Greco-Catolic.ro

Canonul Muratorii, compus către anul 200 d. Cr., cuprinde precizarea: În ceea ce priveşte Păstorul, a fost scris foarte de curând, în vremea noastră, în oraşul Roma, de Hermas, în timp ce Pius, fratele său, ocupa ca episcop scaunul Bisericii din oraşul Roma, (140-155). Sunt anii între care Hermas şi-a scris această opera Păstorul = POIMEN, intitulată astfel fiindcă autorul celei mai însemnate părţi a învăţăturii este îngerul pocăinţei, care i-a apărut lui Hermas sub aspect de Păstor (F. Cayré, A. A., op. cit. p. 80). Recent, s-au descoperit noi manuscrise conţinând texte ale Păstorului, 25 de papirusuri din sec. IV, conţinând aproape jumătate din întreaga opera.

Opera, sub aspectul conţinutului, se poate împărţi astfel: cinci vedenii, douăsprezece mandate sau porunci şi zece parabole sau asemănări. Însă, logic, se împarte în două părţi: partea întâia cuprinde cele patru vedenii; partea a doua: vedenia a cincea, douăsprezece porunci şi zece parabole.

În partea prima, Biserica apare şi vorbeşte cu Hermas, sub figura de matroană nobilă; în partea a două, vorbeşte îngerul Pocăinţei, sub forma de Păstor. Ambele părţi sunt strâns legate între ele, fiindcă au aceleaşi argumente şi acelaşi scop, de a face pe credincioşi să se pocăiască, fiind iminentă o mare prigoană şi apropiindu-se sfârşitul lumii.

În partea întâia - în prima vedenie -, mergând spre Cuma, obosit, adoarme şi-i apare Rhode, stăpâna sa, care îl mustră de un păcat greu, apoi îi apare o matroană bătrână (Biserica), îmbrăcată în haine strălucitoare, având în mână o carte, care îi spune că Dumnezeu s-a mâniat pe el, nu numai pentru acel păcat, dar şi pentru că nu şi-a educat bine copiii. Îl va ierta, dacă se va pocăi.

În vedenia a două îi apare aceeaşi matroană, care îi dă să copieze o carte. După cincisprezece zile, i se spune conţinutul: Dumnezeu iartă tuturor păcatele, dacă se pocăiesc din tot sufletul şi că va urma o mare nenorocire, adică o persecuţie şi că vor fi condamnaţi toţi aceia care se vor lepăda de credinţă. În vedenia a treia, matroană, întinerită şi veselă, îi arată un turn mare (Biserica), edificat pe ape (Botezul) de către şase tineri (Arhangheli şi îngeri) şi o mulţime de oameni (adică de Îngeri), care aduc pietre (suflete) potrivite zidirii. Multe pietre sunt date de o parte (păcătoşii) pentru a fi îndreptate (pocăite) sau sfărâmate. În vedenia a patra îi apare un monstru ca un chit care înseamnă, după cum îi explică matroană în forma de mireasă, o prigoană mare ce va veni peste Biserica.

În partea a două, în vedenia a cincea, apare îngerul pocăinţii sub forma de păstor, care îi dictează poruncile şi parabolele.

Poruncile sau Mandatele sunt un rezumat din morala creştină, având ca scop să îndemne la îndeplinirea datorinţelor faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de sine însuţi. Este de notat indisolubilitatea căsătoriei, cu o importantă digresiune despre botez, abstinenţă, deosebirea între spiritul bun şi spiritul rău, între profeţii adevăraţi şi cei falşi, puterea rugăciunii ş. a.

Pentru ca să ilustreze şi mai bine necesitatea şi practica preceptelor, urmează cele zece asemănări.

Primele două tratează despre bogăţii şi despre buna lor folosinţă; bogatul trebuie să-l ajute pe cei sărac. A treia şi a patra explică situaţia Bisericii în lumea această şi în cealaltă. În lumea această, nu se deosebesc cei buni de cei răi; dincolo, da. Asemănările V-IX vorbesc despre necesitatea pocăinţei. În a V-a este vorba despre parabola slugii credincioase, în a VIII-a despre Simbolul ramurilor de salcie împărţite oamenilor, ceea ce se referea la pocăinţă; în a IX-a, despre turn, a cărui piatră unghiulară este Cristos, fundamentul fiind Apostolii şi Profeţii. În cea de a X-a apare Fiul lui Dumnezeu care îndeamnă pe Hermas să facă pocăinţă împreună cu soţia şi copiii lui, care au apostatat, şi să predice această pocăinţă şi altora. Este o adevărată autobiografie a lui Hermas.

Din opera rezultă că autorul este Hermas, născut în Arcadia, sclav din naştere, vândut în Roma unei anumite Rhode creştină, care l-a eliberat. Recâştigându-şi libertatea, s-a ocupat cu comerţul, adunând o frumoasă avere. S-a căsătorit, având copii. În timpul unei prigoane, a fost denunţat că e creştin, chiar de copiii lui, şi a scris Păstorul, în urma vedeniilor avute. Nu toate acestea corespund realităţi, ci sunt exagerări literare. De fapt, Fragmentul Muratorian, descoperit în Codicele Ambrosian 101, spune că Hermas a fost fratele Papei Pius I (140-155) şi că Păstorul a fost scris Între 140-155, iar această scriere nu trebuie socotită între cărţile inspirate.

De fapt, din examinarea scrierii, rezultă că a fost scrisă în Roma, după ce toţi Apostolii au fost morţi, după ce unei persecuţii i-a urmat un timp de pace, totuşi primejdios vieţii creştine şi se temeau de o noua prigoană, ceea ce cadrează cu persecuţia lui Traian, căreia i-a urmat un timp de pace şi apoi persecuţia lui Marcu Aureliu (161-180), când se vedeau în mod clar şi obrăzniciile agnosticilor: Voind totul să cunoască şi nimic cunoscând (Asemani IX, 22, nr. l). Toate acestea ne duc spre jumătatea veacului al II-lea, confirmând mărturia fragmentului Muratorian. Este deci falsă părerea lui Origen că Hermas este identic cu cel citat de Sf. Pavel în Epistola către Romani, XVI, 14. De asemenea, falsă este şi părerea acelora care îl fac contemporan cu Sf. Clemente Romanul şi a acelora care cred că a fost contemporan cu Sf. Pavel.

Este greşită şi părerea acelora care împart opera în două părţi, atribuindu-o diferiţilor autori şi diferitelor timpuri (Harnack, Mons. Duchesne). Însă, autorul este acelaşi şi a putut să scrie capitolele celor două părţi ale lucrării după anumite intervale de timp, nu continuu. Scopul cărţii a fost să îndemne păcătoşii să se pocăiască, fapt pentru care arată şi eficacitatea penitenţei postbaptismale pentru toţi păcătoşii, inclusiv cele trei cazuri care vor fi rezolvate în secolul al III-lea: omuciderea, adulterul şi apostazia. Sunt excluşi de la iertare numai aceia care refuză spovada (metanoia = pocăinţă) în Biserică.

Păstorul Hermas ni s-a păstrat în textul original grec în trei manuscrise: l) Codex Sinaiticus din sec. IV; 2) Manuscrisul atonit din sec. XIV; 3) Două fragmente din colecţia de papirusuri de la Universitatea din Michigan şi în două traduceri latine, o traducere etiopiană, una coptă şi una medio-persană. Noile descoperiri s-au amintit la început. Păstorul, deşi este foarte extins, este sărac în învăţătură, fiindcă autorul nu şi-a propus să trateze chestiuni dogmatice, ci să scoată în relief relele morale ce bântuiau Biserică şi să indice remediul prin Pocăinţă. Conţinutul doctrinar al Păstorului se refera la Dumnezeu. Este cel care a creat totul din nimica, pentru om şi pentru Biserică. A creat mai întâi pe cei şase îngeri superiori, prin care lucrează Biserică.

Cristos. Nu se întâlneşte numele Lui în Păstorul, ci îl numeşte Fiul lui Dumnezeu şi Domnul. Fiul lui Dumnezeu este confundat cu Spiritul Sfânt. Fiul este Spiritul Sfânt: (Asemani V, c-5 nr. 2). Spune că Sf. Spirit s-a întrupat, deci Hermas nu cunoaşte Sfânta Treime, ci numai două persoane. Este un precursor al Adopţianismului, considerându-L pe Cristos ca pe un om, în care locuieşte Sf. Spirit, şi care a meritat să fie adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu.

Pe îngeri îi clasifică astfel: superiori (şase, între care Mihail are mare rol) şi aceştia sunt cei dintâi creaţi, având rolul să construiască Turnul (Biserica) spiritual; inferiori, consideraţi răi şi perverşi. Fiecare om are doi îngeri cu sine: unul bun şi unul rău.

Biserica este reprezentată ca o matroană nobilă, ca un turn, construit pe o vie. În Biserică deosebeşte pe Apostoli, Episcopi, Învăţători şi Diaconi. Vorbeşte despre cei mai mari EGOUMENOI, despre presbiteri care stau în fruntea Bisericii, despre diaconi, diaconise, despre profeţi şi pseudo-profeţi.

Dintre Sacramente aminteşte despre Botez, care se dă prin scufundare, În numele Domnului, adică după ritul instituit de Domnul. El iartă păcatele vieţii anterioare, restituie viata spirituală, întipăreşte sigiliul lui Dumnezeu Fiul: Te cufunzi mort (în păcatul originar) şi ieşi din apă viu (cu graţia sfinţitoare).

Căsătoria. Aminteşte câteva datorinţe ale soţilor, afirmă indisolubilitatea căsătoriei, chiar şi în caz de adulter, căci, spune el, fidelitatea conjugală este una din marile legi ale moralei, iar adulterul şi despărţirea este pericolul păcatului; de aceea cere pocăintâ şi iertare reciprocă între soţi, terminată cu împăcarea. Permite căsătoria a două. Lasă însă să se vadă că mai de preţ este fecioria şi abstinenţa.

Pocăinţa este argumentul principal al operei, date fiind condiţiile Bisericii din acel timp. Faţă de marele număr de păcătoşi de tot felul, mai ales apostaţi, erau două păreri: unii, gnosticii, susţineau că pocăinţă nu este necesară. Alţii spuneau că este inutilă, pentru că este ineficace, fiind numai una singură, aceea a Botezului. Hermas urmează un drum de mijloc de a putea obţine de la Dumnezeu iertarea păcatelor, însă recunoaşte şi o a două pocăinţă extraordinară, pentru că se dă numai o singură dată şi numai pentru păcatele făcute până atunci. Penitenţa include părerea de rău şi satisfacţia, care este proporţională păcatului.

Păstorul lui Hermas s-a bucurat, de la apariţia lui, de mare consideraţie, atât în Occident cât şi în Orient, convertind multe suflete la Pocăinţă.