Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul I

B. PĂRINȚII APOSTOLICI

8. PĂSTORUL LUI HERMAS

Canonul Muratorii, compus către anul 200 d. Cr., cuprinde precizarea: În ceea ce privește Păstorul, a fost scris foarte de curând, în vremea noastră, în orașul Roma, de Hermas, în timp ce Pius, fratele său, ocupa ca episcop scaunul Bisericii din orașul Roma, (140-155). Sunt anii între care Hermas și-a scris această opera Păstorul = POIMEN, intitulată astfel fiindcă autorul celei mai însemnate părți a învățăturii este îngerul pocăinței, care i-a apărut lui Hermas sub aspect de Păstor (F. Cayré, A. A., op. cit. p. 80). Recent, s-au descoperit noi manuscrise conținând texte ale Păstorului, 25 de papirusuri din sec. IV, conținând aproape jumătate din întreaga opera.

Opera, sub aspectul conținutului, se poate împărți astfel: cinci vedenii, douăsprezece mandate sau porunci și zece parabole sau asemănări. Însă, logic, se împarte în două părți: partea întâia cuprinde cele patru vedenii; partea a doua: vedenia a cincea, douăsprezece porunci și zece parabole.

În partea prima, Biserica apare și vorbește cu Hermas, sub figura de matroană nobilă; în partea a două, vorbește îngerul Pocăinței, sub forma de Păstor. Ambele părți sunt strâns legate între ele, fiindcă au aceleași argumente și același scop, de a face pe credincioși să se pocăiască, fiind iminentă o mare prigoană și apropiindu-se sfârșitul lumii.

În partea întâia - în prima vedenie -, mergând spre Cuma, obosit, adoarme și-i apare Rhode, stăpâna sa, care îl mustră de un păcat greu, apoi îi apare o matroană bătrână (Biserica), îmbrăcată în haine strălucitoare, având în mână o carte, care îi spune că Dumnezeu s-a mâniat pe el, nu numai pentru acel păcat, dar și pentru că nu și-a educat bine copiii. Îl va ierta, dacă se va pocăi.

În vedenia a două îi apare aceeași matroană, care îi dă să copieze o carte. După cincisprezece zile, i se spune conținutul: Dumnezeu iartă tuturor păcatele, dacă se pocăiesc din tot sufletul și că va urma o mare nenorocire, adică o persecuție și că vor fi condamnați toți aceia care se vor lepăda de credință. În vedenia a treia, matroană, întinerită și veselă, îi arată un turn mare (Biserica), edificat pe ape (Botezul) de către șase tineri (Arhangheli și îngeri) și o mulțime de oameni (adică de Îngeri), care aduc pietre (suflete) potrivite zidirii. Multe pietre sunt date de o parte (păcătoșii) pentru a fi îndreptate (pocăite) sau sfărâmate. În vedenia a patra îi apare un monstru ca un chit care înseamnă, după cum îi explică matroană în forma de mireasă, o prigoană mare ce va veni peste Biserica.

În partea a două, în vedenia a cincea, apare îngerul pocăinții sub forma de păstor, care îi dictează poruncile și parabolele.

Poruncile sau Mandatele sunt un rezumat din morala creștină, având ca scop să îndemne la îndeplinirea datorințelor față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sine însuți. Este de notat indisolubilitatea căsătoriei, cu o importantă digresiune despre botez, abstinență, deosebirea între spiritul bun și spiritul rău, între profeții adevărați și cei falși, puterea rugăciunii ș. a.

Pentru ca să ilustreze și mai bine necesitatea și practica preceptelor, urmează cele zece asemănări.

Primele două tratează despre bogății și despre buna lor folosință; bogatul trebuie să-l ajute pe cei sărac. A treia și a patra explică situația Bisericii în lumea această și în cealaltă. În lumea această, nu se deosebesc cei buni de cei răi; dincolo, da. Asemănările V-IX vorbesc despre necesitatea pocăinței. În a V-a este vorba despre parabola slugii credincioase, în a VIII-a despre Simbolul ramurilor de salcie împărțite oamenilor, ceea ce se referea la pocăință; în a IX-a, despre turn, a cărui piatră unghiulară este Cristos, fundamentul fiind Apostolii și Profeții. În cea de a X-a apare Fiul lui Dumnezeu care îndeamnă pe Hermas să facă pocăință împreună cu soția și copiii lui, care au apostatat, și să predice această pocăință și altora. Este o adevărată autobiografie a lui Hermas.

Din opera rezultă că autorul este Hermas, născut în Arcadia, sclav din naștere, vândut în Roma unei anumite Rhode creștină, care l-a eliberat. Recâștigându-și libertatea, s-a ocupat cu comerțul, adunând o frumoasă avere. S-a căsătorit, având copii. În timpul unei prigoane, a fost denunțat că e creștin, chiar de copiii lui, și a scris Păstorul, în urma vedeniilor avute. Nu toate acestea corespund realități, ci sunt exagerări literare. De fapt, Fragmentul Muratorian, descoperit în Codicele Ambrosian 101, spune că Hermas a fost fratele Papei Pius I (140-155) și că Păstorul a fost scris Între 140-155, iar această scriere nu trebuie socotită între cărțile inspirate.

De fapt, din examinarea scrierii, rezultă că a fost scrisă în Roma, după ce toți Apostolii au fost morți, după ce unei persecuții i-a urmat un timp de pace, totuși primejdios vieții creștine și se temeau de o noua prigoană, ceea ce cadrează cu persecuția lui Traian, căreia i-a urmat un timp de pace și apoi persecuția lui Marcu Aureliu (161-180), când se vedeau în mod clar și obrăzniciile agnosticilor: Voind totul să cunoască și nimic cunoscând (Asemani IX, 22, nr. l). Toate acestea ne duc spre jumătatea veacului al II-lea, confirmând mărturia fragmentului Muratorian. Este deci falsă părerea lui Origen că Hermas este identic cu cel citat de Sf. Pavel în Epistola către Romani, XVI, 14. De asemenea, falsă este și părerea acelora care îl fac contemporan cu Sf. Clemente Romanul și a acelora care cred că a fost contemporan cu Sf. Pavel.

Este greșită și părerea acelora care împart opera în două părți, atribuindu-o diferiților autori și diferitelor timpuri (Harnack, Mons. Duchesne). Însă, autorul este același și a putut să scrie capitolele celor două părți ale lucrării după anumite intervale de timp, nu continuu. Scopul cărții a fost să îndemne păcătoșii să se pocăiască, fapt pentru care arată și eficacitatea penitenței postbaptismale pentru toți păcătoșii, inclusiv cele trei cazuri care vor fi rezolvate în secolul al III-lea: omuciderea, adulterul și apostazia. Sunt excluși de la iertare numai aceia care refuză spovada (metanoia = pocăință) în Biserică.

Păstorul Hermas ni s-a păstrat în textul original grec în trei manuscrise: l) Codex Sinaiticus din sec. IV; 2) Manuscrisul atonit din sec. XIV; 3) Două fragmente din colecția de papirusuri de la Universitatea din Michigan și în două traduceri latine, o traducere etiopiană, una coptă și una medio-persană. Noile descoperiri s-au amintit la început. Păstorul, deși este foarte extins, este sărac în învățătură, fiindcă autorul nu și-a propus să trateze chestiuni dogmatice, ci să scoată în relief relele morale ce bântuiau Biserică și să indice remediul prin Pocăință. Conținutul doctrinar al Păstorului se refera la Dumnezeu. Este cel care a creat totul din nimica, pentru om și pentru Biserică. A creat mai întâi pe cei șase îngeri superiori, prin care lucrează Biserică.

Cristos. Nu se întâlnește numele Lui în Păstorul, ci îl numește Fiul lui Dumnezeu și Domnul. Fiul lui Dumnezeu este confundat cu Spiritul Sfânt. Fiul este Spiritul Sfânt: (Asemani V, c-5 nr. 2). Spune că Sf. Spirit s-a întrupat, deci Hermas nu cunoaște Sfânta Treime, ci numai două persoane. Este un precursor al Adopțianismului, considerându-L pe Cristos ca pe un om, în care locuiește Sf. Spirit, și care a meritat să fie adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu.

Pe îngeri îi clasifică astfel: superiori (șase, între care Mihail are mare rol) și aceștia sunt cei dintâi creați, având rolul să construiască Turnul (Biserica) spiritual; inferiori, considerați răi și perverși. Fiecare om are doi îngeri cu sine: unul bun și unul rău.

Biserica este reprezentată ca o matroană nobilă, ca un turn, construit pe o vie. În Biserică deosebește pe Apostoli, Episcopi, Învățători și Diaconi. Vorbește despre cei mai mari EGOUMENOI, despre presbiteri care stau în fruntea Bisericii, despre diaconi, diaconise, despre profeți și pseudo-profeți.

Dintre Sacramente amintește despre Botez, care se dă prin scufundare, În numele Domnului, adică după ritul instituit de Domnul. El iartă păcatele vieții anterioare, restituie viata spirituală, întipărește sigiliul lui Dumnezeu Fiul: Te cufunzi mort (în păcatul originar) și ieși din apă viu (cu grația sfințitoare).

Căsătoria. Amintește câteva datorințe ale soților, afirmă indisolubilitatea căsătoriei, chiar și în caz de adulter, căci, spune el, fidelitatea conjugală este una din marile legi ale moralei, iar adulterul și despărțirea este pericolul păcatului; de aceea cere pocăintâ și iertare reciprocă între soți, terminată cu împăcarea. Permite căsătoria a două. Lasă însă să se vadă că mai de preț este fecioria și abstinența.

Pocăința este argumentul principal al operei, date fiind condițiile Bisericii din acel timp. Față de marele număr de păcătoși de tot felul, mai ales apostați, erau două păreri: unii, gnosticii, susțineau că pocăință nu este necesară. Alții spuneau că este inutilă, pentru că este ineficace, fiind numai una singură, aceea a Botezului. Hermas urmează un drum de mijloc de a putea obține de la Dumnezeu iertarea păcatelor, însă recunoaște și o a două pocăință extraordinară, pentru că se dă numai o singură dată și numai pentru păcatele făcute până atunci. Penitența include părerea de rău și satisfacția, care este proporțională păcatului.

Păstorul lui Hermas s-a bucurat, de la apariția lui, de mare considerație, atât în Occident cât și în Orient, convertind multe suflete la Pocăință.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact