt lucruri mâinilor omenești: unul e
din piatră, altul de aramă, etc. Nu urmează creștinii nici religia iudaică pentru că, deși are ca
obiect pe Dumnezeul adevărat, este practicată în mod superstițios.
B. Nici o minte omenească nu poate înțelege și explica misterul creștinismului. Creștinii,
considerați la extern, nu se deosebesc de ceilalți oameni, nici prin patrie, nici prin limbă, nici
prin instituții. Singurul lucru ce-i deosebește este sfințenia vieții lor, fiind ei, pentru lume,
ceea ce este sufletul pentru trup. Creștinismul nu-i de origine omenească, ci divină. Acest
lucru se dovedește: a) din originea lui, fiind instituit de Acela prin care s-au făcut cerurile;
b) din faptul că adepții lui înfruntă mai bucuros moartea decât să se lapede de credință și
sunt cu atâta mai numeroși cu cât sunt omorâți mai mulți; c) din confruntarea cu învățăturile
școlilor filosofice, mai ales în ce privește natura lui Dumnezeu.
C. Pentru a răspunde la a treia întrebare, autorul descrie situația neamului omenesc
înainte de venirea lui Isus Cristos. Omul se îndepărtase de calea adevărată și își înmulțise
păcatele. Când a sosit timpul prestabilit, când adică neamul omenesc era convins că avea
lipsă de un ajutor ceresc pentru că singur nu se putea mântui, Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său, dându-l ca preț răscumpărării noastre. Răspunde, deci, autorul că de aceea a apărut
așa târziu religia creștină pentru ca oamenii, lăsați singuri, să experimenteze mizeria lor și
să dorească un ajutor ceresc. Încheie, invitându-l pe nobilul Diognet să îmbrățișeze religia
creștină, pentru că astfel va deveni imitatorul lui Dumnezeu, va cunoaște tainele divine și va
învăța care este adevărata viață și adevărata moarte. În capitolele IX-XII autorul se prezintă
ca fiind învățăcel al apostolilor; nu mai este un simplu credincios care nu mai poate
descoperi tainele religiei creștine, ci e un învățător al popoarelor și se adresează nu numai
lui Diognet, ci tuturor catehumenilor, vorbind despre Logos care s-a întrupat, despre Biserica
ce se răspândește și despre câte dă Dumnezeu acelora care îl iubesc. Acestea i-au făcut pe
mulți critici să-l vadă în aceste două capitole pe Hippolyt, pentru conținut și forma; alții văd în
ele încheierea operei Philosophimena. H. I. Marro, A. Diognete, Paris, 1951/65 a dovedit
că
și capitolele IX-XII fac parte integrantă din ansamblul textului.
Autorul și data Epistolei. După cei care au descoperit Epistola în codicele de la
Strasbourg din secolul al XIII-lea, autor ar fi Sf. Iustin, însă, din cauza stilului superior și al
conținutului ei, acest lucru astăzi nu se mai admite. Unii (Tillemont) cred că este scrisă de
un învățăcel al apostolilor, înainte de anul 70 d. Cr. Alții îl cred autor pe Apollo, tovarășul Sf.
Pavel; alții caută autorul în secolul II, fiind sau Quadratus, sau Aristides, sau Marcion. Unii
zic că a fost scrisă după 313, iar Donaldson crede că a fost falsificată în veacul al XV-lea.
Ea nu putea fi falsificată în veacul al XV-lea, pentru că s-a scris într-o epocă de persecuții,
mai degrabă în veacul al II-lea decât în al III-lea, fiindcă creștinismul este considerat ca o
instituție recentă chiar acum, iar metoda aplicată în persecuție contra creștinilor parcă
reflectă rescriptul lui Traian, iar raportul dintre creștini și evrei este acela de după răscoala
lui Bar-Chocheba (132-135).
Destinatarul scrisorii este identificat de unii cu Diognet, învățătorul lui Marcus Aurelius.
Alții cred că Diognet nu este un nume adevărat, ci fictiv. Noi am arătat că este o persoană
istorică.
Doctrina cuprinde creștinismul și unele obiceiuri iudaice:
1. Zeii păgânilor, după autor, sunt: a) din materie trecătoare, deci putrezesc; b) sunt
lucrul mâinilor omenești; c) dacă sunt de piatră sau de lemn, nu sunt păziți; dar din aur și
argint, da. Deci creștinismul nu trebuie să fie urât pentru că nu-i adora.
2. Iudaismul, întrucât nu recunoaște zeii păgâni și adora numai un singur Dumnezeu,
este demn de laudă, însă greșește când îi oferă lui Dumnezeu ca unui lipsit... sângele și
arderile de tot și jertfele. Sunt ridicole deci practicile iudaice cu privire la mâncări, la
respectarea Sâmbetei, la tăierea împrejur ș.a.
3. Creștinismul este de origine divină: a) pentru că a fost instituit de Fiul lui Dumnezeu;
b) fiindcă se răspândește, cu toate persecuțiile împotriva lui; c) pentru că creștinii duc o viată
curată; d) fiindcă învățătura creștină despre natura lui Dumnezeu este superioară filosofilor
care cred că Dumnezeu este sau focul, sau apa, sau un alt element.
Autorul învăța, apoi, că revelația divină este necesară, fiindcă omul trebuie să aibă o
părere exactă despre Dumnezeu și pentru ca neamul omenesc să poată câștiga viată
supranaturală pierdută; că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, care a
răscumpărat lumea.
Epistola către Diognet este una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii creștine, o
adevărată perla a vechii literaturi creștine. Până astăzi are 70 de ediții și 300 de studii și
articole asupra ei.